Slănic Moldova are 209 de ani

Repere de istorie şi cultură locală – Slănic Moldova, 209 ani de existenţă

(Cu drag, tuturor celor care au vizitat sau vor vizita acest minunat colţ de rai, celor care se simt legaţi de pământul şi sufletul românesc)

Romulus Dan Busnea

Oază de linişte şi frumuseţe dăruită nouă cu mult drag de Dumnezeu, staţiunea Slănic Moldova, cea atât de frumos denumită ,,Sinaia Moldovei” de către poetul drumeţ, Alexandru Vlahuţă, a împlinit în luna iulie, 209 ani de existenţă. Şi cum aproape fiecare aşezare îşi are propria sa legendă, aidoma întâiului descălecat al Moldovei, legenda Slănicului spune printre altele: ,,Un vânător din cei cu adevărată patimă a vânatului, serdarul Mihalache Spiridon, cămăraşul ocnelor de la Târgu Ocna, gonea în anul 1801 un cerb prin Valea Slănicului, nelocuită de nici un suflet omenesc şi acoperită cu o pădure seculară prin care cu mare greu îţi puteai face drum; la un moment dat, el căzu ostenit pe-o stâncă, lângă care curgea vâjâind apa Slănicului. Deodată, vede ţâşnind un izvor din stâncă, apa sa, lăsând o urmă gălbie în calea sa cea scurtă până la râu. Vânătorul gustă dintr-însa cu luare aminte. Se întoarse peste câteva minute cu o butelcă la locul descoperirii, pe care îl însemnează prin ramuri de copaci; acum se află în stare de a-şi spune descoperirea prietenilor săi din Ocna, spre a fi analizată. Prietenii recunosc o apă minerală care în străinătate e întrebuinţată spre tămăduirea boalelor” (Wilhelm de Kotzebue, ,,Din Moldova. Descrieri şi schiţe”; traducere din limba germană, Bucureşti 1884- VII + 187 pag.; pag.82-83).

Serdarul, se spune mai departe, nu-şi cruţă osteneala de a face încă o dată drumul cel anevoios; ia oameni cu dânsul care curăţă locul împrejurul izvorului şi pe când, pentru întâia dată de la ,,facerea lumii” se aude răsunând securea în această sălbăticie, mai descoperă un al doilea izvor mineral alături de cel dintâi, dar deosebit de acesta la gust. Şi iată că aşa, încet, încet, se descoperă şi celelalte minuni de izvoare, se naşte şi apare pe harta ţării un miracol al tămăduirii, un superb tărâm de tihnă şi relaxare: Slănic Moldova.

Aşezarea sa într-un cadru extrem de pitoresc, precum şi existenţa izvoarelor minerale de tipuri variate, care izvorăsc pe o zonă relativ restrânsă- uneori chiar alături unul de altul  şi totuşi diferite ca efecte curative, constituie, potrivit specialiştilor mineralogi şi balneologi, particularităţi rar întâlnite pe teritoriul Europei, ceea ce a făcut ca în decursul timpului, Slănicul Moldovei să fie o staţiune căutată. La toate acestea se adaugă contribuţia oamenilor locului care au şlefuit această ,,perlă” a Moldovei, prin realizările lor deosebite de-a lungul vremurilor, în ciuda piedicilor de tot felul, inerente transformărilor pe care le-a impus timpul istoric.

Schiţând un arc peste timp, după descoperirea primului izvor de apă minerală la 20 iulie 1801- chiar de Sfântul Ilie, care este astfel şi patronul spiritual al staţiunii, pe la 1845, Adunarea Moldovei, contestă familiei serdarului dreptul de proprietate pe care îl consideră abuziv, şi trece, un an mai târziu, prin donaţie, staţiunea în administrarea Eforiei Spitalelor ,,Sf. Spiridon” din Iaşi. Aceasta fusese, de altfel, şi dorinţa fostului ei proprietar- Constantin Cehan Racoviţă, domn al Moldovei- care o donase Epitropiei cu mult înainte de sfârşitul vieţii. Cu toate că hrisovul domnesc prevedea că teritoriile proprietate a Eforiei nu se pot înstrăina, în anul 1884 intră în vigoare o lege care prevedea că se pot vinde o parte din terenurile mărginaşe către particulari, cu condiţia ca aceştia, în termen de trei ani de la cumpărare, să construiască vile moderne şi confortabile după planurile aprobate de către conducerea Eforiei. Ca urmare, proprietari din Bucureşti, Brăila, Galaţi, Iaşi, încep să construiască şi ei vile, care mai de care mai frumoase şi mai semeţe. În ciuda prefacerilor care încep să se simtă odată cu sistematizarea staţiunii (1887) şi apariţia unor construcţii noi, ca cele ale hotelurilor Racoviţă, Cerbu, Pufu, Dobru, Central, Cazinoului- care avea sală de teatru,  concerte şi bal şi a Inhalatorului (ce cuprindea compartimente spaţioase pentru aplicarea aerosolilor, inhalaţiilor, pulverizaţiilor şi un complex de baro-camere format din patru chesoane pneumatice în care se introducea aer comprimat, ozonat şi filtrat la diferite presiuni, construit de nemţi, fiind unul dintre cele mai moderne din Europa la acea vreme), punerea în funcţiune a uzinei electrice şi amenajarea imensului şi frumosului parc, anii primului război mondial au transformat Slănicul într-o ruină. Trupele austro-ungare şi germane încercau să-şi deschidă drum pe linia Târgu Ocna-Adjud. Mărăşeşti spre inima Moldovei şi pentru a pune stăpânire peste staţiune, dădeau repetate atacuri, tirul artileriei distrugând tot ce-i stătea în cale. Inamicul cunoştea bine valoarea apelor Slănicului, astfel că încă din 1853, austriecii lăsaseră o santinelă pentru paza izvorului nr.1, care a fost apoi forţată de localnici să plece. De mai multe ori , pe parcursul nopţilor, ei încercaseră să mute bariera de frontieră pentru a intra în stăpânirea izvorului. După invazia staţiunii de către trupele germane, comandamentul militar este cantonat la Hotelul Racoviţă, iar frumoasa clădire a Cazinoului (monument de arhitectură ce datează de la 1894), este transformată în grajd. În retragere, trupele germane incendiază staţiunea, care este complet distrusă, reconstrucţia începând târziu, abia în anul 1927.

Printre vizitatorii de marcă ce au urcat pe valea cea strâmtă a Slănicului de-a lungul timpului, îi menţionăm pe Costache Conachi (tatăl vitreg al omului politic Costache Negri), poetul care alături de fraţii Văcăreşti, a deschis drumul liricii româneşti şi care, aflat la Slănic în 1819, a încrustat în coaja unui brad sentimentele sale pentru frumoasa Zulina, numele de alint al Smarandei Donici, pe care o întâlnise în mijlocul acestei naturi fermecătoare; Veniamin Costache- mitropolitul cărturar al Moldovei, oaspete al staţiunii în 1816; Regele Carol I, care poposeşte la Slănic în 1891; Costache Negri, poet şi om politic; povestitorul Nicu Gane, care ne-a lăsat în nuvela ,,Două zile la Slănic” amintiri din viaţa staţiunii în perioada 1890-1900; marele povestitor Ion Creangă, care începând cu anul 1885 a fost câtva veri la Slănic pentru a face ,,feredeie” (băi) şi pentru a se trata pentru beteşugul său cu renumitele ape minerale- premiate cu medalii de aur şi argint la diferitele expoziţii internaţionale de balneologie; Wilhelm de Kotzebue- consulul Rusiei în Moldova, de la care ne-au rămas însemnările de călătorie foarte valoroase pentru valoarea lor de document; George Enescu, geniul muzicii româneşti, care concertează pentru prima oară când nici nu împlinise încă nouă ani în faţa numerosului public aflat în staţiune; Alexandru Vlahuţă, cel care descoperea în literatură frumuseţea aşezării Slănicului, pe care o denumeşte ,,Sinaia Moldovei”; filosoful Ion Petrovici- profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti şi ministru de câteva ori în perioada interbelică povesteşte în cartea sa ,,De-a lungul unei vieţi”, amintiri din perioada când îşi petrecea vacanţele la Slănic Moldova.

În anul 1897 (iunie), apare pitorescul ziar de sezon ,,Curierul Băilor Slănic”, elogios semnalat de presa acelor vremuri, care îl prezintă ca pe ,,singurul ziar ce apare într-o staţiune balneară a României”, iar în perioada 1903-1904, au loc stagiunile teatrului bucureştean- primele dintr-o staţiune montană românească, cu actori de calibru, printre ei numărându-se şi Aristide Demetriade, cel care a făcut carieră în rolul lui Hamlet. Şi dacă vorbim de teatru, nu trebuie să uităm marile succese repurtate pe plan naţional, de către echipa Teatrului Popular de Comedie Slănic Moldova, care începând cu anul 1960, a avut reprezentaţii ce au făcut deliciul publicului. Priceperea şi pasiunea au făcut din aceste spectacole realizări artistice de excepţie, dovadă fiind şi premiile obţinute la fiecare concurs la care trupa teatrului a participat.

Iată aşadar, doar câteva aspecte definitorii pentru o stare de spirit care a caracterizat viaţa unei staţiuni (redată în cărţi precum ,,Monografia Slănicului Moldovei între 1930-1934” – autor Cleopatra Tăutu, profesoară din Bacău, sau ,,Mic îndreptar turistic, cultural şi medical”- autori dr. Romulus C. Busnea şi Yolanda Nicoară) şi care astăzi, din păcate, suferă mult la capitolul cultură. Pentru toţi cei care într-un fel sau altul au contribuit la afirmarea staţiunii nu numai pe plan turistic şi medical dar şi pe cel cultural-artistic, trebuie ca noi, generaţia de astăzi, dar şi cea de mâine, să le aducă întreaga recunoştinţă şi să-i pomenească ori de câte ori au şi vor avea prilejul. Poate că n-ar strica, dacă în fiecare an când are loc sărbătoarea Slănicului, să se instituie decernarea unor premii şi distincţii atât personalităţilor actuale ale Slănicului (pentru că ele există şi duc mai departe faima staţiunii), cât şi ,,In memoriam”, pentru cei care nu mai sunt printre noi şi care, prin eforturile şi sacrificiile făcute, au reuşit să dea strălucirea unei veritabile pietre preţioase, care este, staţiunea Slănic Moldova.