Cristian Pirvulescu

Cotidianul, 17 decembrie 2008

Postdemocraţia

Cât poate rezista o democraţie la criză? Un an, doi, zece? Data trecută, când Marea Criză a zdruncinat lumea, democraţiile s-au prăbuşit rând pe rând în faţa totalitarismului.

Şi nu doar în Germania, unde în 1933, la nici trei ani de la debutul crizei, Hitler se instala la Cancelarie şi deschidea calea celui de-Al Treilea Reich, dar şi în România, unde Carol al II-lea încerca mai întâi în 1932, apoi reuşea în 1938 să pună democraţia românească, aşa de faţadă cum era, între paranteze. De ce ar fi democraţia acum, în 2008-2009, cu mult mai stabilă decât atunci? Căci nu doar aiurea, ci şi pe la noi, multe lucruri sunt surprinzător de asemănătoare.

Pentru a acoperi prin aparenţele sale democratice schimbarea de paradigmă politică, postdemocraţia explică transformarea lentă, dar sigură, a regimului politic caracteristic celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut pentru Europa Occidentală şi oarecum pentru America de Nord.

Criza se dovedeşte un bun camuflaj pentru a da democraţiilor, din ce în ce mai slabe şi mai puţin coerente, o lovitură de graţie. Totul se petrece astfel încât societatea să nu observe şi să nu reacţioneze. Acest termen ambiguu, din aceeaşi familie cu postmodernismul sau postmaterialismul, exprimă tendinţa democraţiilor contemporane, fie ele dezvoltate sau doar emergente, de a evolua spre alte forme de organizare politică de factură hai să zicem „aristocratică”. Termen polemic prin natura lui, postdemocraţia pune în evidenţă fenomene politice şi sociale care conduc la înlocuirea alegerilor reprezentative cu consultări electorale fictive şi nereprezentative, pe fundalul tranziţiei către un sistem în care normele juridice nu mai sunt respectate de autorităţi, iar libertatea dezbaterii publice este limitată prin mecanisme de „piaţă”, fără însă a fi formal interzisă.

Dacă până şi în aparent liniştita Letonie criza economică a putut justifica arestarea unui profesor universitar de economie şi a unui cântăreţ pentru că s-au exprimat liber despre fragilitatea monedei naţionale, democraţia, în orice caz valorile sale centrale, este în mare suferinţă. Iar tot acest spectacol a fost privit mai degrabă ca o curiozitate baltică de către opinia publică europeană obosită de o jumătate de secol de linişte democratică. Justificarea puerilă a arestării – cei doi ar fi răspândit în mod voluntar zvonuri nefondate despre soliditatea latului letonian – nu face decât să întregească imaginea unei lumi în care libertăţile, în primul rând cea de exprimare, sunt puse între paranteze. Presa este peste tot obiectul unei ofensive antidemocratice şi, rând pe rând, chiar în ţări din inima sistemului democratic, precum Franţa sau Italia, presa este atacată şi marginalizată.

Or, postdemocraţia este rezultatul unui cumul de factori care, având ca fundament limitarea discretă, dar eficace a libertăţii de exprimare, profită de uzura avansată a parlamentelor devenite simple organisme nereprezentative de validare a legislaţiei impuse de grupurile de putere economică, în condiţiile transformării justiţiei dintr-o putere într-un instrument guvernamental şi excluderii tot mai multor cetăţeni de la decizie şi repartizarea bunăstării. Dar, ca tot ceea ce este post, şi postdemocraţia nu exprimă emergenţa unei noi forme de organizare politică, ci criza valorilor aşa-zis tradiţionale. Şi dacă pe fondul acestei crize ceva care seamănă mai mult cu un regim autoritar decât cu o democraţie va prevala, chiar aţi fi şocaţi?