Partea noastră de răspundere

Viața românească merge obișnuit, natural, organic înainte, în segmentele ei fundamentale: politica, economia, administrația, cultura și artele, societatea civilă și presa. Și totusi, se simte în societate o stare de disconfort datorată faptului că instituțiile și chiar organizațiile, deși structurate și conduse după principii europene, sunt în continuare la cheremul omului, în loc să fie servite de cei care le populează. Nu este vorba doar de instituțiile publice ci, din păcate, și despre organizații sau companii care funcționează în viața publică, legate prin diverse interese de politică, în domenii precum cultura sau mass-media.

Mentalitatea că pentru a supraviețui și a performa trebuie să spui una și să faci alta este adânc înrădăcinată, chiar și în persoane care vor binele sau care posedă o gândire strălucită. Lipsa de respect față de instituții, față de reguli, față de principii, este ajunsă, probabil, la cel mai înalt nivel de cinism, din anul 1989 încoace.

Va veni o clipă în care societatea românească va avea nevoie să se decidă dacă dorește sau nu să se întoarcă la un leadership pătruns de valori, de respect, de demnitate și îndreptat către interesul național, uneori în detrimentul celui personal. Este evident că nu poți fi în avantaj, ca individ influent, dacă mediul din care faci parte este mocirlos. Amestecul inform de puteri practicate la București, mai ales subteran (de neînțeles public, fiindcă răspunde unor interese ascunse), nu are cum să dureze fără să compromită întreaga societate, inclusiv pe cei care practică aceste puteri.

Avem nevoie să ne întoarcem la un comportament instituțional civilizat, la respectul pentru instituții. Aceasta nu din motive idealiste, ci dintr-o cauză pur obiectivă, din pericolul de măcinare a structurii establishment-ului.

Societatea românească întreagă are de făcut un pas pragmatic înainte: dobândirea încrederii și respectului de sine. Este inutil să cerem cu glas tare oamenilor politici să fie corecți și competenți. Ei nu sunt altceva decât oglinda noastră, reflexul nostru în luciul apelor vieții publice. Dacă noi nu credem că România are nevoie sa devină o țară cu reguli, atunci nu putem să le cerem altora să creadă aceasta.

Am urmărit în cursul anului 2009, mai ales în timpul campaniei prezidențiale, cum vocile ne-politice din viața publică au tratat instituțiile. A fost o nesfârșită tristețe. Aproape nimeni nu crede, în sinea lui, în respectabilitatea instituțiilor publice: nici comentatorul vieții românești, nici omul cu bani, nici cetățeanul, nici alesul lui. Pe tot parcursul anului, Constituția, etica și competența au fost tratate drept noțiuni teoretice, menite să fie batjocorite în practică.

Regele Mihai niciodată nu a spus una și a făcut alta. Omul public român de astăzi face exact contrariul. Mereu.

Am lăsat să treacă anul 2009, apoi am urmărit felul în care se reașează viața politică românească, în anii 2010 și 2011. Același paradox: viața politică merge bine, viața instituțională merge prost.

Aș vrea, de aceea, să vorbesc vorbesc despre rolul Instituției Președintelui României, poate mai explicit decât am făcut-o în discursul meu de anunțare a candidaturii, acum doi ani, în aprilie 2009.

Sunt convins că multe dintre disfuncțiile instituționale de astăzi se datorează felului defectuos în care acționează, politico-administrativ, Instituția Președintelui. Aș vrea să spun, din capul locului, că această practică defectuoasă, în contrast cu prevederile constituționale, nu este opera unui anume președinte, în acești douăzeci și doi de ani. Mecanismul a fost setat greșit, a fost operat apoi prost și s-a osificat strâmb, timp de două decenii. La această păguboasă situație s-a ajuns prin aportul tuturor: oameni politici la putere și în opoziție, ignorarea sau indulgența partenerilor europeni și transatlantici, ignorarea, indulgența sau cooperarea analiștilor sau comentatorilor politici, concursul oamenilor de afaceri etc.

Fapt este că astăzi, după două decenii în care de fiecare dată a ajuns la Cotroceni cel mai puternic om politic al momentului, lucrurile stau atât de prost și s-au înrădăcinat atât de adânc, încât cel mai dificil lucru este să vezi evidența: liderul de la Cotroceni acționează neconstituțional, sub privirile îngăduitoare ale societății și cu concursul ei.

La finalul cursei electorale din 2009, într-o dezbatere televizată, urmărită de milioane de oameni, în care erau față în față candidați prezidențiali cu șanse la alegeri, moderatorul a pus întrebări care nu aveau absolut nimic de-a face cu fișa postului de Președinte al României. Iar candidații au răspuns tot atât de dezinvolt pe cât de dezinvolt îi urmărea o țară întreagă.

Întrebările vizau exclusiv guvernarea, asigurată conform Constituției de către Prim-ministru și Guvern. Administrarea politică a României este în mâna Guvernului, tot așa cum legea iese din mâna Parlamentului. A întreba pe altcineva decât guvernanții ce anume vor face într-un domeniu sau altul al administrării țării, înseamnă a încuraja încălcarea Legii fundamentale și a sfida instituțiile publice.

În emisiunile de la televizor, nu numai politicianul intervievat are răspunderi. Este responsabil și cel care pune întrebările, și cel care ascultă răspunsurile, de pe scaun, de acasă de la el. Desigur, răspunderile sunt diferite: administratorul politic este chemat să dea socoteală și poate fi taxat la vot. Formatorul de opinii nu răspunde niciodată administativ. El este liber. Liber să exprime ceea ce crede, dar și liber să facă rău, fără să poată fi pedepsit. De aceea, este nevoie ca el să fie educat în spiritul responsabilității, al respectului regulilor și să vorbească în cunoștință de cauză. Altminteri, demersul lui public poate face rău. Al treilea partener al dialogului, telespectatorul, are și el răspunderile lui. El nu poate fi pedepsit dacă judecă prost. Dar dacă rămâne un spectator pasiv, care îngăduie răului să-i patrundă în ochi, în casă și în suflet, el va plăti prin inconsistența vieții lui de zi cu zi, prin viitorul copiilor lui, care vor avea parte de aceeași Românie aproximativă.

Slăbiciunile democrației românești din anul 2010 sunt trei:
¬    Faptul că deciziile politice sunt luate în altă parte decât în Parlament.
¬    Faptul că România este administrată în altă parte decât în Guvern.
¬    Faptul că Instituția Președintelui nu se ocupă, demn și respectabil, de reprezentarea Statului, așa cum o cere Constituția.

De douăzeci și doi de ani încoace, cu mici excepții, Instituția Președintelui României s-a amestecat prea mult în buna guvernare, în viața politică de zi cu zi, în detrimentul funcțiunii prezidențiale. Este principalul motiv pentru care Majestatea Sa a scris mesajul adresat națiunii la 10 mai 2007. Este principalul motiv pentru care am făcut, la 9 aprilie 2009, gestul de a candida la Președinția României.

Faptul că un politician de vârf, de regulă cel mai puternic al momentului, aspiră la funcția de reprezentant suprem al Statului, are de la bun început câteva slăbiciuni grave:

Mai întâi faptul că alegerea lui dă serios peste cap viața de partid. Odată ajuns în fruntea partidului său, un om politic are de îndeplinit o serie de promisiuni făcute formațiunii sale și electoratului. El are un program, o strategie cu care a convins. Dacă a doua zi el pleacă din partid, candidând la Președinție, toate acestea rămân pe mâna altcuiva decât cel legitim, în care s-a învestit încredere și speranță.

Apoi, persoana care câștigă prezidențialele este obligată să renunțe la apartenența politică. Dar cum poate să te creadă cineva, chiar și un copil de 7 ani de la Pașcani, că tu, cel mai important politician al partidului tău, locomotiva lui, cel care ai reușit să aduni în jurul tău toate forțele din jurul mișcării tale politice, care datorezi bani și influență cercurilor care te-au creditat, vei renunța cu adevărat la propria ta familie politico-economică? Este o disimulare, o ipocrizie pe care o permitem și o încurajăm cu toții.

În al treilea rând, omul politic va fi mereu tentat să acționeze politico-administrativ, odată ajuns la Cotroceni. Va cere Premierului să facă diverse lucruri, va interveni în Parlament, va interveni la alte instituții ale Statului, va influența politica, atât legislativ, cât și administrativ, fiindcă așa îl îmboldește “fiziologia” lui de politician. Nici măcar nu trebuie blamat pentru un atare instinct. Dar o astfel de personalitate nu ar trebui să ajungă într-o poziție atât de nepotrivită cu el, cum este Instituția Președintelui.

S-a înpământenit, de două decenii încoace, eroarea că cel mai tare politician trebuie să ajungă Președinte. Deși toată lumea din spectrul puterii (politicieni, ziariști, oameni de afaceri) știu prea bine că Palatul Cotroceni nu are nici un instrument financiar sau instituțional pentru a administra politic, toată lumea participă cu însuflețire la campania politică prezidențială, pentru ca apoi toată lumea să critice pornirile anti-constituționale ale celui ales în poziția de Președinte al României.

Atribuțiile de politică externă și de apărare ale Președintelui sunt puține și se referă la situații cu totul speciale. Ele sunt prevăzute clar de Constituție. Dar textul nu poate împiedica ambiguitățile din practică.

Chiar și în cazul modificării Legii fundamentale, ori în alte prevederi importante, în care o decizie constituțională nu are doar implicații politice, ci și statale, rolul Președintelui este destul de limpede stipulat. Știu că sunt ambiguități la nivelul diferențelor de atribuții între instituțiile Statului în actuala Lege fundamentală, dar afirm cu convingere că nu acestea sunt sursa principală a comportamentului haotic de astăzi din viața publică românească. După mine, cauza principală este exercițiul politic de la Cotroceni, în detrimentul comportamentului statal.

În al patrulea rând, confiscarea multora dintre prerogativele Prim-ministrului crează serioase disfuncții politice. Atunci când Președintele și Premierul sunt din partide diferite, există un anume fel de blocaj. Unul vizibil, zgomotos, conflictual, în care instituțiile sunt în mod abuziv folosite ca arme de dat în cap adversarului. Atunci când cei doi aparțin aceluiași partid, apare un alt fel de blocaj, în care disfuncțiile sunt aproape invizibile, dar nu mai puțin grave. Un corp instituțional de dimensiunea și impotanța Guvernului este redus, puțin câte puțin, la un rol ambiguu, la o atitudine formală, despre care toată lumea știe și zâmbește disprețuitor. Scăderea respectului față de Guvernare are repercusiuni grave, mai ales pentru guvernanți. Societatea românească are prea mult obiceiul de a face cu ochiul atunci când vine vorba de putere: poate să spună Premierul ce-o vrea, noi știm cine este adevăratul șef!

Un lucru mai grav decât slăbirea rolului administrativ al guvernării, este blocajul la nivel parlamentar. Oricât de bună sau rea este componența unui Parlament, într-o legislatură sau alta, acesta este instrumentul suprem al democrației. Existența partidelor politice în plan civic și prezența lor în Parlament, prin alegeri libere, acestea sunt cele două condiții fundamentale pentru ca o țară să fie democratică. Dar democrația trebuie să dureze mai mult decât o zi, cea a alegerilor generale. Dacă după alegeri, majoritatea parlamentară care se crează este manipulabilă instituțional, dacă nu este capabilă să proiecteze o guvernare care să ajungă cu adevărat la Palatul Victoria, dacă altcineva, instalat la Cotroceni, spune Parlamentului și democrației ce este mai bine, atunci nu există nici libertate, nici exercițiu democratic. Nici măcar dacă acel cineva are bune intenții.

În al șaselea, rând, alegerea Președintelui României nu ar trebui să aibă nici o repercusiune la nivel parlamentar sau guvernamental. De aceea a și fost schimbat numărul de ani al celor două mandate: Președintele are cinci ani, senatorul și deputatul au patru ani. În mod normal, alegerea Președintelui nu ar trebui să afecteze structura Guvernului, nici activitatea sau componența comisiilor Parlamentului, nici politicile internă și externă ale României. În practică se întâmplă exact contrariul, spre beneficiul celui la putere, spre paguba celui din opoziție și spre deznădejdea cetățeanului român, care a încetat de șaizeci de ani să mai știe la ce folosește să ai un Stat.

Dacă întrebi pe români ce este Președintele României, lumea îți va spune că este șeful tuturor, cel mai tare politician din România. Constituția spune altfel. Iar oamenii cu putere din România (politicieni de toate culorile, intelectuali celebri, mari oameni de afaceri) au răspunderea lor pentru această anomalie.

Ce este cu adevărat de neînțeles (și, de fapt, îmbracă forma unei aberații), este felul în care exact cei care suferă zi de zi de pe urma acestei anomalii, adică oamenii politici, sunt cei care o fac posibilă și o încurajează. Ei sunt gata să îți explice cu convingere de ce este mai bine să fim strâmbi instituțional și au chiar un zâmbet de superioritate, privindu-te cât de idealist și de în afara realității ești tu, cel care îndemni la normalitate.

Trebuie spus că, uneori, cei care se află în poziția supremă în Stat au proiecte benefice țării. În ultimii douăzeci de ani, multe dintre deciziile, acțiunile, dezideratele lor au fost de mare importanță. Dar felul în care binele se performează instituțional contează tot atât de mult pe cât contează decizia pe care o iei. Nu poți încălca mereu Constituția, doar fiindcă este singurul fel în care poți face binele. Există un pericol de a devia mersul democratic în orice moment istoric. S-a făcut mult rău continentului european cu votul democratic al populației și cu acordul tacit al oamenilor influenți economic sau cultural.

În al șaptelea rând, personalitatea de la Cotroceni are câteva obligații constituționale pe care nu are cum să le performeze dacă posedă un pronunțat profil politic. Există, în prerogativele prezidențiale, obligația fundamentală de a media, de a reprezenta, de a armoniza, de a veghea la bunul mers al țării și la respectarea Constituției. Cum poți supraveghea sau media ceva ce tu singur faci, cu propriile mâini? Cum poți reprezenta, ritual și ceremonial, atunci când tu petreci 24 de ore din 24 alergând după suport electoral, popularitate, încredere, voturi, simpatie și notorietate? Nu este păcat de calitatea unui învingător politic, irosită pentru exercitarea unei poziții publice care-i cere exact contrariul a ce știe el să facă?

Dacă vă uitați la realizările Palatului Cotroceni din ultimii cinci-șase ani, veți constata că tot ceea ce s-a înfăptuit bine se putea face de pe poziția de Prim-ministru. Fără încălcarea Constituției, fără încălecarea instituțiilor, fără umilirea partenerilor și abuzarea oponenților.

Totodată, nimic din ceea ce reprezentarea statală a avut nevoie, în acești ani, nu a fost servit cum se cade, de la Cotroceni. Un comportament de tip statal, neutru, de înaltă ținută, a avut în schimb Regele Mihai I. Dar, pentru a fi corecți, subliniez încă o dată că răspunderea pentru acestă perpetuă anomalie nu o are politicianul ales pe cinci ani la Cotroceni, cât o au oamenii politici (mai ales adverși), oamenii de afaceri, oamenii de cultură și toți cei care ar putea îndrepta lucrurile și nu o fac.

Acest păgubos fel de a exercita puterea ne va costa scump, în viitor. De la acțiunea de zi cu zi a “șefului supreme”, de la abuzurile și acțiunile neconstituționale și extra-instituționale pe care le produce în fiecare zi (uneori cu bune intenții) ni se va trage disoluția instituțională, posibilă din păcate chiar și într-o țară din Uniunea Europeană. Avem acum, în anul 2010, exemple sub ochii noștri, cum țări din Uniune pot traversa grave crize economice datorită crizei instituționale.

Locul omului politic puternic, de succes, al învingătorului în arena politică este la șefia Guvernului. Un om care a ajuns președintele partidului lui are obligația de a rămâne acolo și de a-și duce partidul la victorie în alegerile generale. Astfel, el poate avea sau negocia o majoritate parlamentară care să îi conducă propriul partid spre guvernare. Acesta este destinul, drumul, coerența unui demers politic în România, conform cu Constituția.

Dacă cele trei instituții fundamentale ale democrației și libertății (Parlamentul, Guvernul și Instituția Președintelui) sunt folosite ca instrumente ale bunului-plac, atunci ce fel de prezent și viitor vrem noi să avem?

Primii care avem nevoie să înțelegem exact ce înseamnă aceste lucruri suntem noi, spectatori și protagoniști ai vieții publice. Așa cum spuneam, nu are rost să criticăm politicienii, dacă noi facem exact aceleași greșeli ca ei. Dacă cei ce alcătuiesc societatea civilă vor înțelege că legile și mai ales Constituția sunt făcute pentru a fi respectate în viața de zi cu zi, viitorul este de partea României. Dacă vom continua să fim convinși că țara noastră este făcută să fie abuzată din interior și condusă sau influențată din exterior, dacă ne vom încăpățâna să credem că România nu merită să fie luată în serios și nu are de ce să fie respectată, atunci ne merităm soarta.