Casa Imperială şi Regală a Prusiei

de Ioan-Luca Vlad
Avocat şi Consilier Privat al Familiei Regale a României

Sâmbătă, 27 august 2011, va avea loc în Germania, la Biserica Libertăţii din Potsdam, căsătoria Alteţei Sale Imperiale şi Regale Prinţul Georg Friedrich al Prusiei cu Alteţa Sa Serenisimă Prinţesa Sophie de Isenburg. În acest fel, tânărul Şef al Familiei Imperiale Germane şi Regale a Prusiei va continua tradiţia seculară a familiei de a se căsători într-o altă familie de rang similar şi îşi va câştiga o parteneră de viaţă care să îl ajute în proiectele sociale şi economice ale familiei sale. În acelaşi timp, Familia de Hohenzollern îşi aniversează 950 de ani de la prima atestare documentară, adică devine aproape milenară, o realizare care o transformă într-o instituţie-martor a istoriei Europei.

Să mergem, însă, puțin în istoria ramurii prusace a Familiei de Hohenzollern, aceea care a jucat un rol determinant în istoria Europei şi a lumii, în special în perioada formativă a societăţii moderne, secolele XIX şi XX.

Începuturile

Rădăcinile arborelui genealogic al Familiei de Hohenzollern sunt îngropate în negura Evului Mediu. Se pare că aceştia se trag dintr-o familie alemanică, precursor al germanilor de astăzi, cunoscută la 1061, care la 1192 moştenea, prin căsătorie, titlul de Burgrav al orasului Nuremberg, atunci apărând şi numele de Hohenzollern. În 1200, Familia se separă în cele două mari ramuri, care şi-au scris mai departe propria istorie, anume ramura senioară, catolică (care, după scindări şi reuniri, este astăzi ramura Hohenzollern-Sigmaringen), şi cea cadetă, ulterior protestantă, actualmente Familie Imperială a Germaniei şi Regală a Prusiei. Ca întotdeauna, istoria a avut grijă ca ramura cadetă să ajungă conducătoarea unui imperiu, în timp ce ramura senioară, în 1850, se vede nevoită să-şi vândă suveranitatea asupra ultimelor sale teritorii primeia.

Între secolele XIII şi XVII, ramura cadetă a familei porneşte un important program de achiziţii şi cuceriri teritoriale, care, nefiind aproape de pământurile istorice (în actuala Bavarie), determină mutarea centrului vieţii familiale în Brandenburg. În acelaşi timp, familia devine un jucător foarte important în lupta politică pentru coroana Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, aflat încă într-o stare fluidă. De asemenea, membri ai familiei se regăsesc în fruntea cruciadelor, a ordinelor cavalereşti, şi în Biserică, dovedind multitudinea de metode prin care, dintr-o spiţă provincială bavareză, aceasta devine o adevărată forţă politică.

Câştigarea Prusiei

În 1525 un membru al ramurii cadete a Familiei de Hohenzollern, conducător al Ordinului Teuton din Polonia, hotărăşte, ca soluţie la conflictele locale determinate, între altele, de reforma lui Luther, să secularizeze averile propriului Ordin, şi, pe baza lor, să creeze noul Ducat al Poloniei, punându-l sub suzeranitatea Regelui polonez. La scurt timp după aceea, aceeaşi ramură unifică părţile germane şi poloneze ale Ducatului Prusiei, sub o singură conducere.

Pentru a contrabalansa slăbiciunea vădită a regilor polonezi, în 1701 familia primeşte titulatură de Familie Regală în Prusia, ocolind astfel interdicţia Sfântului Imperiu German ca în cadrul său să existe vreun Regat.

Anul 1701 marchează, de altfel, opţiunea definitivă a ramurii cadete a familiei de Hohenzollern, de acum Familie Regală a Prusiei, pentru partea de sud-est a ţărmurilor baltice. Această opţiune o va lega, la bucurii şi la nevoi, de frământările geopolitice ce vor zdruncina regiunea, dar şi de unul dintre leagănele societăţii moderne, ale industrializării şi democraţiei.

Prusia secolului XVIII şi XIX ocupa o zonă împărţită astăzi între (de la est la vest) Germania, Polonia, enclava rusă Kaliningrad, Belarus şi Lituania. Puterea era echilibrată între cele două mari oraşe ale sale, Berlinul şi Konigsbergul, actualul Kaliningrad, acesta din urmă centru al gândirii, artelor şi filosofiei germanice. Una dintre tragediile nespuse ale celui de-al Doilea Război Mondial a fost că nebunia lui Hitler a dus la pierderea unei zone atât de semnificative pentru spiritul german.

Consolidarea politică a Familiei prusace şi marea bogăţie a domeniilor sale au dus şi la crearea premiselor pentru dezvoltarea societăţii spre modernitate. Sub monarhi luminaţi precum Frederic cel Mare, prieten al lui Voltaire, Prusia a făcut mari avansuri către un sistem administrativ modern, a promovat toleranţa religioasă, artele, muzica şi literatura. Frederic a introdus de asemenea reforme monetare, care au servit ca bază pentru recunoaşterea monedei germane ca simbol al stabilităţii. În acelaşi timp, achiziţiile teritoriale ale Prusiei au transformat-o într-o putere nu doar regională ci şi europeană, aşezând-o pentru două secole la masa liderilor Europei Imperiilor.

Imperiul

În 1871, Wilhelm I al Prusiei devine Împărat al noului Imperiu German, ridicat din cenuşa războaielor napoleoniene şi a federaţiilor germanice instabile. În tandem cu vestitul său Cancelar Bismarck, noul Împărat german a dat Germaniei, şi lumii, un model de conducere luminată şi modernă. Continuată de Frederick al III-lea şi Wilhelm al II-lea perioada monarhiei prusace germane se remarcă prin realizări dintre care multe se regăsesc şi astăzi în bună formă, întărite de cursul istoriei. Printre ele putem număra:
−    Codul Civil German, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1900, rămas acelaşi timp de 111 ani;
−    primul sistem de protecţie socială a muncitorilor şi pensionarilor;
−    un ecosistem economic şi industrial, bazat pe instituţii de învăţământ temeinice, cuibare ale celor mai noi descoperiri ştiinţifice europene;
−    un sistem politic mixt, bazat pe Parlamentul Imperial şi Parlamentul Prusac (alături de adunările legislative ale celorlalte 26 de state şi teritorii ale Imperiului German), dintre care în cazul Parlamentului Imperial, sistemul electoral era unul dintre cele mai liberale din Europa, stabilind votul universal pentru bărbaţi încă din secolul XIX;
−    un testament al puterii de explorare, inovare şi cunoaştere, Imperiul German extinzându-se, în special prin intermediul comercianţilor şi exploratorilor săi, în cele mai neaşteptate colţuri ale lumii (Samoa, Papua de Vest, Namibia au fost colonii germane), unde şi astăzi se mai găsesc urme în limbă şi arhitectură.

Dacă adăugăm la acestea rolul geopolitic jucat de Împăraţii Germaniei în menţinerea echilibrului european în a doua jumătate a secolului XIX, putem vedea exemplul de viziune globală, pe termen lung, specifică unei monarhii luminate.

Republica fără republicani

Înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial, mizeria, foametea şi agitaţia politică de la sfârşitul anului 1918 au determinat abdicarea Împăratului Wilhelm al II-lea, rămas în exil în Olanda. Încă din noiembrie 1918, situaţia socială germană era deosebit de volatilă, făcându-se simţită lipsa unui simbol imperial unificator. Ceea ce a urmat a fost un război civil în toată puterea cuvântului, care s-a sfârşit numai prin epuizarea fizică şi morală a tuturor participanţilor, care au acceptat Republica de la Weimar, în speranţa ieşirii din fundul prăpastiei. Este de remarcat de altfel că preşedintele care l-a lăsat la putere pe Hitler a fost chiar generalul (Paul von Hindenburg) care l-a abandonat pe Împărat la finele războiului.

Dar nu a fost să fie. Mizând pe o prost înţeleasă dorinţă de răzbunare şi de recâştigare a mândriei naţionale distruse, Hitler a reuşit să combine rolul de cancelar (prim-ministru), titular al puterii executive, cu cel de preşedinte, oficial o poziţie formală, sculptată tocmai pentru a întruchipa poziţia simbolică a Împăratului. Neacceptând miezul ideii de republică, germanii au căzut în iluzia unui reich salvator, care i-a aruncat în cea de-a doua prăpastie a secolului. Exilul forţat al Familiei Imperiale a lipsit Germania de un element de echilibru şi gândire pe termen lung. Influenţa pozitivă pe care Familia Imperială ar fi putut să o aibă se poate vedea din faptele eroice ale altor nobili germani, dintre care cel mai cunoscut este locotenent-colonelul Claus Schenk Duce de Stauffenberg,  conducătorul încercării de asasinat împotriva lui Hitler din 15 iulie 1944, alături de mulţi alţi camarazi nobili.

Războiul, Testamentul şi Refacerea

Prinţul Moştenitor Wilhelm (1882-1951) s-a întors în 1923 în Germania, unde a continuat administrarea domeniilor familiei de Hohenzollern. Însă o nouă catastrofă urma să se abată asupra familiei. Învingerea Germaniei, urmată de proclamarea Republicii Democrate Germane în est, precum şi de pierderea Kaliningradului şi a unor mari teritorii către Polonia a lăsat familia fără o mare parte a domeniilor sale, multe dintre ele fiind pierdute pentru totdeauna.

Fiind abil în organizarea şi dezvoltarea domeniilor familiei, Prinţul Wilhelm a dorit de asemenea să pună la adăpost moştenirea sa, şi să reînvie tradiţiile nobiliare ale acesteia. În acest scop, el a lăsat un testament mai neobişnuit, dar în deplin acord cu principiile tradiţionale ale familiei, şi cu Legea proprie a acesteia. Testamentul prevedea că majoritatea moştenirii sale urma să fie primită de Louis Ferdinand (1907-1994), cel de-al doilea fiu al său, excluzându-l pe primul, care renunţase la drepturi în urma unui mariaj inegal (adică, o căsătorie cu o persoană din afara rangurilor admise). Printr-o substituţiune fideicomisară, Prinţul Wilhelm şi-a obligat de asemenea fiul să păstreze această moştenire şi să o dezvolte, urmând ca ea să treacă la acel moştenitor bărbat care nu s-ar fi căsătorit inegal.

Prinţul Louis Ferdinand a readus stabilitate familiei de Hohenzollern, fiind şi un exemplu de opoziţie la adresa lui Hitler, în timpul dictaturii naziste. El a avut patru copii, dintre care primii doi au renunţat la drepturi, din cauza unor căsătorii inegale. Al treilea fiu al său, tatăl actualului şef al familiei prusace, a murit în 1977, în timpul unor exerciţii militare ale armatei germane.

Aşa se face că în acelaşi an, la numai un an, Prinţul Georg Friedrich al Prusiei (n. 1976) a devenit Prinţ Moştenitor al Imperiului German şi al Prusiei. În 1994, la moartea bunicului său, el a primit frâiele unei Familii şi unei moşteniri care ar fi încercat pe oricine. După un proces foarte lung cu rudele sale, care a durat 10 ani şi s-a soldat într-o victorie parţială, instanţele germane, în frunte cu Tribunalul Federal au admis principiul impus de Prinţul Wilhelm, ca şefii Familiei Imperiale, moştenitori ai bunurilor acesteia, să fie căsătoriţi în rang egal, potrivit tradiţiilor imperiale germane.

Odată clarificată succesiunea, Prinţul Georg Friedrich s-a dedicat activităţilor umanitare şi ştiinţifice. El este preşedintele Fundaţiei Principesa Kira a Prusiei, bunica sa, care oferă vacanţe gratuite copiilor dezavantajaţi. După serviciul militar în Bavaria şi studiul economiei în Saxonia, la Freiberg, Prinţul Georg Friedrich s-a specializat în promovarea comercială a ultimelor avansuri ştiinţifice universitare, continuând tradiţia familiei de a  îmbina ştiinţa cu economia.

Prinţul Georg Friedrich, deşi foarte tânăr, a recâştigat rolul important al Familiei Regale a Prusiei în societatea germană, şi prin strategia sa, economică, caritabilă şi familială, reprezintă un model despre cum se poate folosi, cu înţelepciune şi temeinicie, o poziţie simbolică unică în Europa.