Nihil Sine Deo – crezul dintotdeauna al Familiei Regale a României

De ziua Regalităţii şi cu ocazia a Jubileului de 90 de ani ai Regelui Mihai I

Romulus Dan Busnea

După ce a avut revelaţia că în afară de Dumnezeu – cel etern şi absolut, ,,principiul unic al tuturor lucrurilor” – nu există adevăr, marele gânditor creştin Petre Ţuţea, şi-a continuat dialogul teologal, spunând în final acele memorabile vorbe: ,,Fără Dumnezeu, fără credinţă, omul devine un animal raţional, care vine de nicăieri, şi merge spre nicăieri”. Şi câtă dreptatea a avut, pentru că, iată, Dumnezeu ne-a arătat şi ne arată încotro trebuie să ne îndreptăm, dar din păcate, mulţi dintre noi, nu avem ochi să vedem, devenim parcă pe zi ce trece mai reci şi mai indiferenţi faţă de tot ceea ce este înălţător, de principiile moral-creştine care ne învaţă să trăim întru Dumnezeu şi alături de Dumnezeu, Cel care este, ,,Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Am înlocuit valorile cu nonvalori, adevărate brute, lipsite de educaţie, de responsabilitate  devotament, credinţă şi putere de sacrificiu, trăsături cultivate cu un mare simţ al onoarei de către înaintaşii noştri. Am lăsat ca România să ajungă pradă după dictatura comunismului, dictaturii nonvalorii, care exclude din start, valoarea umană reală. O stare de fapt, care relevă o naţiune luată de val, plutind fără cârmaci în derivă, dar care, în anumite momente ale evoluţiei sale istorice, şi-a întors în cele din urmă faţă către Dumnezeu, Cel care i-a ascultat rugile şi i-a hărăzit conducători pricepuţi, care, pornind de la principiul primordial al existenţei şi evoluţiei morale şi spirituale a societăţii umane, CREDINŢA, nu numai că au adus ţara la liman, dar au şi contribuit din plin cu întreaga lor fiinţă, la prefacerea şi preamărirea ei. Mă refer în acest context, la Familia Regală a României, cea reprezentată astăzi cu aceeaşi cinste, onoare şi demnitate care a caracterizat-o de-a lungul istoriei sale, de către Majestatea Sa Regală, Regele Mihai I, cel care, ca şi predecesorii săi, a militat continuu, pentru prosperitatea ţării sale, pentru continuitate şi stabilitate, pentru  promovarea valorilor, tadiţiilor şi obiceiurilor, mândriei, idealurilor naţionale şi credinţei în Dumnezeu. După izgonirea Regelui Mihai din ţară, ca urmare a  instaurării guvernului comunist de sorginte sovietică, s-a urmărit înlăturarea valorilor spirituale ale neamului românesc, a credinţei în Dumnezeu şi în forţele proprii, prin transformarea ţării într-un lagăr comunist de exterminare fizică, dar mai ales morală. Înainte de toate însă, trebuia înlăturat ,,Unsul lui Dumnezeu”, ,,Ocrotitorul românilor”, cel care de ziua lui, pe 25 octombrie 1944, primisese cel mai frumos cadou al naţiei române: eliberarea oraşului Carei de către trupele române. În aceste condiţii, primul ministru Petru Groza şi secretarul general al partidului, Gheorghe Gheorghiu Dej, l-au şantajat pe Rege la 30 decembrie 1947, acesta având de ales între menţinerea pe tron şi execuţia unui număr de peste 1.000 de studenţi antibolşevici, ori abdicarea şi salvarea acestora.

Regele a ales aşa cum i-a dictat conştiinţa, sufletul şi credinţa, varianta salvării celor o mie de suflete, spunând: ,,Nu va curge sânge din pricina mea”, după care, însoţit de Regina mamă Elena  a luat calea exilului, a unuia greu, dureros şi îndelungat. Trenul Suveranului a fost oprit pentru a  i se detaşa vagoanele cu bagaje, astfel că, Regele Mihai nu a ajuns în străinătate cu ,,bogăţiile furate din ţară”, aşa cum ni s-a înfăţişat în poveştile anume ţesute de comunişti, tocmai pentru a umbri trecutul unei întregi dinastii regale care s-a pus în slujba poporului român, pe care l-a iubit şi l-a respectat.

Am ţinut să readuc în memoria cititorilor acest aspect (care este în fapt, o certitudine istorică, confirmată de către cei mai mulţi dintre acei istorici nepărtinitori, obiectivi şi care, în mod grosolan, a fost falsificat de istoria fabricată în laboratoarele regimului comunist), pentru că încă se mai încearcă şi astăzi, manipularea conşiinţelor românilor pentru a nu mai privi în urmă, pentru a realiza că monarhia este doar un moment al istoriei devenit perimat, care trebuie uitat, că aceasta nu este o alternativă care să ducă la un trai mai bun, la dezvoltarea, modernizarea şi stabilitatea României. Să nu uităm că cea mai înfloritoare perioadă din istoria modernă a României a fost cea din timpul domniei Regelui Carol I, care nu mai trebuie demonstrată.

De altfel, întreaga Familie Regală a României, a avut întotdeauna o atitudine constructivă, demnă, de o înaltă ţinută morală, bazată înainte de toate, pe credinţă şi pe dragostea faţă de semenii lor. Întru cinstirea Regelui Mihai I, a Familiei Regale a României, doresc să reproduc, pentru luare aminte (în special pentru generaţia tânără) şi deloc de neglijat pentru cei aflaţi la conducerea ţării, un fragment din excepţionalul document istoric, care este ,,Testamentul Regelui Carol I”, document de o mare valoare morală şi spirituală care poate constitui un reper, o călăuză pentru toţi cei care vor să reconstruiască România, pentru toţi cei cu credinţă şi cu speranţă într-un viitor mai bun:

,, Testamentul meu, scris şi iscălit de propria mea mână, la 14/26 februarie 1899, în capitala mea, Bucureşti. // Testamentul meu, scris de mine, în luna lui fevruarie 1899, pentru a fi publicat prin <<Monitor>> după moartea mea, cu rugămintea ca ultima mea voinţă şi dorinţă să fie urmate întocmai cum le-am descris aci, cu propria mea mână, fiind încă voinic şi sănătos. Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie, ca, să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, gândesc înainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neâncetat şi care, a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea este aşa de strâns legată de această de Dumnezeu binecuvantată ţară, că doresc să-i las, şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte, m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziţie vrednică între statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului. Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire înainte, pe calea dreaptă, având nemărginita încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor. Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut întotdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele, spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni. Succesorul meu la tron primeşte, ia dar o moştenire, de care el va fi mândru şi pe care o va cârmui; am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind prin deviza: <<Totul pentru ţară, nimic pentru mine>>. Mulţumesc din suflet tuturor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă. Iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni. Trimiţând tuturor o ultimă salutare, plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească din când în când, de acela care s-a închinat cu tot sufletul, iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă. Am trăit şi mor cu deviza care străluceşte în armele României: <<Nihil sine Deo!>>. Doresc să fiu îmbrăcat în uniforma de general (mica ţinută, cum am purtat-o în toate zilele), cu decoraţiile de război şi numai Steaua României şi Crucea de Hohenzollern, pe piept. Am rămas credincios religiunii mele, însă am avut şi o deosebită dragoste pentru biserica răsăriteană, în care scumpa mea fiică, Maria, era botezată. Binecuvântarea corpului meu se va face de un preot catolic, însă doresc ca clerul de amândouă bisericile să facă rugăciuni la sicriul meu, care trebuie să fie foarte simplu. (…) Coroana de oţel, făurită dintr-un tun luat pe câmpul de luptă şi stropit cu sângele vitejilor mei ostaşi, trebuie să fie depusă lângă mine, purtată până la cel din urmă locaş al meu şi readusă apoi la palat. Sicriul meu, închis, va fi pus pe afetul unui tun, biruit (dacă se poate) la Plevna şi tras de şase cai din grajdurile mele, fără valuri negre. Toate steagurile care au fâlfâit pe câmpiile de bătaie, vor fi purtate înaintea şi în urma sicriului meu, ca semn că scumpa mea armată a jurat credinţă steagului său şi şefului său suprem, care prin voinţa lui Dumnezeu, nu mai este în mijlocul credincioşilor săi ostaşi. Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucureşti, Focşani şi Galaţi, ridicate de mine, ca un scut puternic al vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări, de care Cerul să păzească ţara. Trimit armatei mele, pe care am îngrijit-o cu dragoste şi căreia m-am închinat cu toată inima, cea din urmă salutare, rugând-o a-mi păstra o amintire caldă. (…) Prin o bună gospodarie şi o severă rânduială în cheltuieli, fără a micşora numeroasele ajutoate cerute din toate părţile, averea mea a crescut din an în an, aşa că pot dispune astăzi de sume însemnate, în folosul scumpei mele Românii şi pentru binefaceri. Am hotărât dar o sumă de 12 milioane de lei, pentru diferitele aşezăminte, noi fundaţiuni şi ca ajutoare. Această suma va fi distribuită precum urmează: 1. La Academia Română, şase sute mii de lei, capital pentru publicaţiuni. 2. La Fundaţiunea mea Universitară, pentru sporirea capitalului, şase sute mii de lei. 3. La Orfelinatul <<Ferdinand>> din Zorleni, lângă Bârlad, pentru sporirea capitalului, cinci sute mii de lei. 4. Pentru întemeierea unui internat de fete de ofiţeri în armata mea, cu un institut de educaţiune, cu un învăţământ practic, la Craiova, două milioane lei. 5. Pentru întemeierea unei şcoli industriale la Bucureşti, trei milioane lei. (Urmează alte 12 legate). Înălţând rugăciuni fierbinţi către A-tot-Puternicul, ca să ocrotească de-a pururea România şi să răspândească toate harurile asupra scumpului meu popor, mă închin cu smerenie înaintea voinţei lui Dumnezeu şi iscălesc cea din urmă hotărâre a mea. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Făcut la Bucureşti, la 14/20 februarie 1899. //CAROL// Am scris şi iscălit cu propria mea mână acest testament, pe două coale, formând opt pagini, legate cu fir roşu şi am pus sigiliul meu. // CAROL//” ( Sursa: Monitorul Oficial nr. 147 bis / 29 septembrie 1914, Bucureşti;  Adrian Bucurescu – ,,Testamentul Regelui Carol I”, România Liberă.ro, 12.06.2009, Bucureşti)

LA MULŢI ANI REGELUI MIHAI I, LA MULŢI ANI FAMILIEI REGALE A ROMÂNIEI!

Lasa un comentariu

© 2007-2024 Casa Majestății Sale Custodele Coroanei. Toate drepturile rezervate

Visits: 50565570
Fundația Regală Margareta a României           Asociația pentru Patrimoniul Regal Peleș
Politica de cookie-uri    Politica de confidentialitate