Tratatul de la Versailles la un secol de la semnare

Articol de av. dr. Ioan-Luca Vlad

Vineri, 28 iunie 2019, se împlineşte un secol de la semnarea Tratatului de la Versailles, care avea menirea de a pune capăt războiului dintre puterile învingătoare ale Primului Război Mondial[1] şi Imperiul German[2]. Tratatul este cel mai cunoscut din suita de tratate dintre statele Antantei şi statele succesoare ale Triplei Alianţe (Austro-Ungaria destrămându-se, au rezultat tratate separate cu Ungaria şi Austria; Turcia schimbându-şi forma de guvernământ, tratatul cu Imperiul Otoman nu a intrat niciodată în vigoare, şi s-a semnat un nou tratat cu Turcia republicană).

Despre Tratatul de la Versailles şi încheierea Primului Război Mondial s-au scris şi se vor mai putea scrie zeci de mii de pagini, rezultatele pe harta politică a lumii fiind comparabile cu acelea ale Congresului de la Viena din 1814-1815. Nemulţumirile nutrite de învinşi, atât de natură teritorială, cât şi economică, au condus la scurt timp la apariţia revizionismului, culminând în Al Doilea Război Mondial, ceea ce a făcut pe mulţi autori să considere că, de fapt, a fost vorba despre o singură conflagraţie, ori în alte puncte de vedere, despre o mare încercare repetată a civilizaţiei europene de a se sinucide. Cert este că Primul Război Mondial şi modul în care el s-a încheiat au reprezentat punctul fundamental de ruptură între Europa monarhiilor şi echilibrului de putere şi o Europă subsumată jocului de putere transatlantic şi aflată într-o competiţie internă, de multe ori meschină.

Tratatul de la Versailles şi cele aflate în legătură cu acesta, precum şi cele care le-au urmat în succesiune logică (de exemplu, înţelegerile privind clarificarea unor aspecte de detaliu) abordează domenii dintre cele mai variate, tratatele principale având însă o structură comună şi logică, astfel:

  1. Preambulul: în fiecare dintre ele se proclamă principiul păcii dintre foştii combatanţi, dar se reflectă şi inegalitatea statelor participante la negocierea şi semnarea acestei păci. Astfel, numai cinci state au primit titlul de „Puterile Principale”, respectiv S.U.A., Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia, celelalte apărând sub denumirea de „Puterile Aliate şi Asociate”, fără distincţie între ele, deşi unele sacrificaseră clar mult mai mult decât altele (este vorba despre Belgia, Bolivia, Brazilia, China, Cuba, Ecuador, Grecia, Guatemala, Haiti, Hedjaz[3], Honduras, Liberia, Nicaragua, Panama, Peru, Polonia, Portugalia, România, Statul Sârb-Croat-Sloven[4], Siam[5], Cehoslovacia şi Uruguay).
  2. Carta Ligii Naţiunilor. Aceasta a fost preluată identic în toate tratatele şi a fost, probabil, cea mai importantă realizare a lor, dând naştere primei organizaţii internaţionale universale, menită să asigure menţinerea păcii, precursoare a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi „mamă” a majorităţii organizaţiilor specializate de astăzi. Prevederi speciale din Tratate se refereau şi la Biroul Internaţional al Muncii, precursorul Organizaţiei Internaţionale a Muncii, care continuă lupta permanentă pentru îmbunătăţirea standardelor de protecţie a salariaţilor. Alte prevederi obligau la adoptarea pe scară largă a unor tratate specializate preexistente (de exemplu, privind sănătatea şi profilaxia, transportul feroviar şi maritim, standarde internaţionale, procedură civilă etc.), ceea ce a condus la universalizarea sau europenizarea lor.
  3. Dispoziţii privind graniţele statelor învinse, inclusiv la graniţele statelor rezultante care nu existau înainte de război (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Austria).
  4. Clauzele Politice pentru Europa. Acestea determinau noul echilibru de putere pe continentul european şi impuneau câteva principii care să stabilizeze graniţele tuturor statelor europene (între care şi recunoaşterea noilor graniţe ale României).
  5. Lichidarea intereselor statelor Triplei Alianţe în afara graniţelor proprii. Aici includem transformarea coloniilor germane şi a teritoriilor Imperiului Otoman în mandate sau colonii ale statelor învingătoare, reglementarea drepturilor europene în China (concesiunile internaţionale), Maroc şi Egipt (reglementarea regimului Capitulaţiilor, prin care unii europeni aveau dreptul să fie judecaţi de instanţe separate), stingerea unor drepturi şi situaţii de detaliu rezultate din jocul imperial din secolele XIX şi XX.
  6. Reguli şi limitări în privinţa armatelor învinse, prizonierilor de război şi mormintelor de război.
  7. Pedepse, reparaţii şi clauze economice. Aici problema principală a reprezentat-o faptul că situaţia de la sfârşitul războiului a determinat catastrofa economică pentru învinşi, ceea ce a condus la greutăţi în plata reparaţiilor. Intransigenţa marilor puteri a accentuat starea de nemulţumire, reparaţiile reprezentând un pretext important în agitaţia pentru revizionism.
  8. Clauze privind transportul, unele dintre ele foarte utile Europei deoarece au liberalizat comerţul şi comunicaţiile, şi au permis circulaţia mărfurilor şi persoanelor pe tot cuprinsul Europei occidentale şi centrale.
  9. Munca, inclusiv prevederile privind Biroul Internaţional al Muncii.
  10. Garanţii, incluzând ocuparea temporară a unor teritorii, cum ar fi teritoriul Saar.
  11. Prevederi variabile, de la cele tehnice (de exemplu dreptul de vot în comisiile de reparaţii), la cele politice (recunoaşterea succesiunii dinastice în Monaco; întărirea neutralităţii Elveţiei pe baza Congresului de la Viena), la cele exotice, de exemplu obligaţia Germaniei de a restitui Regelui din Hedjaz Coranul Califului Othman (considerat prima formă standardizată a cărţii sfinte musulmane) şi Marii Britanii craniul Şefului Mkwawa, lider tribal din Tanzania.

Prevederile tratatelor erau suplimentate de nenumărate protocoale, precum şi de mecanisme care să instituţionalizeze funcţionarea lor. Astfel, pe lângă Liga Naţiunilor, mai existau comisii de reparaţii, comisii riverane (inclusiv Comisia Europeană a Dunării, într-o componenţă refăcută, România fiind avantajată de numărul mai mic de membri), comisii de trasare a frontierelor, precum şi întregi sisteme politice de conducere a teritoriilor temporar sau permanent internaţionalizate (Oraşul Liber Danzig – actualmente Gdansk, în Polonia; teritoriul Saar ş.a.m.d.).

Restrângându-ne la interesele României, putem spune că aceasta a avut mult de câştigat de pe urma Tratatelor de Pace, pe de o parte prin consfinţirea graniţelor sale, cel puţin în relaţia cu Ungaria, Yugoslavia, Polonia, Cehoslovacia şi Bulgaria; pe de altă parte prin reparaţii, unde era şi beneficiară, nu doar plătitoare. De asemenea, prin reglementarea situaţiei economico-politice europene, România dobândea rolul de pivot regional de putere, fiind un element important în sistemul de tratate interbelice. Se reglementau de asemenea onest problema datoriilor fostului Imperiu Austro-Ungar (care erau împărţite între statele succesoare şi parţial succesoare), precum şi a bunurilor de stat şi private aflate pe teritoriile intrate în componenţa României. Mai pe scurt, tratatele de pace au contribuit la consolidarea Marii Uniri şi la repararea măcar parţială a daunelor cauzate de război.

Un element important pentru rezolvarea disputelor dintre România şi foştii inamici a fost crearea Tribunalelor Arbitrale Mixte (TAM-uri), care au lichidat probleme dintre cele mai variate, în special între supuşii foşti inamici (inclusiv companii cu interese în România) şi statul român. În ansamblu, deciziile lor au fost mixte, dar judicioase, şi au clarificat peste interesele politice probleme spinoase.

Pe de altă parte, tratatele acestea au avut două mari carenţe:

  1. Prima carenţă a fost remarcată de la început, şi a constat în neparticiparea Rusiei. Rusia, prinsă la momentul respectiv în războiul civil rezultat cu victoria sovietelor, nu a participat la negocieri şi nici la semnarea tratatelor. Ca atare, graniţa de est a României şi unirea Basarabiei cu aceasta au rămas „descoperite” din punct de vedere juridic chiar în relaţia cu vecinul său. Măsurilor de „siguranţă juridică” adoptate de puterile aliate pentru a impune Rusiei graniţa cu Basarabia nu au fost suficiente, lăsând loc pretextului frontierei pentru a destabiliza integritatea teritorială a României în urma Pactului Ribbentrop-Molotov.
  2. A doua carenţă a fost concepţia indecisă asupra mecanismelor de menţinere a păcii, mai ales a Ligii Naţiunilor. Impunerea dreptului de veto în Consiliul Ligii (precursorul Consiliului de Securitate al ONU), precum şi unele reguli prea laxe în privinţa dezbaterilor Adunării Generale au creat posibilitatea statelor să tergiverseze adoptarea deciziilor ferme, mai ales în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. În ciuda realizărilor sale incontestabile, mai ales la începutul funcţionării sale, Liga Naţiunilor a fost răpusă de al doilea război şi de propriile sale insuficienţe, renăscând sub forma Organizaţiei Naţiunilor Unite, nici ea perfectă, dar cert mai funcţională.

Referitor la Basarabia, marile puteri au dorit să garanteze României recunoaşterea unirii ei. Acest lucru s-a făcut parţial prin tratatele de pace (faţă de statele învinse, şi între învingători), dar Rusia neparticipând la ele, a fost necesar un artificiu juridic. Concret, este vorba despre Tratatul dintre Puterile Aliate şi Asociate Principale şi România, privitor la Basarabia, de la Paris, din 28 octombrie 1920. În acesta, se prevedea că Rusia urma să fie reprezentată de un membru numit de Consiliul Ligii Naţiunilor, în comisia de trasare a frontierei cu România (art. 2). Se mai prevedea că, de îndată ce în Rusia urma să aibă un guvern recunoscut de marile puteri, ea va fi invitată să semneze tratatul, şi va putea supune arbitrajului orice prevedere a acestuia, „fiind însă înţeles că frontierele definite prin prezentul Tratat, precum şi suveranitatea României asupra teritoriilor cuprinse într-ânsele, nu pot fi supuse litigiilor” (art. 9).

Chestiunea intrării în vigoare a acestui tratat este controversată, el nefiind ratificat de Japonia. Pe de altă parte, Tratatul însuşi specifică faptul că va intra în vigoare odată cu Convenţia dintre aceleaşi puteri şi România din 1920 (privitoare la statutul minorităţilor), care ea însăşi urma să intre în vigoare odată cu tratatul de la Neuilly-sur-Seine cu Austria, respectiv 16 iulie 1920. Mai mult, în privinţa puterilor „al căror sediu al guvernului se află în afara Europei (deci şi Japonia şi S.U.A.), ele sunt îndreptăţite doar să comunice informativ aderarea lor. Guvernul australian, de exemplu, consideră că tratatul a intrat în vigoare la 23 mai 1927, pe baza ratificării Australiei. Ca atare, după opinia prezentului autor, tratatul a intrat valabil în vigoare şi creea un regim frontalier opozabil şi Rusiei, la momentul Ultimatumurilor adresate României în 1940. Istoria şi cel de-al Doilea Război Mondial, însă, au creat drept, problema rămânând oarecum academică.

În ansamblu, Tratatul de la Versailles a deschis calea reglementării situaţiei juridice a Europei (parţial şi a restului lumii), deci şi a României după Primul Război Mondial, având o influenţă hotărâtoare în modul cum istoria s-a scris în deceniile ce i-au urmat. El a pus bazele unui sistem idealist, pacifist, dar imperfect, ale cărui carenţe au rezultat în revizionism şi tragedii umane. Dar idealurile sale au stat la baza refacerii păcii după 1945, mecanismele (Liga Naţiunilor) şi principiile (principiul naţionalităţilor, principiul reglementării paşnice a diferendelor) pe care le-a promovat rămânând printre marile realizări juridice ale lumii contemporane.

Fotografii ale paginii conținând semnătura și sigiliul Regelui Ferdinand I pe actul de ratificare a Tratatul de Pace de la Trianon. Tratatul a fost semnat la 4 iunie 1920 și ratificat de Suveranul României Mari la 24 august 1920.

 

[1]   În fapt, deoarece Statele Unite nu au ratificat niciodata Tratatul de la Versailles, starea de război dintre aceasta şi inamici a încetat prin tratate separate, cel cu Germania fiind încheiat la 25 august 1921.

[2]   Deşi Împăratul Germaniei abdicase la 9 noiembrie 1918, fiind proclamată republica, statul continua să se numească Imperiul German, având natura unui stat federal, Tratatul fiind semnat atât în numele Imperiului, cât şi al fiecărui stat component.

[3]   Regatul Hedjaz a fost cucerit în 1925 de Sultanatul Nejd, care în 1932 s-a unificat cu regiunile Al-Hasa şi Qatif, pentru a forma Regatul Arabiei Saudite.

[4]   Precursorul Yugoslaviei.

[5]   Precursorul Thailandei.

2 comentarii

  1. cincinatus

    La 27 martie 1933, Japonia a părăsit Liga Națiunilor și astfel, prin însuși acest act, în opinia mea, nu mai poate fi considerată ca parte contractantă în tratate internaționale încheiate sub patronajul acestei organizații, pe care împăratul japonez nu apucase să le ratifice (cazul Tratatului privind alipirea ținutului dintre Prut și Nistru la România). Astfel, 23 mai 1927 (data ratificării de către ultima parte contractantă- Australia) este data intrării în vigoare a tratatului privind alipirea Basarabiei la România. Acest tratat, ca și celelalte tratate încheiate sub patronajul Ligii Națiunilor, a devenit opozabil Rusiei (URSS) odată cu aderarea acesteia la Liga Națiunilor la 8 septembrie 1934.

  2. Pingback: La mulți ani, Franța! | Familia Regală a României / Royal Family of Romania

Lasa un comentariu

© 2007-2019 Casa Majestății Sale Custodele Coroanei. Toate drepturile rezervate

Visits: 25851618
Familia Regală           Fundația Regală Margareta a României           YouTube          YouTube Filme          Facebook
Politica de cookie-uri    Politica de confidentialitate