Reflecţii de toamnă, în cheie bacoviană

(partitură sentimental-poetică)

Romulus Dan Busnea

Frunze galbene, de toamnă cad îngândurate în calea paşilor mei. Gândul îmi fuge aiurea, urmărit inevitabil în acest anotimp, de poezia inegalabilului Bacovia: ,,În toamna violetă, compozitori celebri/ Au aranjat un vast concert…/ Pe galbene alei, poeţii trişti declamă lungi poeme-/ E-o toamnă, ca întotdeauna, când totul geme,/ Frumos, şi inert”. (Note de toamnă- George Bacovia)

Cu toate acestea, lumea lui Bacovia pare să fi fost una care nu s-a mulţumit doar cu nişte entuziasme moderate şi cu plăcerile discrete ale secolului în care a trăit; pare să fi fost o lume care a făcut să se ridice din nou- ca un talaz uriaş din înfiorătoarele adâncuri, sentimentul tragic al vieţii, anxietatea uneori plină de spaime, teama şi cultul morţii, o predilecţie pentru marile frământări ale inteligenţelor confuze, ale inimilor lipsite de odihnă. O lume, care obosită de atâta echilibru, s-a precipitat cu plăcere în excese, în nesăbuinţă, în dezordine; o lume în care pateticul şi nu înţelepciunea au guvernat faptele oamenilor. În fine, o lume, deşi conştientă de drama profundă care stăpâneşte existenţa oamenilor şi care nu a consimţit s-o ignore, s-o disimuleze, s-o transfigureze, a încercat să o trăiască în toată plenitudinea ei, să o exprime sub aspectele ei cele mai evidente, mai izbitoare.

De ce iarăşi Bacovia? Pentru că, nu se poate concepe o toamnă fără Bacovia, pentru că, Bacovia este poetul meleagurilor băcăuane, iar poezia lui ne face să simţim din plin acest anotimp care ne dă o stare de melancolie şi visare; o toamnă care ca şi cele dinainte şi ca şi cele ce vor urma, va trece la fel de repede prin vieţile noastre, lăsând în urmă doar foşnet de frunze şi uneori, amăgiri grele, de plumb. Toamna e ca o blândă adiere pentru sufletele triste, părăsite de iubire şi speranţă; e un moment de acalmie între furtunile pe care viaţa le abate de multe ori asupra noastră, un prilej de meditaţie, de analiză a evenimentelor ce ne parcurg vieţile, de întoarcere în timp, în special la anii tinereţii, pe care i-am fi dorit eterni. Din nefericire, trăim într-o prea cruntă realitate, ce ne face să uităm că mai există şi bucurii mărunte şi unde, mediile noastre de viaţă se amestecă convulsiv, aproape confuz, ca într-un tablou abstract. Întreg peisajul acestui tablou cu o cromatică şi expresivitate aparte, pare a se identifica cu desfăşurarea unui bal universal, acolo unde o lume forfotitoare aflată în derivă, trăieşte cu intensitate maximă o viaţă ce-şi impune ritmul său accelerat şi alternanţele-i diverse. Trăim infernal într-o lume despărţită de confruntarea permanentă dintre bine şi rău, dintre chipuri şi caractere diverse, dintre niveluri de cultură, de civilizaţie şi viaţă diametral opuse, dintre sărăcie şi opulenţă, gânduri pozitive şi negative, dintre lumină şi întuneric. Parcă suntem din ce în ce mai lipsiţi de o anumită stabilitate în atitudinea noastră, în vorbele, dorinţele şi manifestările noastre.

Vrem să credem că suntem buni şi frumoşi , dar sufletul nostru capătă deseori, imaginea unui chip hidos ce priveşte cu mânie şi e gata să devoreze tot ce-ntâlneşte în cale. Poate că, ar fi bine ca măcar acum când toamna pare a ne îmblânzi simţămintele, să privim în oglinda sufletului nostru şi să-l dăm spre o atentă analiză conştiinţei noastre, închipuindu-ne cât de minunat ar fi dacă ne-am convinge de sensurile adevărate ale vieţii.

Poate că mă pierd prea mult în căutări, în descifrarea secretelor spiritului, într-un zbucium greu de definit mai ales acum, când toamna ne limpezeşte parcă gândurile după o vară toridă, atentatoare la sănătatea noastră, prin ale sale sufocante zile. Poate că nu ar fi rău dacă am acorda mai multă atenţie lucrurilor şi faptelor cu adevărat măreţe care se petrec în jurul nostru, ideilor şi învăţămintelor transmise prin intermediul cuvântului scris, de atâtea mari personalităţi care şi-au pus sufletul şi spiritul lor înălţător la picioarele noastre. Reflecţiile acestui început de toamnă, m-au dus cu gândul de la Bacovia la Cioran, care spunea: ,,M-am gândit deseori, că drama mea provine din aspiraţia de a trăi ca toată lumea şi din incapacitatea, mai curând din imposibilitatea mea de a izbuti. De vreme ce nu ştim cât ne mai rămâne de trăit, datoria faţă de noi înşine ne cere să facem doar ceea ce ne interesează în adâncul fiinţei. Nu căutări: ci mai întâi de toate să ne căutăm pe noi înşine. Ce contează ceilalţi! Problemele lor, le vom rezolva din centrul propriei noastre fiinţe, dacă poate cineva să rezolve problemele altuia. De fapt, nimic nu se rezolvă pe lumea aceasta, pentru că nimeni nu încearcă să ştie unde se află în raport cu el însuşi”. (Caietul de la Talamanca- Emil Cioran)

În acelaşi ton pare a fi şi Antoine de Saint-Exupery, care anticipându-l pe Cioran, spunea: ,,Să nu te-nşeli astfel asupra omului. Cine se cunoaşte pe el însuşi? Mergi în tine însuţi către adevăr, însă spiritul omului este asemănător ascensiunii pe munte. Tu îi vezi creasta, ţi se pare că o atingi, dar tu descoperi alte creste, alte văi şi alte plante. Cine-şi cunoaşte setea?” O altă personalitate al cărui nume nu mi-l mai amintesc, dar ale cărei vorbe am reuşit să le notez în fuga clipei, ne împăca cu o frumoasă idee, într-o abordare ceva mai optimistă a vieţii: ,,Omul va putea să facă din orice loc de pe pământ un loc fără rău; şi totul va fi posibil chiar dacă este împins de orgoliu şi de nevoia de cunoaştere grandioasă, care nu ţine uneori, socoteala de rău. Eu mă gândesc la un anume loc care prin artă să contureze frumosul universului în piatră, în sunet, în forme şi culoare, sau în construcţia ideii, semnul de grandoare fără limită a omului. Şi aşa cred că rămân credincios legământului meu de început şi mesajului lui Heraclit: din lupta contrariilor, dintre mine şi lume şi din mine însumi să se nască armonia, echilibrul şi împăcarea”. Ce aspiraţii şi gânduri sublime! Fără să vreau, cobor din înălţimile spiritului, măcinat de grijile zilei de mâine, de teama că vom continua să ne bălăcim în mizeria imoralităţii, că ne vom duşmăni şi ne vom face rău în continuare, în disperata luptă pe care o purtăm pentru supraveţuire. Nu vă simţiţi de multe ori că trageţi ca nişte sclavi la galere, fără nici un câştig, fără satisfacţia de a fi făcut ceea ce v-aţi fi dorit în viaţă? Şi uite aşa, timpul va trece râzând pe lângă noi, aruncându-ne din toamna aurie, în iarna cenuşie: ,,E ziuă şi ce întuneric…/ Mai spune să-aducă şi lampa–/ Te uită, zăpada-i cât gardul,/ Şi-a prins promoroacă şi clampa”. (Decembre- George Bacovia)

Şi apoi mă pierd uşor în spaţiul infinit, dar totul nu durează decât o secundă, ceva mai lungă. După care, totul se va sfârşi, ca şi această minunată toamnă, într-un noiembrie prefigurat de Topârceanu: ,,Plouă stupid…/ Cerul îşi scutură/ Ca dintr-o ciutură/ Frigul lichid.// Cârduri de ciori-/ Neagră pecingine,/ Flori de funingine/ Zboară sub nori…/ Plouă perfid. Şi-n doză minimă/ Picură-n inimă/ Neantul acid”. (Noiembrie- George Topârceanu)

Dar n-a venit noiembrie şi încă e bine! Peste tot pluteşte, un aer de toamnă plăcut şi înmiresmat, iar eu stau pe gânduri, contemplând bacovian.