Vîrsta de plumb: 64 de ani de la abdicarea forţată

Andrei MURARU

http://www.observatorcultural.ro/Virsta-de-plumb-64-de-ani-de-la-abdicarea-fortata*articleID_26378-articles_details.html

Timpul se scurge încet. Pe şoseaua aproape pustie în dimineaţa rece de sfîrşit de decembrie rulează patru automobile scumpe. Într-una din maşinile care străbat drumul şerpuit de la Sinaia la Bucureşti se află tînărul Rege al României şi mama sa. În timp ce Suveranul priveşte pe geamurile aburite ale automobilului, în alt colţ de Europă, prinţesa Ana de Borubon-Parma îi scrie lui Mihai o telegramă care nu a ajuns niciodată la destinaţie: „I am thinking of you. Love Nan“.[1].

O republică de circumstanţă. Instalată prin forţă, fără legitimitate, republica noastră împlineşte pe 30 decembrie 64 de ani. În statele lumii civilizate, ziua formei de guvernămînt este un prilej de sărbătoare, o celebrare a suveranităţii naţiunii de a-şi alege forma în care statul este orînduit. Noi avem o republică a nimănui, pe care nimeni nu o revendică. Nu e o zi de sărbătoare, ci o zi de doliu naţional în care sărbătorim cum suveranitatea a fost siluită şi furată. O republică făcută, nu născută, un import de inspiraţie sovietică, impusă împotriva dezvoltării constituţionale fireşti a statului român. Orice formă de constrîngere, care smulge dreptul poporului de a-şi alege forma de guvernămînt, este un act ilegitim. Chiar dacă ai sentimente republicane sau eşti atras de Coroană, te simţi oricum umilit în faţa unui asemenea act.

Spre deosebire de Iugoslavia, Albania (ţări ai căror regi erau încă în exil la finalul războiului) şi Bulgaria (referendum tranşat în favoarea republicii în septembrie 1946), unde, formal, au fost respectaţi paşii instaurării republicii, în România, comuniştii nu au procedat la un plebiscit. Cauzele sînt, desigur, diverse şi ele rezidă inclusiv în popularitatea Suveranului, dar mai ales în meritele pe care Regele Mihai le-a avut în răsturnarea dictaturii antonesciene şi mai apoi în opoziţia faţă de procesul de comunizare. România este de fapt singura ţară europeană în care republica nu fost proclamată de o adunare constituantă ori prin referendum, ci în urma unui act de ameninţare şi şantaj. [2] Dar nu asupra evenimentului de la 30 decembrie 1947 aş vrea să insist aici – au făcut-o istoricii cu ani buni înainte, documentele editate din arhivele româneşti şi străine sînt grăitoare din acest punct de vedere, iar martorii au fost şi ei chestionaţi –, ci să subliniez cîteva detalii care au precedat ori au urmat momentului invocat.

Cînd Foreing Office-ul a sugerat Palatului Buckingham să-l invite pe Regele Mihai la Londra în noiembrie 1947, la nunta principesei Elisabeta cu principele Philip, familia regală britanică s-a arătat entuziastă. Invitaţiile au fost trimise repede către Bucureşti, iar guvernul lui Petru Groza s-a arătat foarte protocolar în a îndeplini solicitările familiei regale. O absenţă prelungită a Regelui le-a dat speranţe comuniştilor români. Comunicatul Casei Regale din 12 noiembrie informase că Suveranul şi Regina Mamă Elena urmau să lipsească aproximativ două săptămîni, dar absenţa s-a prelungit pentru cinci săptămîni. Era, în fapt, speranţa deşartă a comuniştilor – care deciseseră deja soarta monarhiei – că Mihai nu se va mai întoarce din străinătate. Le-ar fi dat o mînă de ajutor nesperată: ar fi putut ţese lungi povestiri istorice despre cum Regele şi-a trădat ţara, abandonînd-o. Între timp, în ţară, comuniştii au modificat inclusiv legea pentru pierderea cetăţeniei, elaborată în vremea lui Antonescu, în speranţa că Regele va putea fi astfel declarat, inclusiv oficial, trădător.[3]

Regele îi întîmpină pe cei doi bărbaţi: unul, care pare mai degrabă un pehlivan de modă veche, căruia i se spune „doctor“, într-un costum gri este primul ministru, celălalt, un electrician ceferist, care răspunde la apelativul „Ghiţă“, într-un costum bleumarin, ajuns ministru şi şeful comuniştilor români. Îi conduce la primul etaj, unde bătrînelul se tolăneşte pe canapea cu aerul afabil că orice se poate tranzacţiona. Gheorghiu-Dej are însă dinţii încleştaţi şi o venă care îi traversează fruntea gălbuie trădează emoţia. În salon este şi o doamnă elegantă cu un aer anglo-saxon. E mama Regelui. Cei patru discută aprins o oră şi jumătate.

În cursul vizitei întreprinse la Londra, Regele a făcut un turneu diplomatic, suprins cu precizie de documentele culese din diverse arhive străine de tînărul universitar maghiar Mark László-Herbert, volum pe care îl avem astăzi tradus şi în limba romînă. Mihai a luat legătura cu ambasadori, miniştri şi şefi de guverne. Nimeni nu i-a putut da un sfat sau o soluţie care să-l ajute. S-a întors mai dezamăgit decît a plecat. A avut, spre exemplu, cinci întîlniri cu ambasadorul american de la Londra în speranţa că va smulge vreo promisiune legată de ţara sa. Iată ce a scris diplomatul Lewis Douglas secretarului de stat George Marshall după una dintre întrevederile cu Suveranul român: „Am fost foarte impresionat de tînărul acesta, de al său simţ al răspunderii şi al datoriei. Trebuie să ia o decizie cu privire la o chestiune foarte dificilă. Este cu siguranţă hotărît să ia decizia corectă“.[4]

Ultima parte a domniei lui Mihai I a fost un război dur, dus pe viaţă şi pe moarte, în care cumpăna a înclinat lent, odată cu retragerea sprijinului acordat de anglo-americani. Documente adunate acum 15 ani de Mircea Chiriţoiu ilustrează modul în care comuniştii români au pregătit cu minuţiozitate lovitura de stat, utilizînd instituţiile  publice, pe care le ocupaseră. Unul dintre cele mai elocvente documente e un plan de măsuri, un to do list întocmit de comunişti pe 29 decembrie 1947. Ştim astfel astăzi cu precizie cum arăta planul complotiştilor: s-a fixat ora la care Regele urma să fie forţat să abdice, au fost convocaţi parlamentarii pentru şedinţa de a doua zi în care avea să fie proclamată republica, a fost desemnat dinainte un organ provizoriu, s-au stabilit acţiuni de siguranţă şi de propagandă.[5] Prestigiul şi popularitatea Regelui erau atît de mari încît comuniştii au trăit din 1945 şi pînă în primele zile ale anului 1948 cu spaima că gesturile sale ar putea conduce confruntări de stradă. Teama complotiştilor că declaraţia citită la radio, potrivit căreia regele a abdicat, să nu declanşeze, dacă nu un război civil în ţară, cel puţin puncte sporadice de rezistenţă armată, a fost însă neîntemeiată. Era o atmosferă grea, încărcată de tensiune, de umilinţă şi de prăbuşire. Nu au existat demonstraţii, ofiţerii din armată – din vreme controlată şi subordonată – nu au protestat, lumea s-a revoltat în tăcere într-o ţară ocupată de trupele Armatei Roşii.

La un moment dat, Regele îi priveşte încremenit. Cînd Petru Groza îi arată actul dinainte tipărit pe hîrtia aceea groasă pe care scrie mare, cu litere drepte, „ABDIC“, îi trec prin minte, fugind haotic, imagini: bunicul său bolnav întins pe un pat din grădina de la Pelişor, fotografia cu el însuşi devenit rege la 6 ani cînd urca scările de la Parlament, tatăl său pe peronul gării Băneasa, cînd l-a văzut pentru ultima dată, mina de pe chipul lui Antonescu în acea zi fierbinte de august, chipul schimonosit al lui Vîşinski cu ochelarii săi perfect rotunzi. Peste cîteva momente, Groza îi spune Reginei-Mamă precipitat: „Dacă nu (semnează), va fi un dezastru pentru ţară“[6].

Cercurile diplomatice, care aveau conexiuni între angajaţii Palatului, au aflat la 24 de ore despre lovitura de stat, iar relatările despre împrejurările în care a avut loc abdicarea sunt surprinzător de corecte şi redau întocmai amănuntele oferite ulterior de către Rege.[7] La puţine zile după ce a ajuns în Elveţia, Mihai a confirmat pentru membrii corpului diplomatic că abdicarea a fost un act smuls prin forţă şi şantaj. Astfel, o informare secretă, adresată premierului britanic Clement Richard Attlee, la 9 zile de la abdicarea forţată, este prima consemnare după relatarea Regelui Mihai. Este un document de primă importanţă, aflat astăzi în arhivele britanice, în fapt prima relatare cuprinzătoare despre evenimentul de la 30 decembrie 1947.[8] Ea confirmă de asemenea cu fidelitate relatările Regelui de după 1990.

Comentatori frivoli au încercat să ofere explicaţii diverse cu privire la timpul scurs – aproximativ trei luni – între momentul abdicării forţate şi cel al denunţării publice a loviturii de stat. Mihai însă ceruse Departamentului de Stat, încă din 9 ianuarie 1948, un acord formal pentru a face o declaraţie publică în care să denunţe actul abdicării.[9] Evenimentul s-a produs la Londra, la Hotel Claridge’s, la 4 aprilie 1948, cînd Regele a subliniat răspicat: „Acest act mi-a fost impus cu forţa de un Guvern instalat şi menţinut la putere de o ţară străină, un Guvern total nereprezentativ pentru voinţa poporului romîn.[…] În aceste condiţii, nu mă consider obligat în niun fel de acest act care mi-a fost impus. Cu neclintită credinţă în viitorul nostru, animat de acelaşi devotament şi dorinţă de a munci, voi continua să servesc poporul romîn, de care destinul meu este legat inexorabil“.[10] Începînd din acel moment, Regele Mihai a contestat mereu legitimitatea puterii comuniste, i-a atacat liderii comunişti, a devoalat gravele abuzuri comise, încălcarea flagrantă a drepturilor omului.

La trei decenii de la momentul abdicării forţate, nici măcar comuniştii nu mai ascundeau faptul că acest act nu a reprezentat voinţa Suveranului. „La 30 Decembrie 1947 poporul nostru – condus la victorie de Partidul Comunist Romîn –a abolit monarhia şi a a proclamat Republica, înfătptuind astfel vistul măreţ pentru care au luptat generaţii întregi de patrioţi români (!)“[11] ori „La 30 decembrie 1947, oamenii muncii din patria noastră, sub conducerea partidului comunist, au înlăturat monarhia şi au proclamat Republica Populară Romînă“[12] (subl. m.).

Cînd a plecat în exil, Regele avea 27 de ani. Ce ironie a sorţii! Principele Carol a pus piciorul pe pămînt românesc la 27 de ani, iar Regele Mihai a fost silit să abdice la aceeaşi vîrstă. Noi însă am rămas însă încremeniţi parcă într-o vîrstă de plumb. 64 de ani de republică.

Un Browning automat sub haina primului-ministru venit într-o audienţă la şeful statului. O privire rece şi doi indivizi, satisfăcuţi peste măsură, pleacă. Unul dintre ei ţine în mînă o mapă roşie în care se află ultima fărîmă de suveranitate a României. Pe o canapea, Regina Mamă Elena, epuizată, şi prăbuşită, cu lacrimile curgînd şiroaie, iar fiul ei de 27 de ani, luîndu-i mîna într-a lui.

—————-

[1] Ivor Porter, Michael of Romania. The King and the Country, Sutton Publishing Limited, Phoenix Mill, 2005, p. 179.

[2] Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României (1859-1991), ediţia a II-a revăzută, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 114.

[3] Idem, Două săptămîni dramatice din istoria României (17-30 decembrie 1947), Editura All, Bucureşti, 1997, p. 21.

[4] Mark László-Herbert, Abdicarea Regelui Mihai: documente diplomatice inedite, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 193 (doc. 136).

[5] Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii militare, consecinţe politice, documente selectate şi adnotate de Mircea Chiriţoiu, prefaţă de dr. Florin Constantiniu, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, p. 187-189 (doc. 33).

[6] Arthur Gould Lee, Regina-mamă Elena a României, prinţesă de Grecia şi Danemarca, traducere din engleză de Liana Alecu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 300.

[7] Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii militare, consecinţe politice, ed. cit., p. 235-237 (doc. 59).

[8]  Ibidem, p. 263-267 (doc. 81).

[9] Mark László-Herbert (ed.), op. cit., p. 286-287 (doc. 208).

[10] Mircea Ciobanu, Regele Mihai şi exilul românesc, prefaţă de Alexandru Zub, Editura Princeps, Iaşi, 1994, p. 103-104.

[11] Virgiliu Ene, Adevărul despre regi, scrieri din literatura romînă antimonarhică selectate de Virgiliu Ene, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1977, p. 16.

[12] Institutul de Studii Istorice şi Social-politice de pe lîngă CC al PCR, Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani. Antologie, Editura Politică, Bucureşti, 1968, p. 5.

9 comentarii

  1. Delia Bogdan says:

    O zi tragica. Nu doar pentru Majestatea Sa Regele Mihai I, ci pentru un intreg popor.

  2. Cristian Dima says:

    Plumbul atarna greu, dar se scufunda si il acopera pamantul si vremea pana la urma! Demnitatea, nu!

  3. Morar Mircea says:

    Foarte frumoasa prezentare. Poate ar fi bine sa o citeasca cat mai multi romani. Poate ii ajuta sa inteleaga mai bine istoria si sa vada marea eroare care este aceasta asa zisa republica parlamentara .
    Desi sunt tanar stiu de la bunicii mei multe despre vremea regatului . In aceas vreme familia bunicilor era o familie onorabila de oameni gospadari din Ardeal . Ulterior odata cu aparitie societatii “noi” de la rasarit au devenit obiectul de batjocura al noilor conducatori locali datorita faptului ca era mai instariti si datorita faptului ca socrul bunicii era primar liberal .
    Cred ca e de datoria noastra a celor care am avut in familie parte de asemenea evenimente sa la popularizam cat mai mult pentru a nu se uita istoria . Pentru ca un neam fara istoria nu isi mai are nici o justificare . Eu insumi asta fac ori de cate ori am ocazia .
    Sper sa ne ajute Dumnezeu sa revedem odata tara aceasta intoarsa la dezvoltărea constituţionala fireasca a statului român care vine din istoria neamului .

  4. Bucur Gabriela says:

    64 de ani de a impunerea cu forta a unei cretinitati. Dar ce este mai grav, este sentimentul pe care’l am azi cand vad cum gandesc foarte multi dintre compatriotii mei:tind sa cred ca si in ziua de azi au creierele spalate!Bucur Gabriela

  5. Aurel V. Zgheran says:

    30 decembrie, 1947: responsabilitatea, curajul şi destinul Regelui!…
    Momentul 30 decembrie 1947 a fost unul sumbru, ilegitim şi tragic pentru ţară şi Rege, abdicarea Majestăţii Sale fiind un act sub ameninţare, o decizie brutală, lipsită de alternative, a comuniştilor români, în familiaritate cu bolşevicii consilieri de la Moscova, dar şi ca urmare a predării României, ruşilor, de către marile puteri. Un act de trădare, nefiind greşeală sau ezitare, ci acţiune deliberată, nu se asociază cedării în condiţii de presiune, de acţiune forţată, neasimilată voinţei personale. De aceea, abdicarea de la 30 decembrie 1947 nu poate fi considerată iniţiativa regelui ci o execuţie prin forţă, fiind din acest motiv, ilegitimă.
    Totuşi, sunt astăzi voci care acuză pe Majestatea Sa Regele Mihai I al României, de trădare şi laşitate. Aceasta vine din partea unora bântuiţi frenetic de duhul urii, care nu îşi găsesc liniştea fără să perpetueze „opera” comunistă de a ţinti asupra Regelui, cinismul, bătaia de joc, descărcarea unei răutăţi fără limite!… Dacă şi fostul preşedinte al României, Ion Iliescu îşi reprimă astăzi atitudinea sa ostilă din trecut, faţă de Rege, despre care spune că nu a abdicat ci a fost abdicat, actualul preşedinte Traian Băsescu, însă, a îndreptat tirul atacurilor încărcate de ură şi asupra Majestăţii Sale, căruia-i atribuie, printre altele, culpa umilirii ruso-bolşevice a ţării, fără a ţine cont de faptul că România a fost silit atrasă la consolidarea sovietizării în Europa, cu o gravă consecinţă, chiar până azi, în primul rând pentru că ideologia comunistă a erodat istoria şi a despiritualizat-o! În opinia preşedintelui Băsescu, evenimentul de la Palat, din 30 decembrie 1947, al cărui curs a avut loc sub somaţie şi şantaj a fost o acţiune de trădare a Regelui, o consecinţă a slăbiciunii şi laşităţii. Lăsând să se interpreteze că preşedintele apreciază agăţarea de putere, cu orice preţ, a oamenilor politici actuali, el nu are capacitatea să înţeleagă spiritul de sacrificiu care a fost la baza abdicării Majestăţii Sale, sub presiune. Asociat atitudinii preşedintelui, pe care mai târziu istoria o va condamna, alunecă în eroare un întreg partid care, văzându-se la putere, nu simte că pentru fiecare există un peron de gară pe care va coborî cândva.
    Avântarea în analiza trecutului trebuie să aibă în miezul zelului, grija pentru adevăr, deoarece prin grote nu se poate ajunge decât la regatul întunericului. Ori, întocmai aceasta adulmecă preşedintele învrăjbitor, care atribuie Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României, un rol nefast în istoria României dezvăluind multă neştiinţă, hrănită cu răutate, faţă de singurul şef de stat în funcţie, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
    Este de neînţeles şi de necrezut că un om ca Majestatea Sa Regele Mihai I, care a petrecut o viaţă în exil, alături de Majestatea Sa Regina Ana a României şi Alteţele Lor Regale Principesele, fără să ponegrească vreodată România şi fără să piardă nici o clipă speranţa într-o Românie Restaurată poate să fie atacat şi întâmpinat, după atâţia ani de exil, cu încă o nedreptate, în propria ţară…! Cu atât mai nedrept, cu cât Familia Regală a României a trăit cu demnitate departe de ţară, fără a fi jefuit bogăţia ei aşa cum se fac uneori acuzaţii, din neştiinţă şi deopotrivă din ură, din partea unora, şi fără să spună o singură dată, un singur cuvânt rău despre poporul român sau despre România!… (Aurel V. ZGHERAN)

  6. Dan Ottiger Dumitrescu (Suisse) says:

    O eroare foarte grava: dezinformare semnatica.
    Dl Murariu reda corect date relativ bine cunoscute astazi legate de acea zi NEAGRA pentru istoria recenta a Romaniei – 30 decembrie 1947.
    D-sa comite însa o foarte grava eroare atunci cand scrie: Noi însă am rămas însă încremeniţi parcă într-o vîrstă de plumb. 64 de ani de republică. Dezinformarea semantica apare evidenta in momentul in care autorul pune pe picior de egalitate republica populara (sic)/socialista din România – in realitate o dictatura comunista de cea mai autentica esenta – cu republicile de tip occidental (Elvetia, Franta, Italia etc.).
    Intre 30 decembrie 1947 si decembrie 1989, românii NU au trait într-o REPUBLICA, ci intr-un stat in care forta conducatoare a fost partidul UNIC, PCR. Ce constiinta pretins republicana putea avea majoritatea celor ce au suferit mai mult de 4 decenii dictatura comunista?

  7. Foaia Transilvană: Anul Regelui says:

    http://www.ftr.ro/anul-regelui-52424.php

  8. Traduc din limba germana fragmente din aceasta carte. Ellie Wiesel scrie la inceput drept indrumare, citez integral : ” Catre tinerii Europei : Cunoastem pretul pe care il platim pentru razboi. Ce pret putem plati pentru Pace ? Nimeni dintre noi nu poate sa nimiceasca razboiul, dar este datoria noastra sa-l denuntam si sa-l dezvaluim in toata oribilitatea lui. Este adevarat, suntem deseori prea slabi in a opri ura si nedreptatea ; dar putem macar sa protestam.
    Razboiul nu lasa in urma castigatori ci doar victime. Din acest motiv, omenirea are nevoie de memorie, mai mult ca niciodata. Memoria inseamna speranta. Oameni tineri, luati atitudine pentru demna cauza a memoriei. Luptati impotriva fanatismului si a indiferentei. Cand, in preajma secolului 21 atat de multi dintre noi, depunem marturie despre ce s-a petrecut in timpul holocaustului, atunci, tocmai de aceea, pentru ca nu vrem ca trecutul nostru, sa devina viitorul vostru ” , am incheiat citatul .

  9. Nu stiu daca este tradusa in limba romana aceasta carte, titlul in limba germana este cel de mai sus. Un citat pe coperta din spatele cartii, de Friedrich Hölderin, din una din cartile sale cu numele Patmos. Citatul, precum urmeaza : ” Wo aber Gefahr ist, wächst das Rettende auch.”, in traducere : ” Unde pericolul dainuie, creste si insemnatatea salvarii ” ( traducere proprie, din limba germana in limba romana a fragmentelor cartii ” Menschlichkeit in unmenschlicher Zeit “, carte oficiala a initiativei TIME FOR PEACE, organizatie pentru ajutor si ocrotirea pacii din lumea intreaga. Cu ajutorul Domnului.

Lasa un comentariu

© 2007-2024 Casa Majestății Sale Custodele Coroanei. Toate drepturile rezervate

Visits: 50270092
Fundația Regală Margareta a României           Asociația pentru Patrimoniul Regal Peleș
Politica de cookie-uri    Politica de confidentialitate