Londra, acum douăzeci de ani

Au trecut exact douăzeci de ani de când am venit pentru prima oară la Londra. În după-amiaza de 6 februarie 1993, am ajuns pentru prima oară în Marea Britanie, venind de la București pentru o ședere de trei săptămâni. Eram norocosul beneficiar al unei burse de studii, în care mi se permitea să iau parte la activitățile artistice și să am acces la biblioteca Operei Regale Covent Garden și Teatrului Național din Londra.

În ultimii douăzeci de ani, am venit în Anglia de zeci de ori, reprezentând Familia Regală și România, în diverse ocazii și la diverse instituții. Am însoțit pe Majestatea Sa Regele în vizitele NATO din 1997 și 2002, am însoțit pe Principesa Moștenitoare la galele anuale ale fundației sale în fiecare an din 1996 până în 2010, am răspuns invitațiilor Reginei Elisabeta a II-a și ale Principelui de Wales la ceremonii de stat sau la întâlniri mai puțin formale, am luat parte la întâlniri economice, militare, politice, diplomatice și culturale, am ținut conferințe, am organizat aniversarea de 80 de ani a Regelui Mihai la reședința regală de la Highgrove în 2001 etc.

Prima vizită rămâne, însă, un moment prețios. Acum două decenii nu aveam de unde să știu că vizita la Londra va deschide un capitol atât de important din viața mea și atât de reprezentativ pentru activitatea noastră publică.

S-a întâmplat ca Principesa Moștenitoare și cu mine să fim anul aceasta la Londra, exact în același timp al anului precum în prima vizită, cea din 1993. Atunci am scris un fel de jurnal, publicat ulterior în volumele “Dincolo de mască”, Editura Unitext, și “Persona”, Editura Nemira.

Îmi face plăcere să vă împărtășesc gândurile de atunci.

Misterele… Londrei!

Am avut privilegiul de a trăi luna februarie a anului 1993 în mijlocul fenomenului teatral și muzical clasic londonez, prin participarea la repetițiile și spectacolele Operei Regale Covent Garden și ale Teatrului Național Regal.

Experiența a fost unică. După cum spune zodiacul chinezesc pentru acest an, au fost zile strălucitoare, fericite, cu evenimente imprevizibile și multe bucurii neprevăzute. Moment fundamental al vieții mele, această călătorie mi-a prilejuit o reconsiderare a profesiei, mi-a dat răspunsuri la întrebări și a deschis calea altora, mai noi, mai incomode, mai importante. M-am lămurit o dată în plus că tot ceea ce e valoros e simplu și neostentativ, armonios și, mai ales, adevărat, că nu există granițe între arte și că cea a actorului și cea a cântului au spectaculoase asemănări.

6 februarie 1993

Ce caută un actor la Covent Garden?

Aceasta a fost prima propoziție pe care am auzit-o pe pământ englez. Întrebarea mi-a fost pusă în biroul de imigrări al aeroportului Heathrow. O tânără funcționară, amabilă dar fermă, m-a chestionat o jumătate de oră în legătură cu scopul vizitei mele în Anglia. În cele din urmă mi-a spus: “Mai bine mi-ați fi declarat că sunteți turist!”

În ceea ce mă privește, există motive temeinice profesionale de a cerceta lumea operei, nu numai pentru că am lucrat (și mă tentează să o mai fac) spectacole în care s-au întâlnit în mod armonios, surprinzător și original teatrul cu opera, dar și pentru că sunt un ascultător de voci de operă.  Și nu în ultimul rând, pentru că, urmărind diverse realizări pe disc sau video ale unor mari cântăreți, am descoperit cât de multe lucruri poți învăța, ca actor, din interpretarea lor (vocală, îndeosebi). Există și o rigoare în plus pe care ar trebui s-o învățăm de la acest mare performeur care este cântărețul de operă. Când vorbesc despre expresivitatea Ilenei Cotrubaș, a lui Sherill Milnes sau a lui Agnes Baltsa, nu mă gândesc numai la frumusețea în sine a sunetului, la originalitatea, amprenta sau culoarea lui. Acestea sunt amănunte de strictă specialitate la care nu am acces, iar calitatea mea este aceea de consumator. Este însă ceva în arta acestora, ce ține de actorie. Și acest ceva se află în capacitatea lor de a caracteriza personajul, de a da expresie scenică și nuanțe rolului, de a acționa și reacționa (chestiune strict actoricească), toate acestea prin sunet. Pare greu de înțeles, dar când aceste performanțe sunt atinse, ascultătorul uită că ceea ce aude este muzică. Nu e puțin lucru, dacă ne gândim că în relația dintre public și artist dialogul prin muzică e mai formal și mai convențional decât cel prin cuvânt.

Dar să încep cu începutul… Primele senzații de care-mi amintesc sunt uimirea și bucuria trăite la impactul cu stilul britanic, atât în formele lui exterioare, cât, mai ales, în formele lui interioare. Apoi, ar fi de amintit surpriza pe care am avut-o văzându-mi propriile reacții, altele decât până acum (probabil, au mai trecut anii…): Deși am avut întâlniri extraordinare (spectacolele cu José Carreras, Peter O’Toole, repetițiile cu Ruggero Raimondi), am primit toate aceste daruri echilibrat, mereu uimit, dar liniștit!

În această primă seară, am urmărit pe canalul I al televiziunii britanice BBC transmisia în direct a unui spectacol-eveniment, premiera mondială scenică a unei opere de Verdi, “Stiffelio”, al cărei text complet a fost găsit după zeci de ani de la moartea autorului, povestea unui pastor ce are de ales între conștiința și rigorile de prelat și propria familie, punere în scenă a Operei Regale Covent Garden, având în fruntea distribuției pe José Carreras și Catherine Malfitano. Este un spectacol pe care aveam să-l văd pe viu, patru zile mai târziu.

7 februarie 1993

Am văzut în fugă Hyde Park, Parliament Square, St. Paul’s Cathedral, Royal Albert Hall, British Museum, Catedrala Saint-Martin in the Fields, Trafalgar Square și altele. E o lume sobră, distantă, echilibrată, uneori cenușie, orașul e impozant chiar și seara când devine viu, colorat, gălăgios. Frumusețea parcurilor englezești aveam să o gust, însă, mult mai târziu.

8 februarie 1993

Vizitând Londra, te poți gândi o clipă că Europa a îmbătrânit, sau că a obosit, că englezul e auster și izolat, reținut și formalist, și totuși ce mare lucru e civilizația! Iată ceva ce comunismul a distrus (îmi aduc aminte de Petre Țuțea care spunea că “orice formă de comunism violează zilnic ordinea naturală a lucrurilor”). Am folosit termenul de civilizație în sensul comportamentului cu tine însuți și cu ceilalți. Acum descopăr că am trăit ani de zile cu prejudecata că, dacă te comporți civilizat (mai ales ca actor), nu mai poți fi autentic, că-ți pierzi spontaneitatea, forța, imaginația, originalitatea. Poate că, într-un anume fel, pericolul chiar există, dar nu este mai puțin adevărat că un comportament civilizat (și acum vorbesc numai de sfera profesiei de actor) este cel care te ajută sa te menții într-o stare de armonie, de igienă interioară, de echilibru și de concentrare în aspectele esențiale ale evenimentelor și întâmplărilor.

Am pășit seara într-unul din templele muzicii, în legendara operă Covent Garden. O mare clădire albă, veche, simplă, sobră, luminată puternic, cu o intrare principală alcătuită din câteva uși, nu foarte mari, prin care trec într-o risipă de toalete și de bun-gust zeci, sute de perechi descinzând din limuzine imaculate, un spectacol fastuos, dar viu, ce nu arată deloc prăfuit și desuet.

Interiorul e capitonat cu catifea roșie și ornat cu auriu, populat cu oglinzi mari, șoapte, scări largi, majordomi care vorbesc franțuzește și aduc în loji gheridoane cu tăvi mari de argint, conținând mese de seară pentru diverșii oaspeți ai casei. Mare lucru să dai senzația de eveniment unic, irepetabil, unui ritual ce se desfășoară seară de seară, de mult timp. E mai mult decât o seară de operă, mai mult decât o tradiție, mai mult decât o afacere, mai mult decât o iluzie, mai mult decât o strategie, mai mult decât un orgoliu, mai mult decât un joc, deși e toate astea la un loc. E o lume.

Am văzut în această seară “Bărbierul din Sevilla”, o premieră fermecătoare, avându-l ca director de scenă pe Thomas de Mallet Burgess, iar ca dirijor pe italianul Evelino Pido, care a găsit valențe uimitoare ale partiturii rossiniene, orchestra fiind sub bagheta lui un partener care vorbește, care acționează și reacționează, și nu numai un suport al interpretării personajelor de pe scenă. Ulterior, Pido mi-a făcut plăcerea de a purta câteva discuții împreună, dezvăluindu-se ca un artist liric capabil să dureze punți de legătură cu artele dramatice vecine, deși el se afla în timpul lucrului, iar eu doar în calitate de observator. Interpreții au fost buni și tineri: Jennifer Larmoore, Bruce Ford și, se spune, cel mai mare Figaro al lumii la ora actuală, Thomas Hampson, un tânăr bariton american ce a făcut un Figaro suplu, cu forță, cu farmec, cu aplomb, cu personalitate, fără dulcegării și poze.

Am avut în preziua premierei o lungă discuție cu regizorul spectacolului în ceea ce-l privește pe Figaro și, mai ales, prima sa apariție, celebra arie, o intervenție destul de convențională, un lung discurs care se află plasat chiar la începutul spectacolului, înainte de începerea acțiunii propriu-zise. Dificultatea sa era în a găsi motivații interioare suficiente pentru a-l face pe Figaro să aibă ce căuta pe scenă, să-l modeleze și să-l motiveze astfel pe Thomas Hampson încât acesta să vină ca un tăvălug peste spectatori, să-i convingă, să-i învingă, să-i acapareze, să-i cucerească, justificând permanent lipsa dialogului, adică discursul. I-am spus că, după părerea mea, aici Figaro nu este volubil, bine dispus, gata de confesiuni, băiat bun, isteț, săritor și fermecător, făcând cu ochiul publicului. Dimpotrivă, publicul nu trebuie să înțeleagă nici o clipă că joci pentru el. Prezența acum, aici, a lui Figaro, este determinată de starea lui de nemulțumire funciară, de permanenta și îngrijorătoarea sa obsesie că merită mai mult decât are și decât i s-a dat. Figaro e posesorul unei energii vitale colosale. Izvorul acestei energii este, însă, după mine, cumplita, disperata sa convingere că n-a ajuns încă să posede tot ceea ce merită, pe măsura imenselor sale calități, pe care crede că le are și de care este mulțumit. El are un fel de isterie a plictiselii celui bun-la-toate. Figaro e un caz trist, un tip autodestructiv (nu chair atât precum Don Juan), un condamnat la nemulțumire. E ceva caraghios-tragic în acest destin. Am adăugat la cele dinainte că actorul, în orice împrejurare, are nevoie de o motivație interioară complexă, convingătoare, pentru a putea acționa scenic. Altminteri, un actor disciplinat și conștiincios poate, la o adică, să asculte indicația unui regizor și să execute un monolog cu forță, cu abilitate, cu chef chiar, dar acest monolog nu va avea niciodată direcție, va fi poate frumos, dar nu convingător.

Peste ani, Thomas Hampson avea să devină cel mai apreciat Don Giovanni al lumii și, probabil, unul dintre cei mai mari bariton ai începutului de mileniu III.

9 februarie 1993

Am vizitat Turnul Londrei, părticică a marii metropole, care are un corp de gardă îmbrăcat în costume tradiționale, al căror model nu s-a schimbat în ultimele sute de ani. Ei bine, era atâta liniște și atâta credință în ochii acestor oameni, atâta mândrie, atâta candoare încât m-am întrebat de câteva ori dacă nu cumva m-am întors în timp cu câteva sute de ani. Am avut aici un moment de neuitat: am vizitat camera din turn în care și-a ispășit pedeapsa contele Warwick de Beauchamp, personajul pe care l-am întruchipat câteva luni în urmă în “Ciocârlia” lui Anouilh.

Am mai vizitat The Royal Court of Justice și nu înțeleg nici azi cum poate fi atât de curat un tribunal. Am asistat la o parte dintr-un proces având ca obiect o problemă financiară și la altul având ca obiect o crimă. Decorul era de poveste: o cameră nu foarte mare, cu un mic balcon de lemn sus pe perete de jur-împrejur, cu lambriuri pe toți pereții, o bibliotecă plină de cărți vechi, legate în piele, cărți la care avea acces toată lumea, inclusiv publicul, un întreg ritual cu peruci și obiecte de vestimentație al căror nume nu-l cunosc, o atmosferă calmă, ca de templu, uneori populată de o tăcere deplină. Spațiul avea multe nivele, scaunele fiind așezate la diverse înălțimi și în diverse direcții. Nu, hotărât lucru, o arhitectură și o atmosferă de neînțeles pentru mine.

Am ajuns acasă la miezul nopții, după o seară petrecută la “Bertorelli’s”, restaurantul artiștilor, pe ai cărui pereți vezi o întreagă istorie în fotografii, afișe și autografe. Drumul spre casă a trecut și prin piața Covent Garden, locul de naștere al Elizei Doolitle, călătorind
într-un taxi negru și bondoc care-l contrazicea pe Bernard Shaw, invitându-te în lumea lui Sherlock Holmes.

10 februarie 1993

L-am văzut evoluând pe José Carreras. Când a apărut în scenă, mi-au venit în minte vorbele lui Cehov: “Numai ce este serios e frumos”. Un amestec de fragilitate și fermitate, de generozitate și egocentrism, cu inteligență și carismă, Carreras pare descins din “Cidul”. La repetiții (pe care le-am urmărit doar în înregistrare video, când Carreras pregătea “Samson și Dalila” alături de Agnes Baltsa), e simplu și concentrat, nu irosește o secundă, nici o picătură de energie, dar e deschis, permanent dispus la a adăuga, la a primi ceva nou.

După spectacol, o mulțime compactă (printre alții, actorul Alan Bates) s-a năpustit la “Stage Door” pentru a-l aștepta pe eroul serii. Așteptarea a fost zadarnică. José Carreras plecase de mult, nimeni nu știa când, nimeni nu știa unde.

11 februarie 1993

Azi am pășit prima oară pragul Teatrului Național Regal. În afară de un singur titlu (“Carousel”, o comedie muzicală la care biletele se vindeau cu două luni înainte), în această dimineață am primit, de la secretariatul literar, ca un semn de generozitate, bilete pentru toate spectacolele teatrului, în cele trei săli: Teatrul Olivier, Teatrul Lyttleton și Teatrul Cottesloe).

Am asistat la o repetiție generală în Teatrul Olivier, cu piesa “Trelawny to the Wells” de Arthur Wing Pinero, o piesă “englezească”,  jucată într-un stil academic, cu actori de toate generațiile, în binecunoscuta tradiție britanică. O impecabilă muzicalitate a limbii, un teatru de replică, purtat de autor prin diverse medii sociale, cu o intrigă obișnuită, dar antrenantă. În plus, un mecanism scenic cu uriașe posibilități tehnice.

12 februarie 1993

Teatrul “Old Vic” este în reparații capitale. Funcționează, însă, într-o sală de vizavi, ce servea până nu demult la depozitarea decorurilor, Teatrul “Young Vic”, o clădire modernă, curată, nu foarte mare, care adăpostește un mic restaurant și o sală de spectacole “en ronde” de 400 de locuri, cu scaune deplasabile în orice direcție și poziție. E o sală bine utilată, unde se poate face cu minimum de efort și maximum de eficiență orice fel de montare. Teatrul are un aer de “laborator” care te cucerește de la început.

Am văzut aici ultima piesă a lui Arthur Miller, “The Last Yankee”, ce tratează teme arhicunoscute: a însingurării, a crizei conjugale pe fond social; o radiografie simplă și necontrafăcută a societății americane de azi.

13 februarie 1993

Am urmărit dimineață un film TV de trei ore despre Peter Brook. Documentarul cuprinde un lung interviu cu marele regizor, fragmente din diverse filme și spectacole realizate de acesta de-a lungul anilor, precum și ample selecțiuni din filmul repetițiilor cu Mahabharata. Neîndoios, tot ce întreprinde Brook este sub semnul magicului, iar el este unul din puținii mari regizori care rămâne viu și la bătrânețe.

Seara l-am văzut pe Peter O’Toole într-un spectacol de bulevard, intitulat “Our Song” de Keith Waterhouse, la Teatrul Apollo. Despre acest moment voi vorbi într-un capitol separat.

Duminică 14 și luni 15 februarie 1993 am făcut o vizită la Cardiff, capitala Țării Galilor.

16 februarie 1993

Am văzut filmul-operă “Carmen” de Peter Brook.  Șocantă încercare de a modifica muzica lui Bizet, de a combina unele momente, de a elimina altele, de a schimba ordinea scenelor, dar câtă bucurie artistică când vezi că un mod nou, lipsit de prejudecăți, original de a vedea lucrurile are atâta justificare, încât te trezești spunându-ți că, într-adevăr, numai așa se poate juca cutare personaj sau cutare situație! Filmul e conceput sub semnul fatalității, al magiei negre, al tragediei unui destin; de altfel, așa se și intitulează: “Tragedia lui Carmen”. Absolut toate personajele, femei și bărbați, buni și răi, vinovați și inocenți aveau farmec, erau atrăgători, chiar și atunci când nu erau frumoși. Chipul, felul de a fi, apariția, magnetul fiecarui actor, dar mai ales ceea ce investit Brook în ei caracterizau puternic personajul. M-a mai impresionat simplitatea situațiilor inventate de Brook, justețea lor, aproape sărăcia de mijloace folosite. Nu pot fi, totuși, de acord cu modificarea atât de brutală a partiturii muzicale și, uneori, chiar rescrierea ei.

Seara am văzut la Teatrul Național Regal premiera spectacolului “Trelawny to the Wells”, spectacol de a cărui repetiție generală am vorbit mai devreme.

17 februarie 1993

Am participat la prima repetiție a operei “Bărbierul din Sevilla” pentru cea de-a doua distribuție, la Opera Regală Covent Garden. M-a impresionat din nou personalitatea dirijorului Evelino Pido, unul din cei mai bine cotați dirijori tineri ai lumii, fost asistent al lui Claudio Abaddo, la “Scala” din Milano. Mi-a spus că îl admiră pe Ionel Perlea și îl consideră unul din cei mai mari șefi de orchestră ai lumii. De asemenea, părea uluit de marele potențial artistic românesc. A mai adăugat că tot timpul liber și-l petrece în sălile de teatru și că abia așteaptă să vadă zilele următoare “Hamlet” la Royal Shakespeare Company, cu Kenneth Branagh în rolul titular. Această aplecare către teatru se reflectă vizibil în stilul tânărului dirijor, care combină respectul obsesiv față de litera scrisă cu o debordantă fantezie și expresivitate a sunetului.

În regia aceluiași Thomas de Mallet Burgess, în cea de-a doua distribuție evoluau un argentinian, Raul Gimenez, tenor specialist în Rossini, ce urma să fie un temperamental conte Almaviva, o bulgăroaică – Vesselina Kasarova, frumoasă voce pentru o foarte tânără Rossina, un francez – celebrul bas Gabriel Bacquier, longeviv și senior în rolul doctorului Bartholo și, în sfârșit, superstarul mondial Ruggero Raimondi ce avea să fie, ca de atâtea ori, un fabulos Don Basilio.

După-amiază am văzut spectacolul “Poimâine” de Roel Adam, la Teatrul Național Regal, sala Cottesloe, un spectacol pentru copii, cu trei tinere actrițe ce jucau o poveste fantastică, punând la bătaie farmec, inteligență, voce, plastică corporală și, toate trei, știința de a cânta la vioară.

18 februarie 1993

Din nou, repetiție la Covent Garden. E uimitor acest aspect al muncii cântarețului, ce îl deosebește atât de mult de actor: faptul că el vine la repetiție cu rolul știut pe de rost în cele mai mici detalii, atât tehnice cât și artistice și nu poate schimba nimic, textul muzical obligându-l la rigoare matematică.

Șim totuși, ce libertate de a inventa, de a împlini, de a descoperi în munca cu dirijorul, regizorul și partenerii! Sunt invidios pe această meserie. Mă întreb dacă noi, actorii, n-am putea să ne adunăm în mod obișnuit din toate colțurile lumii pentru o lună de zile, realizând un proiect comun? De ce nu? Sper să vină ziua când această practică va deveni curentă. Așa cum se întâmplă adesea în film, de exemplu.  Și ce altceva face Peter Brook de ani de zile cu prestigiosul său Centru Internațional de Cercetări Teatrale?

Seara am văzut, la Teatrul Național, în aceeași sală Cottesloe, “Jocul dragostei și al întâmplarii” de Marivaux, un spectacol incitant, translând acțiunea în zilele noastre, cu grija de a da justificare acestui demers, oferind credibilitate și amuzament spectatorilor. Dar nici acest spectacol, nici varianta franțuzeasca televizată pe care am văzut-o cu câtva timp în urmă, nici spectacolul în care am jucat în 1988 la Teatrul Național din Iași nu au atins calitatea intrinsecă a textului. Cu alte cuvinte, Marivaux și textul lui merită spectacole mai inspirate.

19 februarie 1993

Azi am avut o discuție cu Raul Gimenez, interpretul contelui Almaviva. I-am spus că, după mine, Almaviva este un alt Figaro, că amândoi reprezintă un tot indivizibil, doi mari nemulțumiți, scânteietori, complementari, cu forță și cu accente dramatice, nu numai comice, în destinul lor. Găsesc că e ceva trist în această comedie. Gimenez a răspuns că îl vede într-un mod asemănător pe conte și că niciodată nu a conceput să-l joace altfel decât impetuos, în forță, plin de inițiativă și de imaginație. Bineînțeles, Raul Gimenez e argentinian. Păcat că pe scenă, în timpul spectacolelor, el avea să piardă mult din pregnanța, spontaneitatea și umorul de la repetiții.

Seara am avut acces la arhiva video a Operei Covent Garden. Am văzut un amplu material filmat: repetițiile la “Samson și Dalila cu José Carreras și Agnes Baltsa și premiera cu “Othello” de Verdi, cu Placido Domingo și Kiri Te Kanawa. M-am gândit la întâmplarea de a mă găsi aici, dar m-am gândit mai ales la faptul că important este nu ce trăim, ci cum ne transformă diferitele momente din viața noastră.

20 februarie 1993

Seara am văzut, la English National Opera, un spectacol cu “Carmen” de Bizet, unde grija regizorului de a fi nou cu orice preț a sugrumat tema lucrării. O lume de joasa speță, cu militari jegoși și femei descreierate a luat locul personajelor lui Bizet și Mérimée. Un cimitir de mașini ornat cu becuri multicolore și o orchestră care a modernizat excesiv ritmurile, au făcut din “Carmen” un fel de music-hall american, dar unul insuficient de bine pus la punct.

21 februarie 1993

Întâmplarea a făcut să găsesc discul premierei de pe Broadway al spectacolului cu opera “Omul din La Mancha” de Dale Wasserman, pe muzica lui Mitch Leigh, un proiect la care m-am gândit mult.

Am făcut cunoștință cu marile magazine de discuri. Iată încă un motiv de a invidia arta cântului: Grație înregistrărilor și a unui mecanism comercial-tehnic ce a atins perfecțiunea, poți avea nu numai mărturii ale unor spectacole din timpuri trecute sau tocmai trecute, dar și o întreagă istorie a acestei arte. Artiștii cântului trebuie să se simtă foarte confortabil, ca și spectatorii lor. Arta aceasta nu mai este pieritoare; ea a devenit, ca și pictura sau literatura, nemuritoare. Cu excepția artiștilor sublimi, precum Celibidache, care refuză complicitatea degradant-tehnică a înregistrărilor.

22 februarie 1993

Azi am asistat la ultimele două repetiții cu “Bărbierul…”, unde Ruggero Raimondi a oferit o lecție de zile mari. Seara, spectacolul a fost electrizant. O sală întreagă, plină până la refuz, a urmărit evoluția lui Don Basilio. Publicul l-a ovaționat.

Publicul… Personaj misterios al Covent Garden-ului, el are un inexplicabil amestec de sobrietate, intoleranță și pretenție pe de o parte și exuberanță și candoare pe de altă parte. Are și de ce să fie pretențios, pentru că un bilet bun, aici, poate costa 200 de lire sterline. De altfel, găsesc ciudată poziția spectatorului de operă: deși vine să asculte voci și muzică în primul rând, și abia apoi pentru a urmări o poveste, totuși nu-i place să trădezi personajul și să te arăți pe tine însuți performând vocal, așa cum nu-i place nici să joci în chip declarat pentru el. Cele mai de virtuozitate momente, așteptate îndelung de publicul meloman, acesta din urmă le preferă îmbrăcate în haina personajului și nu în cea a orgoliului cîntărețului.

23 februarie 1993

Alt moment la Covent Garden. Seara a avut loc premiera spectacolului cu “Turandot” de Puccini, de fapt o reluare, după zece ani, a montării lui Andrei  Șerban. Regizorul a construit un spectacol armonios cu semne extrase din adâncurile fabuloasei lumi orientale. Interpreta lui Liù a fost Angela Gheorghiu, care deși nu era în forma scânteietoare cu care mai târziu va cuceri lumea, era totuși mai bună decât legendarele ei colege care împărțeau rolul titular: Gwineth Jones și Grace Bumbry. Frumos decor semnat de Sally Jacobs și feerică lumină scenică creată de F. Mitchell Dana.

24 februarie 1993

Am văzut la English National Opera “Don Pasquale” de Donizetti. Amuzant punct de vedere regizoral: Don Pasquale e u stupid om de afaceri, bolnav de priapism, care vorbește (cântă) la interfon și trimite fax-uri lui Malatesta, alt gangster, cu servietă diplomat și ochelari de soare pe o bezna neagră. Deși demersul regizorar e temerar, grija și imaginația cu care a fost justificat, precum și hărnicia cântăreților fac posibilă propunerea.

25 februarie 1993

Am văzut la sala Olivier a Teatrului Național Regal piesa lui J.B Priestley “Inspectorul de poliție” (“An Inspector Calls”, în original), într-o montare grandioasă scenografic, destul de ciudată în raport cu acțiunea. Piesa, care are un subiect “de cameră”, e aici transferată pe o scenă gigantică, imaginând o stradă pietruită, în mărime naturală, cu o casă mică, în fundul scenei, tot în mărime naturală, casă ce, după venirea inspectorului, își va deschide pereții pentru a face loc privirii spectatorilor. Umpleau scena mai mulți copii figuranți jucând mici vagabonzi ai locului, canale din care iese fum, o ceață londoneză groasă, etc. Bună parte din spectacol inspectorul păstrează o mare distanță (la propriu) față de restul personajelor, ceea ce e explicabil, dar nu și convingător. Performanța vizuală e impresionantă ochiului.

Toate, dar absolut toate spectacolele văzute de mine în această călătorie s-au jucat cu sala arhiplină. Nu am văzut niciodată vreun loc liber, nici chiar în sălile de 1,000-1,500 de locuri. Și totuși, nici unul din spectacole nu era excepțional, ci mai degrabă se păstrau la limita meșteșugului.

26 februarie 1993

Un ultim spectacol la Teatrul Național, sala Cottesloe, “Mr Amazing Maze Plays” de Alan Ayckbourn. O amuzantă piesă pentru copii, o aventură imaginară a unei fetițe cu câinele ei. Remarc curajul realizatorilor de a folosi metafore (chiar și în decor) pe care eu le consider riscante pentru puterea de înțelegere a copiilor. Se pare, însă, că am greșit. Copiii au reacționat extraordinar, participând total la acțiune. Câte am avea noi de învățat de la ei…

27 februarie 1993

Am vizitat muzeul “Madame Tussaud”, templul statuilor de ceară. Unele personalități sunt realizate colosal. Decorul, ambianța, efectele de sunet și lumină sunt savante, dar…
Ideea năstrușnică a doamnei Tussaud, care de peste două sute de ani aduce venituri colosale instituției, nu poate fi compatibilă cu crezul unui actor. Ba este chiar pe dos:

Actorul dă viață cuiva care nu există.
Madame Tussaud dă eternitate cuiva care există.

Rămân, deci, cu ceea ce am văzut viu. Prefer aceasta, așa cum prefer amintirile dinăuntrul meu celor din afara mea.

Ceva, totuși, aș vrea să adaug: în sala cu capete încoronate, am văzut statuia de ceară a lui Richard al III-lea. Am întâlnit un tânăr pirpiriu, cu o figură de librar sensibil la răceli… Felul în care este el jucat, de sute de ani, îl înfățișează cu totul altfel. “Lanțul slăbiciunilor” nu a fost, deci, inventat de Caragiale.

28 februarie 1993

Zbor deasupra unui pâlc de nori ce arată ireal, ca zăpada din visele noastre de copilărie, ale tuturor. Mă gândesc la momentul teatral pe care îl trăim cu toții, la bolile lui, la neajunsurile lui, la dușmanii lui. Mă gândesc, de exemplu, la obsesia unor directori de scenă de a fi noi cu orice preț (boală veche, se pare). Când totul pe scenă e adevărat și provoacă emoție, partida e câștigată, indiferent de stil, modă, punct de vedere sau meridian al lumii. Nu știu dacă Brook era modern sau șocant în filmul “Carmen”, dar era valoros pentru că era de un adevăr copleșitor și de o emoție tulburătoare. Nu știu dacă O’Toole era modern în joc, dar îmi aduc aminte ca m-a hipnotizat, deși juca o piesă de bulevard și era implicat prin jocul lui în realitatea noastră, a celor de azi, fără să facă cu ochiul la public și fără să facă aluzii directe la evenimentul zilei. Ce să mai spun de cât de tulburătoare erau personajele create de Carreras sau Raimondi… Carreras povestește chiar în cartea sa “Singing From The Soul” că la o montare cu “Aida” a rămas stupefiat când l-a văzut pe Radames în postură de arheolog, cu un craniu în mână, ca Hamlet, cântând “Celeste Aida”.

Pe de altă parte oportunismul, specularea brutală a unor evenimente cotidiene nu poate fi confundată cu implicarea în realitate. La acest subterfugiu recurgi când n-ai nimic sfânt, când nu ai ceva mai bun de arătat, când ești confuz sau stupid.

*

Péguy spunea în 1907 că lumea modernă simte o necesitate imperioasă de a se degrada. Dacă într-adevăr așa stau lucrurile, atunci acești artiști planetari pe care i-am văzut în hainele lor de lucru nu sunt moderni!