Casa Reginei Elisabeta

Articolul “Structura şi organizarea Curţii Regale în perioada domniei lui Carol I: Casa Reginei Elisabeta” aparține drei. Codruța Șoroagă (doctorand, Anul III, Școala Doctorală de Istorie, Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi) și a fost publicat în revista Philohistoriss, nr. 1/2021.

Conform Ceremonialului întocmit de Theodor Văcărescu în 1882, Curtea Regală era locul de reședință a suveranului român și era compusă din: Casa Civilă, Casa Militară a regelui Carol I şi Casa reginei Elisabeta. Din Casa Civilă făceau parte demnitarii Curţii şi persoanele ce îndeplineau anumite sarcini pe lângă regele Carol, personalul cabinetului regal, personalul însărcinat cu administrarea Curţii şi a Domeniilor Regale şi cei din intendenţa reședinței regale. Casa Militară cuprindea adjutanții activi, adjutanții onorarii și ofițerii de ordonanță ai regelui. Casa principesei, iar după anul 1881, Casa reginei era constituită din marea doamnă a Curţii, două doamne de onoare, domnişoarele de onoare, o cititoare și o mare maestră a veșmintelor[1].  Doamnele de onoare aveau atribuții asemănătoare cu cele pe care le îndeplineau adjutanții[2]. Acestea se ocupau de audienţe, îi ţineau companiei Elisabetei, brodau, citeau sau discutau ultimele noutăţi din lumea mondenă a capitalei. La Curte îşi desfăşurau activitatea şi câteva domnişoare care aparţineau boierimii scăpătate, Elisabeta încercând să le ajute să-și facă intrarea în lumea mondenă și să încheie căsătorii onorabile[3].  Carmen Sylva considera că doamnele şi domnişoarele ei de onoare formau „marea sa familie”, iar adesea se interesa de copiii şi nepoţii acestora[4]. Uneori cerințele doamnelor de onoare ajungeau să o copleșească pe regina Elisabeta, care se plângea soțului său: „On coupe court à tous les appétits, mai numeroase decât firele de nisip de la malul mării. Ai de asemenea grijă cum li se aduce la cunoștință că nu mai sunt permanent în slujba mea, ci doar după necesități, altminteri îmi sar toate la beregată[…]”[5].

La venirea sa în ţară, principesa Elisabeta le-a avut drept doamne de onoare pe Elena C. Cornescu și Caterina Al. Golescu. Elena Cornescu, născută Mano, era căsătorită cu magistratul Constantin Cornescu[6]. Caterina Golescu, născută Vlădoianu, era căsătorită cu Alexandru Golescu, zis Arăpilă[7], și a fost numită doamnă de onoare a principesei în decembrie 1869[8]. Soții celor două doamne de onoare ale principesei Elisabeta erau buni prieteni[9]. Nici una dintre cele două nu a îndeplinit pentru mult timp această funcție[10]. În decembrie 1871, Caterina Golescu părăsea Curtea, fiind înlocuită de doamna Zoe Sturdza[11]. Zoe Sturdza, născută Cantacuzino, era soția omului politic liberal Dimitrie A. Sturdza. A exercitat funcția de doamnă de onoare timp de 7 luni, iar pentru activitatea sa, regina s-a gândit să-i ofere o broșă cu diamante și perle de 6000 franci și cercei, care valorau 1000 franci[12].

Zoe Rosetti a fost domnișoară de onoare a principesei Elisabeta începând cu anul 1873. Aceasta era descrisă ca fiind foarte frumoasă și grațioasă[13]. În iulie 1878 s-a căsătorit cu Alexandru Bengescu, zis Achille, cu care avea să aibă 4 fete: Ella Bengescu, Maria Bengescu (Mimi), Elisabeta Bengescu (Lizu) şi Zoe Bengescu (Zumpi). În calitate de domnişoară de onoare, în timpul Războiului de Independenţă, a îngrijit de răniţi împreună cu principesa Elisabeta[14]. În anul 1887, a fost numită doamnă de onoare a reginei Elisabeta, slujbă în care a rămas până la moartea sa, care a survenit în noiembrie 1913[15]. S-a retras de la Curte pentru o scurtă perioadă, în vara anului 1891, deoarece era foarte bolnavă[16], cel mai probabil contractând o infecție după nașterea celei de-a patra fete. Au existat zvonuri conform cărora Zoe Bengescu ar fi fost otrăvită de Elena Văcărescu, în încercarea acesteia din urmă de a-i îndepărta pe toți apropiații reginei Elisabeta[17]. Între anii 1891-1894, când regina Elisabeta s-a aflat în „exil”, au existat bârfe cum că regele și-ar fi făcut „din azil harem” şi ar fi fost cu doamna Bengescu, acestea era însă doar zvonuri lipsite de temei[18].

În anul 1906, cu prilejului jubileului de 40 de ani de domnie a regelui Carol I, Zoe Bengescu a fost decorată cu „Medalia Jubiliară Carol I”[19]. Zoe Bengescu era descrisă de Sabina Cantacuzino ca fiind „deșteaptă, plăcută, de talie mijlocie, bine prinsă, păr negru creț, foarte mioapă[20]. Deşi era doamnă de onoare, doamna Bengescu era o femeie destul de simplă, după cum însăşi fiica sa îşi amintea: „Nu se pomenea pe toaleta ei nici roşu, nici parfum. Un borcan de could-cream pe care nu-l întrebuința aproape niciodată și o cutiuță de accesorii pentru unghii, onglier, erau singurele nimicuri pe care le întâlneai în preajma ei[21]. Doamna Bengescu avea o amabilitate proverbială, însă, în acelaşi timp, erau voci care spuneau că era falsă şi rea[22]. Conform adjutantului Paul Angelescu, doamna de onoare Zoe Bengescu avea un suflet bun și distins, motiv pentru care era extrem de plăcută la curte. Prin relațiile pe care le cultiva cu suveranii  și cu oamenii politici, doamna de onoare încerca să ajute și alte persoane. Astfel, în timpul unui joc de biliard, profitând de atmosfera relaxată, doamna Bengescu i-a dat reginei Elisabetei o petiție, prin care o tânără domnișoară se plângea că autoritățile militare nu încuviințau ca un locotenent să o ia de soție, deși avea dota regulamentară, pe motiv că tatăl său nu avea o profesie compatibilă. Chestiunea a fost soluționată datorită intervenției regelui Carol, care a transmis Ministerului de Război că mariajul se putea înfăptui, deoarece suveranul considera că să-ți câștigi pâinea în mod cinstit este întotdeauna onorabil[23].

În jurul anului 1873, a fost numită domnișoară de onoare și Eufrosina Văleanu, căsătorită, mai târziu, cu generalul Sergiu Băicoianu[24]. Aceasta avea să fie între anii 1913-1916, doamnă de onoare a reginei Elisabeta[25]. Maria-Elena Văleanu a fost numită domnișoară de onoare a principesei Elisabeta în august 1872[26], rămânând la Curte până în anul 1878. Domnișoara Văleanu s-a căsătorit cu generalul Constantin Poenaru, pe care „îl iubea grozav[27], iar între anii 1900-1916, a fost doamnă de onoare a reginei[28].  Într-o scrisoare adresată regelui Carol, în 25 iunie 1894, regina Elisabeta evidenția calitățile Mariei-Elena Poenaru, considerând-o inteligentă și plină de viață, cu un caracter vesel și iubitor, la care se adăuga și talentul pentru pictură[29]. Doamna Poenaru şi-a dorit foarte mult să devină doamnă de onoare, iar în acest scop, știind că regina aprecia foarte mult organizațiile filantropice, a pus bazele unei societăți de binefacere numită „Zânele”, care avea menirea de a boteza copiii sărăci. Datorită prieteniei cu Zoe Bengescu şi madame Mavrogheni, Maria Poenaru şi-a atins scopul ajungând la Palat[30].

Conform memoriilor Sabinei Cantacuzino, Olga Mavrogheni a fost numită doamnă de onoare a principesei Elisabeta începând cu anul 1872, exercitând această funcţie până în anul 1878, când şi-a dat demisia din cauza unui conflict cu guvernul I. C. Brătianu, pe care nu dorea să-l salute deoarece îl dăduse în judecată pe soțul său[31]. Conflictul face referire la darea în judecată din anul 1876 a miniştrilor conservatori din cabinetul Lascăr Catargiu, prilej cu care Petre Mavrogheni, fost ministru de Finanţe, era acuzat că a falsificat bugetul statului, pentru ca guvernul conservator să se poată menţine la putere[32]. Afirmațiile Sabinei Cantacuzino sunt însă contrazise de corespondența privată a suveranilor români, de unde reiese că Mavrogheni  a fost doamnă de onoare între anii 1870-1883[33]. Aceasta şi-a înaintat demisia în septembrie 1883, plecând la Constantinopol, unde soțul său, Petre Mavrogheni, era ministru plenipotențiar[34]. În anul 1877, Olga Mavrogheni avea grave probleme de sănătate, având o tumoare la picior, din cauza căreia îi anchilozau degete. În plus, nodulii limfatici de la coapsă îi erau extrem de inflamați. Tumoarea nu era suficient de mare și bine delimitată încât să poată fi operată, motiv pentru care Elisabeta credea că doamna sa de onoare avea zilele numărate[35]. Doamna Mavrogheni a fost numită drept mare doamnă de onoare a reginei Elisabeta în august 1894[36]. Nicolae Iorga era de părere că marele defect al doamnei Mavrogheni îl constituia faptul că se raporta doar la realitățile practice, ceea ce s-a situat în antiteză cu spiritul poetic al principesei Elisabeta. Ba mai mult, doamna de onoare a ținut să-i povestească tinerei principese o parte din secretele societății bucureștene, atât de iubitoare de plăceri, astfel răpindu-i inocența[37].

Olga Mavrogheni era omul de încredere al regelui Carol şi spioana reginei, pe care nu ezita să o critice şi, ori de câte ori izbucnea câte un scandal la Curte, se situa de partea adversarilor reginei[38]. În schimb, Zoe Bengescu era „cu tot sufletul de partea  reginei”, deşi îi observa excentricităţile şi entuziasmul său exagerat, care, adesea, erau exploatate de persoane lipsite de scrupule. Doamna Bengescu înțelegea însă că toate acestea porneau din prea multă bunătate[39]. Acesta era principalul motiv pentru care regele Carol știa că nu se poate baza pe ea. Zoe Cămărăşescu, fiica cea mică a doamnei de onoare Zoe Bengescu, îi creionează în memoriile sale un portret doamnei Mavrogheni, care nu este însă deloc flatant: „Zbârcită, urâtă, cu glasul tremurat de capră, madame Mavrogheni avea în ochii ei albastru-deschis, tot atâta răutate câtă deșteptăciune, însă în toată persoana ei, o indiscutabilă prestanță[40]. Sabina Cantacuzino  era de părere că rolul de mare doamnă de onoare i se potrivea perfect, deoarece: „deşi nu era înaltă, dar subţire, avea o înfăţişare impozantă, un tact deosebit, o inteligenţă subtilă şi un aer de grande dame, care îi prinde minunat în rolul ei[41]. Ca grande maîtresse, doamna Mavrogheni avea un salariu mai mare cu 200 de franci faţă de restul doamnelor de onoare şi, de asemenea, beneficia de locuinţă gratuită într-una din dependițele Palatului. Aceste avantaje o făceau să fie în permanență bănuitoare și geloasă pe oricine părea că-i încalcă teritoriul[42]. Nu știm exact ce salariu avea doamna Mavrogheni în perioada la care face referire Zoe Cămărășescu, dar știm că pentru serviciile prestate în lunile mai și iunie 1881, Mavrogheni obținea 1000 de franci[43]. Cu ocazia Sărbătorilor de iarnă, regina le făcea anumite daruri doamnelor și domnișoarelor ei de onoare. Astfel, doamnei Zoe Bengescu i se plătea chiria și i se dăruia o bijuterie[44]. În schimb, aflăm că în data de 25 decembrie/6 ianuarie 1896, doamna Mavrogheni primea din partea regelui Carol o podoabă cu diamant și 2.300 de franci[45]. La palatul regal, de Crăciun, se făceau daruri doar personalului superior, în timp ce la Cotroceni se făceau daruri tuturor persoanelor aflate în serviciul Curții[46]. În anul 1897, regele preciza, în Jurnalul său, că și servitorii au primit cadouri cu ocazia Crăciunului[47]. Doamna Mavrogheni nu se preocupa doar de bunăstarea sa, ci şi de ceea a familiei sale. Astfel, aceasta a intervenit pe lângă regina Elisabeta pentru a obţine Legația de la Petersburg pentru fratele său, Alexandru C. Catargi, la care ținea foarte mult[48]. Varianta conform căreia prin intervenţiile doamnei Mavrogheni, Alexandru C. Catargi a obţinut diferite posturi în diplomaţie este întărită de memoriile lui Ion Bălăceanu. Bălăceanu scria că guvernul Marghiloman şi Olga Mavrogheni au profitat de faptul că el, din postura de trimis al României la Londra între anii 1896-1901,  nu a reușit să obțină sprijinul Angliei în conflictul dintre România și Bulgaria, rezultat în urma uciderii profesorului macedonean Ștefan Mihăileanu, pentru a-l plasa pe Alexandru Catargiu în postul de plenipotenţiar[49]. Doamna Mavrogheni era poreclită de principesa Maria, „marea inchizitoare”, deoarece, adesea, critica stilul de viață  de la Palatul Cotroceni[50].

Din memoriile Sabinei Cantacuzino, putem deduce că doamna Bengescu nu s-a bucurat niciodată de încrederea regelui, tocmai pentru că nu-l ținuse la curent cu cele întâmplate la Curte[51]. Indiscreţia doamnei de onoare Zoe Bengescu avea să-l deranjeze pe regele Carol, care într-o notă din 19/31 decembrie 1897, scria: „Ora 4 doamna Kr. la ceai, lucrat cu ea până la ora 5, a intrat Z. Bengescu, ceea ce este foarte neplăcut, deoarece ea va bârfi”. În aceea perioadă regele Carol colabora cu Mite Kremnitz în vederea întocmirii volumului al III-al al Memoriilor[52]. Zoe Bengescu a murit noiembrie 1913, în urma unei răceli. Serviciu funerar a avut loc în data de 1 decembrie 1913, la ora 14.30,  fiind oficiat de arhiereul Teofil Ploieșteanu și de către un sobor de preoți. Principesa Elisabeta și principele Carol au depus două jerbe de flori, din partea cuplului regal și a celui princiar[53]. Printre cele mai importante persoane care au luat parte la solemnitatea de înmormântare s-au aflat: Tache Ionescu, Ionel Brătianu, Alexandru Marghiloman, I. G. Duca, Ioan Lahovari, generalul Mavrocordat şi Titu Maiorescu[54].

Ecaterina Slăniceanu, văduva generalului Gheorghe Slăniceanu, a exercitat funcţia de doamnă de onoare a reginei  în perioada 1886-1889. În toamna anului 1888, aceasta s-a căsătorit cu Nicolae Fleva. Fiica lui Ion Brătianu, Sabina, considera că, în anul 1888, regina Elisabeta împreună cu doamna Slăniceanu, Elena Văcărescu, Zoe Cuțarida și Ana Lahovari au susținut o amplă campanie împotriva guvernului Brătianu. Regina Elisabeta ar fi manifestat ostilitate față de Brătianu, deoarece acesta s-a împotrivit proclamării principelui de Wied, fratele reginei Elisabeta, drept moștenitor prezumtiv la tronul României[55]. În acest sens, în data de 6/18 octombrie 1888, regele Carol nota în jurnalul său: „Liberalii sunt îndreptați împotriva mea, eu aș fi nerecunoscător, Elisabeta și Slăniceanu i-ar fi răsturnat etc. […]”[56].

În decembrie 1877, Maria Assan, domnişoară de onoare a principesei Elisabeta, părăsea Curtea pentru a pleca la Viena[57]. Deşi a plecat la Viena pentru a-și finaliza studiile muzicale, în anul 1882, o regăsim iarăși în cercul domnișoarelor de onoare. Domnișoara Assan urmase cursuri de canto la Strasbourg și Paris, iar glasul său deosebit și cultivat îi încânta pe suveranii români[58]. În anul 1877, în locul Mariei Assan, principesa Elisabeta se gândea să o ia pe fiica lui Constantin Esarcu, care era „graţioasă, bine educată, melomană”, sau pe nepoata mitropolitului Calinic Miclescu[59]. O altă variantă luată în calcul de principesa Elisabeta era fiica lui Alexandru Ghica, Lucia[60].  Lucia Ghica era descrisă ca fiind „moldoveancă de neam, mărunţică, palidă, cu păr negru şi ochi mari, albaştri, de o graţie desăvârşită[61]. Despre aceasta regina auzise că era „foarte prietenoasă, plăcută, înțeleaptă […] și că știe să cânte, să interpreteze la pian bine și chiar să picteze[62]. În cele din urmă, principesa Elisabeta s-a hotărât asupra Luciei Ghica, convingând-o faptul că domnișoara Ghica avea talent muzical, picta frumos și avea un caracter plăcut. În plus, Elisabeta considera ca era un moment propice pentru a lua o domnișoară de onoare din rândul protipendadei moldovene[63]. Lucia Ghica și-a început activitatea de domnișoară de onoare la finalul anului 1877. În luna ianuarie 1881, Lucia Ghica avea un salariu de 300 de franci[64], iar pentru plata salariilor întregului personalul al Curții Princiare, pentru luna ianuarie, se achita suma de 7.026,50 franci[65]. Același salariu îl obținea și Efrosina Grădișteanu[66].  Aceasta din urmă a fost numită domnişoară de onoare în luna mai a anului 1878. Era fiica lui Emanoil Grădișteanu şi a Alexandrinei, fiind o tânără foarte frumoasă şi impunătoare, cu părul lung și blond[67]. Tânăra domnişoară de onoare mai avea doi fraţi, iar faptul că a fost introdusă în serviciul Curţii a bucurat-o pe Lucia Ghica, care îi cunoștea pe frații acesteia și îi descria ca fiind copii încântători, frumoși și cuminți[68]. Dacă cele două domnişoare au intrat în serviciul reginei Elisabeta aproximativ în aceeaşi perioadă,  sorta face ca ele să părăsească Palatul odată şi în conjuncturi nefericite pentru onoarea Casei Regale. Lucia Ghica s-a implicat într-o relație cu Nicolae Vlădoianu, adjutant al regelui Carol, căsătorit cu Iza, fiica lui Dimitrie Ghica. Se bănuia că domnișoara de onoare ar fi fost însărcinată, iar, din moment ce Nicolae Vlădoianu era căsătorit, sigura metodă prin care se putea pune capăt episodului amoros era destituirea celor doi. Prin urmare, în data de 18/30 octombrie 1882, Lucia Ghica părăsea Curtea Regală, plecând la Cernăuți, la părinții săi[69]. În aceeaşi perioadă, Eufrosina Grădişteanu avea escapade cu Paul Guillaume, secretar al Legaţiei Belgiei în România. Regele Carol nu s-a arătat nici de această dată mai blând, dorind ca domnișoara, cu onoarea compromisă, să se căsătorească cu Guillaume. Maria Assan care a fost complicea celor două a fost și ea concediată[70]. Diplomatul belgian a speculat momentul și a tergiversat căsătoria cu Eufrosina, dorind ca la schimb să fie numit însărcinat cu afaceri al Belgiei în România. În cele din urmă, prin intervenția Mariei de Flandra, sora regelui Carol, și a doamnei Mavrogheni, în data de 20 februarie 1883, Guillaume se căsătorea cu domnișoara Grădișteanu[71].

Natalia Romalo a fost domnișoară de onoare între anii 1883-1887. Aceasta era descrisă ca fiind „tipul clasic de domnişoară de onoare, foarte frumoasă, înaltă, impozantă, distinsă, rezervată”. Între toate aceste calități, și-au găsit locul și câteva minusuri, domnișoară de onoare fiind considerată „nu prea inteligentă”, însă, prin tact, a reușit să se mențină departe de insinuările atât de răspândite într-un mediu cum e Curtea Domnească[72]. Frumusețea sa nu putea decât să atragă admiratori. Astfel, în anul 1883, în timp ce o însoțea pe regina Elisabeta într-o călătorie în Segenhaus, Natalia i-a atras atenția baronului Maximilian de Stoltzenberg. Carmen Sylva își dorea ca cei doi să aibă ocazia să se vadă de cât mai multe ori, în același timp, preocupându-se de posibilitățile financiare ale tânărului baron[73]. Idila nu avea să se sondeze cu un mariaj, astfel că, în anul 1887, Natalia se căsătorea cu Serge Voinescu[74].  Între anii 1889-1891, a fost doamnă de onoare a reginei Elisabeta[75]. Și-a încetat activitatea după ce regina Elisabeta, ca urmare a „Afacerii Văcărescu”, a părăsit România pentru 3 ani. Natalia nu a susținut proiectul căsătoriei principelui Ferdinand cu Elena Văcărescu, iar în mai 1893, la îndemnul regelui, îi scria Elisabetei, încercând să o facă să înțeleagă că Elena Văcărescu a colaborat cu Robert Scheffer la editarea pamfletului Les Princes. Regina nu a dorit să creadă că Elena ar fi fost implicată în chestiune, motiv pentru care a răspuns la scrisoarea doamnei Voinescu într-un mod nedemn[76].

În anul 1886, după ce și-a terminat studiile la Geneva, Zoe Davila, alintată Joiţa, fiica  orfană a medicului şi generalului Carol Davila, avea să fie numită domnișoară de onoare a reginei Carmen Sylva. Sora acesteia, Elena, fusese în serviciul reginei Elisabeta în anul 1882. Mai  apoi s-a căsătorit  cu Ioan Perticari și a devenit pedagog la orfelinatul Elena Doamna[77]. Elena era cultă şi inteligentă, bucurându-se de talent literar. Aceasta a fost autoarea unor scrieri despre amănuntul cotidian și a tradus o parte din scrierile principesei Maria[78]. Zoe Davila a exercitat funcţia de domnişoară de onoare până în octombrie 1889, când a fost concediată de către regele Carol I[79]. Era descrisă ca fiind „bine făcută, mlădioasă, grațioasă în toate mișcările ei și împodobită de regină cu toalete potrivite firii ei”, pe care domnișoara de onoare știa să le poarte cu eleganță[80]. Alexandru Socec remarca în jurnalul său, că după stabilirea principelui Ferdinand în România, între Zoe Davila şi Elena Văcărescu s-a declarat o rivalitate, motivul fiind inima principelui moștenitor[81]. În opinia lui Socec, ambele erau foarte inteligente, însă, în ceea ce privea aspectul fizic, între cele două exista o mare discrepanţă, Elena Văcărescu fiind urâtă, iar Zoe Davila foarte frumoasă. Generalul ataşat pe lângă persoana principelui Ferdinand, observa că acesta era îndrăgostit de ambele şi se întreba care dintre cele două va reuşi să câştige favorurile principelui[82]. Zoe avea să se căsătorească în anul 1893 cu inginerul Nicolae Cuțarida[83].

În toamna anului 1886, domnişoarele de onoare ale reginei erau extrem de ocupate. Zoe Davila lucra împreună cu regina Elisabeta la un evangheliar, ce urma să fie donat Mănăstirii Curtea de Argeş. Domnișoara de onoare se dovedea extrem de dedicată acestei activități fapt ce atrăgea admiraţia reginei: „Micuţa Zoe munceşte de dimineaţa până seara la document şi astfel totul va fi bineînţeles gata la timpul cuvenit. […] Văd că este o fire răbdătoare, ca și tatăl ei, îmi poate fi de mare folos. Pentru prima dată un copil de români  cu fire aprinsă se poate dedica unui lucru cu pasiune? Ce neobișnuit! Nici n-o mai pot opri. Mă poate ajuta mult la lucru pentru carte în iarna aceasta, e ageră şi foarte exactă la lucru[84]. În acest timp, Livia Maiorescu se remarca datorită calităților sale intelectuale, fapt ce o făcea pe regina Elisabeta să scrie: „[…] Îmi este atât de folositoare! Dictează atât de bine! Ea este singura care știe română bine  și poate să muncească intelectual în mod constant[85]. Curtea reginei Elisabeta era completată de prezența domnișoarei de onoare Zoe Bălăceanu[86], fiica diplomatului Ion Bălăceanu. În data de 24 septembrie /6 octombrie 1887, s-a căsătorit cu doctorul Eduard Romalo[87] . Livia Maiorescu, fiica lui Titu Maiorescu, intrase în serviciul reginei Elisabeta în data de 17/29 noiembrie 1883. Din jurnalul tatălui său, putem deduce că Livia nu era o frumusețe, având o fire bolnăvicioasă și tendințe spre obezitate[88].  În toamna anului 1886, regina descoperise că tânăra domnișoară de onoare avea o idilă cu pianistul Zdislaw Lubicz, fapt ce a determinat-o ca în 19/31 decembrie să demisioneze[89]. Lubicz era muzicianul Palatului încă din anul 1875[90].

Elena Văcărescu, născută la 14 septembrie 1864, era fiica militarului și diplomatului Ion Văcărescu și a Eufrosinei Văcărescu, născută Fălcoianu.  Între anii 1879-1888, a trăit alături de părinții săi la Paris. Revenită în țară, a devenit domnişoară de onoare a reginei Elisabeta. Aceasta era descrisă ca fiind: „o levantină ambiţioasă, isteaţă, o ţigancă care izbucneşte repede şi în lacrimi şi în ţipete, iar după un minut se consolează, râde şi se îndoapă […]”[91], „era o tânără cu forme durdulii, nici distinsă nici elegantă, dar care avea prospețime și ceea ce se numește frumusețea diavolului[92]. O descriere a Elenei Văcărescu ne parvine şi de la Pierre Loti, chiar dacă romancierul a încercat să-i evidențieze calitățile, nu a ezitat să-i prezinte și laturile întunecate ale personalității sale: „Era o persoană mărunţică, al cărui prim aspect trecea absolut neobservat, dar care curând te fermeca prin spiritul ei. La suprafață scânteietor de copilăroasă, avea un suflet complicat ca un labirint; un pic îmbătată de succesele ei literare și de norocul ei rapid; ambițioasă, poate, dar atât de scuzabilă de a fi devenit astfel; capabilă, pe deasupra, de elanuri generoase ale inimii și de caritate, mai ales pentru cei mici care nu se puneau în cale dorințelor ei[93]. Imediat după numirea sa la Curte, Elencuţa a adoptat un aer de favorită, spre indignarea celorlalte domnişoare de onoare. În opinia lui Scheffer, secretarul reginei Elisabeta, Elena ştia să se facă plăcută, profesând o adevărată adoraţie faţă de Carmen Sylva şi admirându-i până și cele mai insignifiante scrieri[94].  Cu ocazia vizitei în România, din anul 1890, romancierul Pierre Loti remarca schimbările ce avuseseră loc la Curte: „Elena Văcărescu a devenit domnişoară de onoare împreună cu Zoe Miclescu; amândouă nedespărţite de Maiestatea Sa, dar amuzante şi gentile[95]. În puţinul timp petrecut în preajma domnişoarei de onoare, Loti observase că Elenei Văcărescu îi plăcea să pozeze în fiica reginei Elisabeta, iar atunci când simţea că nu mai are spectatori, atitudinea sa se schimba, devenind mai rece[96]. Elena Văcărescu urma să fie înlăturată de la Curte în anul 1891, ca urmare a „Afacerii Văcărescu”.

În timpul primei sale vizite în România, din toamna anului 1887, Pierre Loti, se arăta cu totul încântat de domnişoarele de onoare ale reginei Elisabeta: „Banda de domnişoare de onoare în costume românești brodate și paietate – atât de fermecătoare cu toatele, atât de franțuzoaice în cel mai bun înțeles al cuvântului; crescute de regină, știind toate să converseze despre orice lucru inteligent ca niște parizience foarte instruite, dar fără falsitatea și convenționalitatea lor[97].  Domnişoarele de onoare fie brodau, fie citeau. Aşa şi le amintea şi Pierre Loti: „Pe lângă Majestatea Sa sunt aşezate, două sau trei fete, domnişoare de onoare, – tinere fete brune, al căror costum oriental are culori ciudate, aurite și paietate[98]. Scriitorul de origine franceză era surprins de faptul că domnişoarele de onoare ale reginei vorbeau într-o franceză pură despre toate lucrurile inteligente și noi. În opinia sa, „se simțea că regina formase la școala ei această pepinieră a aristocrație române, căreia franceza îi este limba uzuală[99].

Zoe Miclescu a fost domnișoara de onoare a reginei Elisabeta din decembrie 1890[100] până în  decembrie 1891, când a fost îndepărtată de regina Elisabeta, suverana anunțând-o că atunci când avea să se întoarcă în România intenționa să-și reorganizeze Curtea. În același timp, regina îl ruga pe soțul său să-i plătească salariul domnișoarei de onoare până când aceasta avea să-și găsească o altă sursă de venit[101]. Motivul pentru care regina alesese să o concedieze pe Zoe era unul foarte grav, domnișoara de onoare fiind acuzată că i-ar fi pus regelui și Elenei Văcărescu philtres în băuturi[102]. Concedierea domnișoarei Zoe Miclescu  a stârnit consternarea regelui Carol și a „indispus” înalta societate din Moldova[103],  considerându-se că regina Elisabeta a recurs la acest gest din cauza influenței Elenei Văcărescu[104]. Carol a avut o atitudine ambivalentă faţă de domnişoara Miclescu, deoarece într-o notă din 19 februarie/3 martie, menționa că regina Elisabeta era agitată din cauza domnișoarei de onoare, iar el propunea concedierea acesteia. Cu câteva zile înainte, Carol preciza că Elisabeta era îngrijorară, deoarece domnișoara Miclescu avea pustule[105]. Câteva zile mai târziu, domnișoara de onoare pleca la Abazzia pentru a se trata. Scheffer era de părere că  prezenţa domnișoarei Miclescu devenise incomodă la Curte,  de aceea a fost trimisă la Abazzia, sub pretext de a-și reface sănătatea[106]. În decembrie 1891, regele Carol a convins-o pe domnișoara de onoare să-și depună demisia, pentru a se evita eventualele zvonuri[107]. Astfel, Miclescu își dădea demisia, motivând faptul că observase că pierduse bunăvoința reginei Elisabeta[108]. Faptul era cât se poate de veridic. Odată cu încurajarea relaţiei dintre Elena Văcărescu şi principele Ferdinand, Zoe era tratată tot mai rece. Acesta nu lua parte la şedinţele de spiritism organizate la Palat, în timpul acesta fiind lăsată să facă muzică[109].  După ce a părăsit Curtea, domnişoara Miclescu oferea lecţii de pian fetelor din înalta societate, printre care şi fiicelor doamnei Bengescu. Astfel, Zoe şi-o amintea pe domnișoara Miclescu ca pe o fată bătrână, cu mania persecuției: „[…] foarte urâtă săraca. Mărunțică, slabă, palidă, cu buzele uscate și vinete, părul frizat în față îi mărea capul pe care-l bâțâia necontenit când vorbea”. Se pare că nici talentul muzical nu era ieşit din comun, însă se bucura de reputaţia celei mai distinse profesoare de pian din epoca ei[110].

După cum am mai menționat, pe lângă doamnele și domnișoarele de onoare, Casa Doamnei cuprindea și un secretar și o cameristă. Cu câteva săptămâni înainte de căsătoria cu principele Carol, Elisabeta era în căutarea unei cameriste, care s-o însoțească în România. Inițial a avut trei opțiuni, una dintre ele însă nu putea să se decidă dacă să plece atât de departe  de casă, iar cea de-a doua, o tânără de 25 de ani, părea prea simplă, deși era frumușică, fapt ce o făcea pe Elisabeta să creadă că ar putea să-i producă oareșce probleme. În cele din urmă, principesa s-a decis asupra doamnei Agnes Franziska Ferdinande de Witzleben, născută baroană de Friedrich, care părea să întrunească toate condițiile, fiind o doamnă educată, dintr-o familie bună, cu maniere fine, vorbitoare de franceză și engleză. Elisabeta era impresionată de povestea de viață a doamnei Witzleben, care, pentru a-și crește cei 9 copii, cosea, aceasta după ce soțul său îi risipise toată averea[111]. După prima întrevedere cu aceasta, Elisabeta se arăta extrem de încântată de alegerea făcută, scriindu-i principelui Carol: „Pe doamna de Witzleben am văzut-o ieri și sunt foarte încântată. Este înaltă și distinsă, iar chipul ei e serios, dar totodată și prietenos, reflectând frumusețea de odinioară și suferințele prin care a trecut. Este foarte calmă la vorbă și în mișcări, poartă întru totul amprenta unei educații alese și a unei familii bune[112]. Doamna de Witzleben trebuia să se ocupe de toaletele principesei, motiv pentru care trebuia să dea dovadă de bun gust, îmbrăcămintea fiind un mesaj subliminal adresat poporului[113]. Baroana de Witzleben a însoţit-o pe Elisabeta în România, după căsătoria cu principele Carol, inițial îndeplinind funcția de damă de companie și cameristă. După ceva timp a primit titlul de „lectoră”, trezorieră, secretară şi cameristă[114]. Într-adevăr, deşi trebuia să îndeplinească rolul de cameristă, încă din primii ani petrecuţi în România, se observă că atribuţiile doamnei de Witzleben se lărgiseră, aceasta citindu-i Elisabetei, copiind scrisori sau supraveghind restul personalului[115]. La sfârșitul anului 1886, secretar al reginei Elisabeta a fost numit Robert Scheffer, acesta preluând o parte din atribuțiunile baroanei de Witzleben, pe care o descria ca fiind: „o bătrână morocănoasă, devotată stăpânei şi geloasă […]”, care se încăpăţâna să nu moară[116]. Camerista avea să mai trăiască doar 3 ani. În data de 16/28 octombrie 1889, colonelul  Robescu, prefect al Palatului, îi scria lui Scheffer: „Din porunca Majestăților Lor, Regele și Regina, am onoarea să vă comunic că văzând starea proastă a sănătății doamnei baroane de Witzleben, sunteți însărcinat să vă duceți de urgență la ea și să obțineți, cu toate menajamentele datorate stării ei, cheile, hârtiile, registrele și tot ce privește administrația particulară a Maiestății Sale Regina[117]. Doamna Witzleben a încetat din viaţă în seara zilei de 19/31 octombrie 1889, fiind înmormântată în data de 21 octombrie/2 noiembrie, în Cimitirul Evanghelic din Strada Varnei (astăzi Șoseaua Giurgiului)[118].

Înainte de venirea lui Scheffer în România, de secretariatul reginei Elisabeta s-a ocupat și Fany Seculici, cunoscută și ca Bucura Dumbravă. Aceasta era poetă și una din protejatele reginei Elisabeta[119]. Domnișoara Seculici era prietenă bună cu domnișoara Elisa Știrbei. Împreună au analizat versurile culese de Elena Văcărescu, apărute, în anul 1885, în volumul intitulat Le Rhapsode de la Dàmbovitza, și au ajuns la concluzia că acestea s-au născut de fapt dintr-o colaborare între Elisabeta și Elena Văcărescu, deoarece nu abordau teme recurente în poeziile populare românești, ci în ele se simțea influența germană[120]. În decembrie 1886, era numit secretar al reginei Elisabeta Robert Scheffer, de origine alsacian,  născut la Colmar, la 6 februarie 1863[121]. Acesta îi făcuse o impresie bună suveranului român, care nota în jurnalul său: „După-amiază primit pe secretarul Elisabetei, domnul Scheffer din Alsacia, foarte plăcut, bune maniere, tânăr[122]. Cât priveşte aspectul fizic, tânărul secretar se descrie pe sine încă din primele pagini ale cărţii sale, Orient Regal. Cinci ani la curtea României. Astfel, aflăm că la sosirea în România, Robert Scheffer era: „un tânăr aproape fără barbă, cu statură plăpândă, dar care arăta mai solid în şuba amplă şi bogată; o căciulă de astrahan, adusă de la Moscova, îi dădea chipului un prestigiu căzăcesc şi militar […]”[123]. Din memoriile acestuia putem să aflăm cam care erau atribuţiile pe care le îndeplinea secretarul reginei Elisabeta: „În general mă chema către ora 11 dimineaţa, fie ca să-mi citească lucrările ei, fie ca să facem muzică împreună […]”[124]. După-amiezile, de cele mai multe ori, regina picta, fiind înconjurată de domnișoarele sale de onoare, iar secretarul ei citea cu voce tare din cei mai moderni autori francezi[125]. Secretarului reginei îi revenea și obligația de a redacta buletinul pentru Monitorul Oficial, atunci când regina se afla în călătorie[126]. La câteva luni după venirea sa în România, Robert Scheffer s-a căsătorit cu o rusoaică, care avea relații strânse cu membrii Legației Rusiei. Cei doi soți au fost susținători ai căsătoriei principelui Ferdinand cu Elena Văcărescu, iar după exilarea reginei, Robert Scheffer a însoțit-o în Italia.  Mai apoi, în luna octombrie 1891, şi-a dat demisia, fapt ce a necăjit-o pe regina Elisabeta[127]. După aceasta, Scheffer a publicat amănunte personale despre regina Elisabeta în romanul Misère Royale, fapt ce a făcut ca romanul să fie interzis în România[128]. Regele Carol a intervenit la Paris pentru ca publicaţia să nu vadă lumina tiparului, însă a fost prea târziu. În schimb, a reuşit să împiedice naturalizarea fostului secretar în Franţa[129]. Scheffer nu s-a oprit însă din a publica cărți care să compromită imaginea Casei Regale a României și, în mod special, imaginea Elisabetei. Astfel, în octombrie 1893,  apărea cartea Les Princes[130]. După demisie, o parte din corespondența reginei Elisabeta și o brățară au rămas în posesia lui Robert Scheffer, fiind răscumpărate de către regele Carol în schimbul sumei de 15.000 de franci[131]. De asemenea, Scheffer  a avut în posesia sa și jurnalul Elisabetei, pe care, la cererea ei, l-a ars. După ce Scheffer a fost înlăturat, secretar al reginei Elisabeta a fost numit pastorul Merminaut[132].

În anul 1893, secretar al reginei Elisabeta a fost numit pastorul de origine elvețiană Merminod[133]. În luna aprilie  a aceluiași an, regina Elisabeta îi cerea regelui Carol psalmi în română, pentru ca pastorul să învețe limba până la venirea în România[134]. Elisabeta considera că acesta nu va învăța prea curând limba, deoarece elvețienii nu aveau talent în acest sens, însă urechea muzicală avea să-l ajute mult[135]. Acesta a însoțit-o pe regina Elisabeta și în România, rămânând în funcție până în anul 1895. În funcția de secretar al reginei a urmat Edgar Dall’Orso, care era un bun bariton și violonist, iar prin firea sa plăcută și cultivată a reușit să devină copilul răsfățat al reginei Elisabeta. Dall’Orso era italian de origine, avea în jur de 40 de ani și era o persoană nonconformistă, care, în ciuda vârstei, se prezenta la diferite licențe, la Oxford și Paris[136]. Considerația de care se bucura din partea Elisabetei îl făcea uneori să încalce în mod flagrant eticheta[137]. În acest sens, Zoe Cămărășescu amintește, în memoriile sale,  faptul că Dall’Orso obișnuia să întârzie la dineurile de la Palat, ajungând de multe ori după ce se servea primul fel sau chiar după cel de-al doilea. Privirea indignată a regelui nu-l stânjenea pe secretarul reginei, singurul inconvenient i-l producea faptul că pierdea câteva feluri de mâncare din meniu, prezentându-i-se doar felul de mâncare căruia i venise rândul[138]. Dall’Orso nu ţinea prea mult cont de etichetă şi îşi spunea părerile fără menajament, fapt care bineînţeles că i-a atras antipatii[139]. Între anii 1914-1916, secretar al reginei Elisabeta a fost Nindi Romalo, care aducea o notă de tinerețe atmosferei triste de doliu de care era înconjurată Elisabeta[140].

Revenind la serviciul de cameristă, după moartea doamnei Witzleben, cameristă a reginei Elisabeta a fost numită Anna Burin. Aceasta avea acces la jurnalul reginei, iar în timp ce Elisabeta plănuia căsătoria dintre Ferdinand și Elena Văcărescu, camerista copia pasaje, pentru a i le trimite mamei Elisabetei, prințesa von Wied[141]. În vara anului 1891, după soluționarea „Afacerii Văcărescu”, Burin a însoţit-o pe regina Elisabeta la Veneția, de unde îl ținea la curent pe rege cu toate cele întâmplate. Într-o scrisoare către doctorul Scharrenbroich, care supraveghea evoluția stării de sănătate a reginei Elisabeta, regele Carol recunoștea faptul că îl ajuta ca Burin să rămână cât mai mult în preajma Elisabetei: „Ea îmi este încă foarte utilă pentru a strânge documente și dovezi și în felul acesta aflu mereu lucruri noi despre infamiile lui hevea [Helene Văcărescu][142]. În cele din urmă, regina a concediat-o[143]. Anna i-a scris regelui Carol despre o presupusă poveste de iubire ce îi avea protagonişti pe regina Elisabeta și August Bungert, apropiat al familiei von Wied. Regina se disculpa, considerând că Burin acționa așa deoarece crease o obsesie pentru ea și nu suporta ca Elisabeta să mai acorde atenție niciunei alte persoane[144]. În acelaşi sens, secretarul reginei scria despre Anna Burin: „Fiind înfiorător de geloasă, favoarea în care se afla domnişoara Văcărescu îi sfâşia inima. Şi, fiindcă ura bărbaţii, resimţea ca o jignire intimitatea de care mă bucuram în cercul reginei[145]. Regele Carol considera că regina o acuza fără motiv pe Anna Burin, camerista fiindu-i cu adevărat devotată[146]. În acest sens, îl ruga pe doctorul Scharrenbroich să-i sugereze Elisabetei că însemnările din jurnalul său au ajuns în posesia sa pe alte căi, astfel încât Anna Burin să poată recâștiga încrederea reginei[147]. Deşi în iulie 1892, regina Elisabeta  nu-şi mai dorea în niciun chip ca Burin să rămână în serviciul Casei Regale[148],  regele Carol a reușit să o convingă, iar, în cele din urmă, domnișoara Burin a revenit la Palat[149]. În data de 31 decembrie­/12 ianuarie 1895, regele Carol îi oferea cameristei un rescript conform căreia putea ieși la pensie oricând dorea, urmând a avea o pensie de 200 franci lunar[150]. În anul 1909, nepotul acesteia, Emanuel Burin, a fost numit secretar al Casei Princiare[151].

În data de 7 august/26 iulie 1893, Carol I o angaja pe domnișoara Hopkirk în postul de cameristă a reginei Elisabeta. Domnișoara îi lăsase o impresie bună suveranului român, care o considera ca fiind foarte plăcută[152]. Regina Elisabeta era în asentimentul soțului său, fiind de părere că noua sa cameristă era foarte plăcută și distinsă[153]. Astfel între cele două s-a creat rapid  o relație apropiată, Carmen Sylva oferindu-i cameristei sale lecții de limba română, limbă pe care considera că o va învăța în circa 14 zile, din moment ce deja vorbea latină, italiană, spaniolă și rusă[154]. Domnișoara Hopkirk a însoțit-o pe regina Elisabeta în România, iar în decembrie 1894, apropierea dintre cele două deja crea probleme la Curte, camerista creând intrigi între Elisabeta și doamna Kremnitz, care în aceea perioadă colabora cu regele Carol la întocmirea Memoriilor[155]. Șederea cameristei la Curtea Regală nu avea să fie prea îndelungată, deoarece în data de 19/31 mai 1895, regele Carol descoperea că domnișoara Hopkirk avea o relație cu adjutantul Bereșteanu. Carol nu a dorit să acționeze imediat, deoarece considera că îndepărtarea cameristei o putea afecta pe soția sa[156]. Cu toate acestea, comportamentul cameristei, care se dovedea „isterică și îndrăgostită” îl făcea pe Carol să-i scrie mamei Elisabetei că Hopkirk a devenit inutilă și trebuie îndepărtată de la Curte[157]. Principesa de Wied a fost de acord cu decizia luată de Carol[158]. Prin urmare, regele a decis ca Bereșteanu să nu mai facă serviciu la Sinaia și să fie transferat la Focșani, fiind înlocuit în postul de adjutant de către colonelul Ioan Manu[159]. Această decizie a nemulțumit-o pe cameristă, deși declara că Breșteanu îi este indiferent[160]. În cele din urmă, în luna septembrie, suveranul român s-a hotărât să soluționeze incidentul, oferindu-i cameristei 3000 de franci și concediind-o[161]. Pentru a-și menaja soția, regele Carol i-a spus că Hopkirk va pleca doar într-un concediu. Cu naivitatea sa specifică, în aprilie 1897, Elisabeta încă mai credea că Hopkirk va reveni la Curte [162]. Analizând Casa Doamnei observăm că multe dintre domnișoarele de onoare ale reginei, după căsătorie, aveau să servească drept doamne de onoare. Au fost și cazuri în care domnișoarele de onoare, au fost îndepărtate de la Curte în urma unui incident, cum a fost cazul Luciei Ghica, a domnișoarei Grădișteanu sau a Liviei Maiorescu, şi bineînțeles că nu le-am mai regăsit în cercurile apropiate Palatului. Elisabeta lega adevărate prietenii cu doamnele şi domnişoarele sale de onoare. De-a lungul anilor preferata reginei s-a dovedit a fi Elena Văcărescu, protagonista „Afacerii Văcărescu”, cea pentru care Elisabeta a petrecut trei ani departe de soțul său și de Curtea Regală. În ceea ce privește secretariatul reginei, observăm că era un post destul de stabil, Curtea numărând în intervalul 1869-1916, șase secretari, printre cei mai notabili situându-se Robert Scheffer și Edgar Dall’Orso.

Anexe

Doamnele de onoare ale Elisabetei și perioada în care au exercitat funcția :

Elena C. Cornescu ­­

Caterina Golescu (decembrie 1869-decembrie 1871)

Zoe Sturdza (1871)

Olga Mavrogheni (1870-1883 și august 1894-1915)

Zoe Bengescu (1887-noiembrie 1913)

Ecaterina Slăniceanu (1886-1889)

Natalia Voinescu (1889-1891)

Maria Poenaru-Elena (1900-1916)

Domnișoarele de onoare:

Maria-Elena Văleanu (august 1872-1878)

Zoe Rosetti (1873-iulie 1879)

Lucia Ghica (decembrie 1877- octombrie 1882)

Maria Assan

Efrosina Grădișteanu (mai 1878- 1882)

Elena Davila (1882)

Zoe Bălăceanu (1886?-1887)

Livia Maiorescu (1883-1886)

Zoe Davila (1886-1889)

Natalia Romalo (1883-1887)

Elena Văcărescu (1888-1891)

Zoe Miclescu (decembrie 1890 – decembrie 1891)


[1] Mădălina Nițelea, Ceremonialul la curtea regelui Carol I de Hohenzollern 1886-1914, Muzeul Național Cotroceni, București, 2009, p. 29.

[2] Ștefania Dinu, Mese și meniuri regale. Eleganță, fast și bun-gust, prefață de Liviu Damian, Corint Books, București, 2019, p.16.

[3] Gabriel-Badea Păun, Carmen Sylva-uimitoarea regină a României, 1843-1916, traducere din franceză de Irina-Margareta Nistor, Humanitas, București, 2003, p. 128.

[4] George Bengescu, Din viaţa Majestăţii Sale Elisabeta-Regina României, Editura Librăriei Socec, București, 1906, p. 272.

[5]Cu iubire tandră, Elisabeta”- Mereu al tău credincios, Carol”. Corespondenţa perechii regale, volumul I, 1869-1888, ediție critică și comentată, note și traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann și Romanița Constantinescu, transcrierea după manuscrisul în limba germană, stabilirea textului, studiu introductiv și indice de Silvia Irina Zimmermann, Humanitas, București, 2020, p. 301.

[6] Octav George Lecca, Familii boierești române. Istoric și Genealogie, ediție îngrijită de Alexandru Codeescu, Libra, București, 2000, p.178.

[7] Ibidem, p. 259.

[8] Memoriile regelui Carol al României (de un martor ocular), volumul V, Erc Press, București, 2011, p. 64.

[9] Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu 1914-1919, cu un adaos de însemnări 1870-1941, ediția a III-a, revăzută, note, indice și ediție îngrijită de dr. Elisabeta Simion, Humanitas, București, 2014, p. 368.

[10] Ibidem.

[11] Memoriile regelui Carol al României (de un martor ocular), volumul VI, Erc Press, București, 2011, p. 53.

[12] Cu iubire tandră, Elisabeta”- Mereu al tău credincios Carol”. Corespondenţa perechii regale, p. 87.

[13]Anna Kretzulescu-Lahovary, Nebiruita flacără a vieții. Amintiri 1867-1952, ediție îngrijită, traducere din franceză  și studiu introductiv de Alina Pavelescu, cu cuvânt de încheiere de Șerban Sturdza, Humanitas, București, 2018, p. 120.

[14] Zoe Cămărășescu, Amintiri, volum editat de Ioana Călina Marcu, Vitruviu, București, 2003, p. 24.

[15] Ibidem, p. 25.

[16]Jurnal. Carol I al României, volumul I, 1881-1887, stabilirea textului, traducere din limba germană, cuvânt introductiv și note de Vasile Docea, Polirom, Iași, 2007, p. 237.

[17] Zoe Cămărășescu, op.cit., p. 29.

[18]Alexandru Candiano-Popescu, Amintiri din viața-mi, vol. II, notă asupra ediției, adnotări, transcrierea și îngrijirea textului de Constantin Corbu, Eminescu, București, 1999, p. 186.

[19] ANIC, Fond Bengescu- Familial, dosar 2/1906, f.1.

[20] Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu 1914-1919, p. 259.

[21] Zoe Cămărășescu, op.cit., p. 26.

[22] Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu 1914-1919, p. 259.

[23] Generalul Adjutant Paul Angelescu, Amintiri despre regele Carol I, în Din viața regelui Carol I. Mărturii contimporane și documente inedite culese de Alexandru Tzigara-Samurcaș, Fundația Regele Carol I, București, 1939, p. 18.

[24] Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu 1914-1919, p. 259.

[25] Mădălina Nițelea, op.cit., p. 82.

[26] Amintiri despre regele Carol I, editate după volumele de memorii consemnate de Mite Kremnitz și cu o introducere de Sidney Whitman, traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu, Meteor Publishing,  București, 2014, p. 111.

[27] Zoe Cămărăşescu, op.cit., p. 117.

[28] Mădălina Nițelea, op.cit., p. 82.

[29] Silvia Irina Zimmermann, „In Zärtlicher Liebe Deine Elisabeth”- „Stets dein treuer Carl”. Der Briefwevhsel Elisabeths zu Wied ( Carmen Sylva) mit ihrem Gemahl  Carol I. von Rumänien aus dem Rumänischen Nationalarchiv in Bukarest, Historisch-kritische Ausgabe, teil 2: 1891-1913, Exil der Königin. Rückkehr auf den rumänischen Thron, ibidem-Verlag, Stuttgart, 2018, p. 412.

[30] Zoe Cămărăşescu, op.cit., p. 117.

[31] Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu 1914-1919, p. 259.

[32] Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată, vol. I (1871-1884),  Editura ziarului „Universul”, București, 1927, p. 191.

[33] Cu iubire tandră, Elisabeta”- Mereu al tău credincios Carol”. Corespondenţa perechii regale, p. 94.

[34] Jurnal. Carol I al României, volumul I, 1881-1887, p. 253.

[35] Cu iubire tandră, Elisabeta”- Mereu al tău credincios, Carol”. Corespondenţa perechii regale, p.194.

[36]Jurnal. Carol I al României, volumul al III-lea, 1893-1897, stabilirea textului, traducere din limba germană, cuvânt introductiv şi note de Vasile Docea, Polirom, Iași, 2020, p. 150.

[37] Regina Elisabeta văzută de N. Iorga, ediție îngrijită de Sandra Maria Ardeleanu, Mihai Ardeleanu și Alexandrina Ioniță, traduceri parțiale din franceză de Mihai Ardeleanu, indice de persoane de Alexandrina Ioniță, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2018, p. 50.

[38] Zoe Cămărăşescu, op.cit., p. 106.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem, p.105.

[41] Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu 1914-1919, p. 268.

[42] Zoe Cămărăşescu, op.cit., p. 105-106.

[43] ANIC, fond Casa Regală, Oficiale, dosar 56 /81, f. 22.

[44] Zoe Cămărăşescu, op.cit., p. 99.

[45] Jurnal. Carol I al României, volumul al III-lea, 1893-1897, p. 258.

[46] Eugeniu Arthur Buhman, Patru decenii ȋn serviciul casei regale a României. Memorii 1898-1940, ediție îngrijită de Cristian Scarlat, Sigma, Bucureşti, 2006, p. 40.

[47] Jurnal. Carol I al României, volumul al III-lea, 1893-1897, p. 343.

[48] Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu 1914-1919, p. 268.

[49] Ion Bălăceanu, Amintiri politice și diplomatice 1848-1903, traducere din limba franceză, introducere, note și comentarii de Georgeta Filitti, Cavallioti, București, 2002, p. 286.

[50] Eugeniu Arthur Buhman, op.cit., p. 165.

[51] Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu 1914-1919, p. 259.

[52] Jurnal. Carol I al României, volumul al III-lea, 1893-1897, p. 430.

[53] „Adevărul”, anul XXVI, nr. 8701, din 1 decembrie 1913, p.3.

[54] Ibidem.

[55] Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu, 1821-1891, ediția a III-a, revăzută. Introducere, note, indice și ediție îngrijită de dr. Elisabeta Simion, Humanitas, București, 2013, p. 233-234.

[56]Jurnal. Carol I al României, volumul al II-lea,1888-1892, stabilirea textului, traducere din limba germană, cuvânt introductiv şi note de Vasile Docea, Iași, Polirom, 2014, p. 72.

[57]  „Cu iubire tandră, Elisabeta”- Mereu al tău credincios, Carol”. Corespondenţa perechii regale, p.224.

[58] Adrian-Bogdan Ceobanu, Diplomați în Vechiul Regat. Familie, carieră și viață social în timpul lui Carol I (1878-1914), Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2015, p. 65.

[59] Cu iubire tandră, Elisabeta”- Mereu al tău credincios, Carol”. Corespondenţa perechii regale, p. 224.

[60] Lucia Ghica era fiica lui Alexandru Ghica, al doilea fiul al lui Grigore Ghica, fost domn al Moldovei între 1848 și 1856, iar mama sa era descendentă a familiei Rosetti – Rosnovanu.

[61] Adrian-Bogdan Ceobanu, op.cit., p. 65.

[62]Cu iubire tandră, Elisabeta” – Mereu al tău credincios, Carol”. Corespondenţa perechii regale, p. 226.

[63] Ibidem, p. 230.

[64] ANIC, Fond Casa Regală, Oficiale, dosar 56/1881, f. 1.

[65] Ibidem, f. 4.

[66] Ibidem, f. 33.

[67] Dan Pintilie, Davila Perticari ElenaDin viaţa suveranilor la mănăstirea Sinaia în 1882, în „Muzeul Judeţean Argeş – Argessis”, studii şi comunicări, seria Istorie, tom X, Piteşti, 2001, p. 302.

[68]Cu iubire tandră, Elisabeta”- Mereu al tău credincios, Carol”. Corespondenţa perechii regale, p. 245.

[69] Jurnal. Carol I al României, volumul I, 1881-1887, p. 179.

[70] Ibidem, p. 178.

[71] „Românul”, anul XXVII, din 25 februarie/7martie, 1883, p.2.

[72] Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu 1914-1919, p.260.

[73]Cu iubire tandră, Elisabeta”- Mereu al tău credincios, Carol”. Corespondenţa perechii regale, p. 326.

[74] Ibidem.

[75] Mădălina Nițelea, op.cit., p. 82.

[76] Scrisorile regelui Carol din arhiva de la Sigmaringen 1878-1905, studiu introductiv, stabilirea textului, traducerea, adaptarea și notele Sorin Cristescu, Editura Paideia, București, 2010, p. 276.

[77] Dan Pintilie, op.cit., p. 301.

[78] Ion Bulei, Maria. O regină în război, Litera, București, 2019, p. 19.

[79] Jurnal. Carol I al României, volumul al II-lea, 1888-1892, p. 144.

[80] Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu 1914-1919, p. 260.

[81] ANIC, Fond Socec, dosar 5, 1888 -1894, f. 45-46.

[82] Ibidem, f.43.

[83] Ibidem.

[84] Cu iubire tandră, Elisabeta”- Mereu al tău credincios, Carol”. Corespondenţa perechii regale, p. 347.

[85] Ibidem.

[86] Ibidem.

[87] Jurnal. Carol I al României, volumul I, 1881-1887, p. 522.

[88] Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, vol. II (1881-1886), publicate cu o introducere, note, facsimile și portrete de I. Rădulescu-Pogoneanu, Editura Librăriei Socec, București, 1939, p. 283.

[89] Jurnal. Carol I al României, volumul I, 1881-1887, p. 472.

[90] Cu iubire tandră, Elisabeta”- Mereu al tău credincios, Carol”. Corespondenţa perechii regale, p. 123.

[91] Robert Scheffer, Orient regal. Cinci ani la curtea României, postfață de Pamfil Șeicaru, traducere de Rodica Pânzaru, Saeculum, București, p. 41.

[92] Ibidem.

[93] Carmen Sylva (Elisabeta a României) & Pierre, În jurul „Exilatei” la Sinaia, Bucureşti, Veneţia, texte reunite şi prezentate de Alain Quella-Villéger, prefață de Gabriel Badea-Păun, traducere de Silvia Cofescu, Vremea, București, 2016, p. 46.

[94] Robert Scheffer, op.cit., p. 42.

[95] Carmen Sylva (Elisabeta a României) & Pierre, op.cit., p. 22.

[96] Ibidem, p. 26.

[97] Ibidem, p. 17.

[98] Ibidem, p. 110.

[99] Ibidem, p. 113.

[100] Jurnal. Carol I al României, volumul al II-lea, 1888-1892, p. 156.

[101] Silvia Irina Zimmermann, op.cit., p. 91.

[102] Ibidem, p. 100-101.

[103] Zoe Miclescu era nepoata mitropolitului Calinic Miclescu (Octav-George Lecca, op.cit., p. 336).

[104] Scrisorile regelui Carol din arhiva de la Sigmaringen 1878-1905, p. 224

[105] Jurnal. Carol I al României, volumul al II-lea, 1888-1892, p. 221.

[106] Robert Scheffer, op.cit., p. 155.

[107] Silvia Irina Zimmermann, op.cit., p. 109.

[108] ANIC, Fond Elisabeta, Personale, dosar V/70, 1892, f.1.

[109] Robert Scheffer, op.cit., p. 142.

[110]Zoe Cămărăşescu, op.cit., p. 84.

[111] Cu iubire tandră, Elisabeta”- Mereu al tău credincios, Carol”. Corespondenţa perechii regale, p. 45.

[112] Ibidem, p. 47.

[113] Ibidem, p. 48.

[114] Robert Scheffer, op.cit., p. 11.

[115] Cu iubire tandră, Elisabeta”- Mereu al tău credincios, Carol”. Corespondenţa perechii regale, p. 98.

[116] Robert Scheffer, op.cit., p. 9.

[117] Ibidem, p. 89

[118] Jurnal. Carol I al României, volumul al II-lea, 1888-1892,  p.142-143.

[119] Elisa Brătianu, Ion I. C. Brătianu, Memorii involuntare, texte stabilite, note și prezentare Marian Ștefan, Oscar Print, București, 1999, p. 62.

[120] Ibidem, p. 62-63.

[121] Carmen Sylva (Elisabeta a României) & Pierre, op.cit., p. 49.

[122] Jurnal. Carol I al României, volumul I, 1881-1887, p. 474.

[123] Robert Scheffer, op.cit., p. 7.

[124] Ibidem, p. 18.

[125] Ibidem.

[126] Ibidem, p. 108.

[127] Jurnal. Carol I al României, volumul al II-lea, 1888-1892, p. 266.

[128] Elisa Brătianu, Ion I. C. Brătianu, op.cit., p.60.

[129] Scrisorile regelui Carol din arhiva de la Sigmaringen 1878-1905, p. 269.

[130] Ibidem, p. 296.

[131] Jurnal. Carol I al României, volumul al III-lea, 1893-1897, p. 150.

[132] Jurnal. Carol I al României, volumul al II-lea, 1888-1892, p. 336.

[133] Silvia Irina Zimmerman, op.cit., p. 272.

[134] Ibidem.

[135] Ibidem, p. 315.

[136] Zoe Cămărășescu, op.cit., p. 270.

[137] Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu 1914-1919, p. 269.

[138] Zoe Cămărășescu op.cit., p. 274.

[139] Eugeniu Arthur Buhman, op.cit., p. 103.

[140] Maria, Regina României, Povestea vieții mele, vol. III, Rao, București, 2013, p. 19.

[141] Robert Sceffer, op.cit., p. 164.

[142] Scrisorile regelui Carol din arhiva de la Sigmaringen 1878-1905, p. 217.

[143] Robert Scheffer, op.cit., p. 186.

[144] Silvia Irina Zimmerman, op.cit., p. 48.

[145] Robert Scheffer, op.cit., p. 162-163.

[146] Silvia Irina Zimmerman, op.cit., p. 276.

[147] Scrisorile regelui Carol din arhiva de la Sigmaringen 1878-1905, p. 228.

[148] Jurnal. Carol I al României, volumul al II-lea, 1888-1892, p. 315.

[149] Jurnal. Carol I al României, volumul al III-lea, 1893-1897, p. 146.

[150] Ibidem, p. 186.

[151] Eugeniu Arthur Buhman, op.cit., p. 114.

[152] Jurnal. Carol I al României, volumul al III-lea, 1893-1897, p. 67-68.

[153] Silvia Irina Zimmerman, op.cit., p. 293.

[154] Ibidem, p. 315.

[155] Jurnal. Carol I al României, volumul al III-lea, 1893-1897, p. 176.

[156] Ibidem, p. 209.

[157] Ibidem, p. 210.

[158] Ibidem, p. 214.

[159] Ibidem, p. 220.

[160] Ibidem, p, 226.

[161] Ibidem, p. 228.

[162] Ibidem, p. 368.

Lasa un comentariu

© 2007-2021 Casa Majestății Sale Custodele Coroanei. Toate drepturile rezervate

Visits: 33548501
Fundația Regală Margareta a României           Asociația pentru Patrimoniul Regal Peleș
Politica de cookie-uri    Politica de confidentialitate