Lovitura finală asupra statului de drept. 30 decembrie 1947

30 decembrie 1947. Lovitura finală asupra statului de drept.

Și de ce România trebuie să comemoreze anual acest eveniment

Articol de Alexandru Muraru

La 30 decembrie 1947 comuniștii (în frunte cu „starurile” Dej și Groza) care au acționat pentru abdicarea forțată a Regelui Mihai au continuat agresiunea asupra libertăților democratice ale românilor. Deja de un deceniu începuse alunecarea spre dictatură în România.

Loviturile de stat cu grade diferite între soft și hard s-au tot succedat începând cu schimbarea Constituției de către Carol al II-lea (februarie-martie 1938). Violența și teroarea au luat locul dezbaterilor democratice ca mijloace de a tranșa puncte de opinie diferite sau, chiar mai direct, de a dobândi puterea politică. Dictatura lui Carol al II-lea plină de conspirații și violență, dictatura lui Ion Antonescu care a debutat cu crimele odioase și violențele greu de imaginat ale legionarilor și a continuat cu un regim de o cruzime desăvârșită sub pretextul războiului, în care statul român a organizat cel mai mare masacru orchestrat vreodată de la fondarea sa. Participarea din plin a României la proiectul genocidal al Holocaustului rămâne cea mai neagră pagină de istorie a noastră și a instituționalismului românesc. Apoi, democrația de fațadă din primii ani de după război a fost „asigurată” de trupele militare sovietice – în fapt o dictatură în pregătire. Toate aceste etape au pregătit și au familiarizat populația României cu mijloace antipolitice precum abuzul, violența, asasinatul, teroarea, șantajul, dictatura.

Nu trebuie să ne ferim să privim retrospectiv și să înțelegem că din punct de vedere istoric, România a trăit un deceniu negru încă înainte de actul final, de înlăturare definitivă și fără echivoc a democrației și a dezlănțuirii tuturor forțelor întunecate ale regimului comunist, actul prin care Regele Mihai a fost șantajat și forțat să renunțe la tron.

Abdicarea Regelui Mihai este un eveniment istoric de o importanță crucială pentru istoria noastră recentă și, în același timp, este un exemplu tipic de ratare privind politica memoriei de după 1990. România nu comemorează oficial abdicarea forțată a Regelui Mihai, deși acest lucru nu înseamnă doar pierderea formei de guvernământ – odată cu abdicarea lui Mihai I, integrarea României în modelul politic și economic sovietic a avut cale liberă, iar încălcarea suveranității țării avea să fie o constantă a regimului nou instalat.

Absența unor acte simbolice de stat care să comemoreze momentul 30 decembrie 1947 are drept rezultat capacitatea noastră scăzută de a găsi o busolă politică corectă. Nu ne putem orienta fără a avea la îndemână, ca popor, elementele minimale ale unor comparații între regimuri diferite de putere și fără reperele clare prin care aceste regimuri sunt separate. Deși avem acest reper, nu îl valorificăm, chiar în condițiile în care România are mare nevoie de repere corecte, și mai ales acum.

Marcarea acestui eveniment s-ar înscrie practic în deciziile Parlamentului European, care a început de câțiva ani, prin rezoluții, rapoarte, acțiuni, să încurajeze o cultură a memoriei în toate statele membre, luând ca punct de plecare aniversările/comemorările și interpretările trecutului recent, într-o manieră nouă, care va da posibilitatea statelor membre să participe activ la dezvoltarea unei memorii europene, în care „amintirile privind trecutul tragic al Europei trebuie păstrate vii pentru a onora victimele, a condamna criminalii și a pune bazele unei reconcilieri clădite pe adevăr și rememorare”. Instituțiile Uniunii Europene pun accent pe principiul „nu există reconciliere fără rememorare”, iar marcarea lui 30 decembrie 1947 s-ar înscrie în acest efort comunitar.

Istoricii cunosc deja că evenimentul de la 30 decembrie 1947 are caracteristicile generale ale unei lovituri de stat. Sovieticii, Dej și Groza știau exact magnitudinea unei asemenea lovituri, motiv pentru care acest eveniment a fost îndelung pregătit, atent coordonat și desfășurat cu abilitate din punct de vedere organizațional, militar și comunicațional. Ulterior,abdicarea a fost circumscrisă unei retorici limitative inclusiv la nivel semantic (abolirea monarhiei, Regele a fost silit să abdice în fața prefacerilor istorice etc.).

Dar semnificațiile abdicării forțate înglobează un cumul de factori care a schimbat decisiv cursul istoriei. În acest eveniment regăsim finalul constituționalismului, moartea oficială a democrației, sfârșitul unei epoci care începuse în 1866, precum și pierderea suveranității. Contestarea ulterioară a legitimităţii noului regim îşi are originea în evenimentul de la 30 decembrie, polemicile în jurul proclamării republicii, desfăşurată în câteva ore, fără Adunare Constituantă, fiind de notorietate.

Din aceste motive, actul de la 30 decembrie 1947 înglobează istoric și simbolic teme centrale ale funcționării statului român, iar faptul că România nu se raportează oficial prin comemorarea acestui punct de hotar din istoria sa are clare repercusiuni asupra modului în care românii înțeleg și respectă democrația și libertățile fundamentale.