1 decembrie 1918 în capitala României reîntregite

 

Copiii copiilor noştri vor binecuvânta străduinţele voastre şi vor slăvi pe cei ce s’au jertfit pentru idealul neamului.

Proclamaţia Regelui Ferdinand din 28 octombrie / 10 noiembrie 1918.

 

Articol de av. dr. Ioan-Luca Vlad

2018, ştim cu toţii, este Anul Centenar. Dar iată că am ajuns cu paşi repezi către Ziua Centenarului, ziua care marchează începutul României reîntregite. Dacă ochii întregii ţări vor fi aţintiţi asupra Albei Iulia, locul unde s-a proclamat Unirea Transilvaniei cu România, prin aceasta desăvârşindu-se unitatea provinciilor româneşti, este însă tot atât de important să ne amintim că aceeaşi zi a reprezentat devenirea Bucureştiului în capitala României libere, suverane şi reîntregite, eveniment marcat prin intrarea triumfală în capitală a Familiei Regale.

Pentru a înţelege semnificaţia lucrurilor privite dinspre Bucureşti, dinspre Vechiul Regat, la care  transilvănenii decideau să se alăture (şi nu invers), trebuie să facem o incursiune în evenimentele anului 1918, în cele trei provincii istorice. Trebuie să nu uităm că, până aproape de 1 decembrie, cuvântul de ordine al acelui an a fost sacrificiul.

Înainte de toate, sunt necesare două cuvinte despre calendar: la nivelul anului 1918 (şi anterior), pe teritoriul provinciilor istorice se foloseau în paralel calendarele iulian şi gregorian, astfel: în Vechiul Regat şi în Basarabia se folosea calendarul iulian (cel cu datele anterioare), pe când în Transilvania şi Bucovina se folosea cel gregorian (cel cu datele posterioare, la diferenţă de 13 zile). Unificarea celor două calendare s-a produs în anul 1919, astfel: pentru armată, care avea nevoi imediate, de la 1/14 februarie; pentru restul organelor de stat şi populaţie, la 1 aprilie care a devenit 14 aprilie 1919. Biserica Ortodoxă (în majoritatea sa) a adoptat calendarul gregorian abia în octombrie 1924, în urma conferinţei pan-ortodoxe de la Constantinopol din 1923.

De reţinut, astfel, că 1 decembrie pe care noi îl aniversăm era considerat aşa numai în Transilvania şi Bucovina, în Vechiul Regat reunit cu Basarabia fiind 18 noiembrie. Dar pentru că unificarea s-a făcut în sensul calendarului gregorian, data de 1 decembrie este cea sărbătorită.

1918 înainte de 18 noiembrie / 1 decembrie

Anul 1918 a început foarte negativ pentru România. Încă din cursul anului 1916, războiul, început pozitiv printr-o acţiune în forţă în Transilvania, luase o turnură gravă, Bucureştiul fiind ocupat la 23 noiembrie / 6 decembrie 1916. Ocuparea Bucureştilor a avut ca urmare directă refugiul Familiei Regale şi al guvernului la Iaşi, iar teama de avansul trupelor inamice a condus la expedierea tezaurului Băncii Naţionale în Rusia – un dezastru nereparat deplin nici astăzi. Trupele noastre, prin sacrificii majore, au reuşit să stăvilească avansul Puterilor Centrale, prin luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Cu toate acestea, anul 1917 a reprezentat momentul când România a fost pusă în situaţia de a încheia Armistiţiul de la Focşani (26 noiembrie / 9 decembrie), cauzată de starea foarte proastă a frontului, precum şi de dezintegrarea rezistenţei ruse, convulsionate de mişcarea revoluţionară.

Avansurile Puterilor Centrale, combinate cu dezmembrarea rezistenţei ruseşti, dădeau în 1917 şi chiar în prima parte a lui 1918, speranţă autorităţilor austro-ungare, la câştigarea definitivă a războiului. În acest context, era imposibil românilor din cele două provincii să se manifeste în sensul susţinerii României. Cu toate acestea, s-au constituit încă din 1916, corpuri de voluntari. Primul asemena corp a fost cel constituit la Darniţa (localitate de lângă Kiev), din prizonieri de război români din Transilvania şi Bucovina, capturaţi de ruşi. La 27 mai / 9 iunie 1917, Corpul de voluntari transilvăneni (130 de ofiţeri şi 1500 de soldaţi) sosea în Iaşi. Numărul lor a crescut ulterior constant.

În paralel, sfârşitul anului 1917 a oferit posibilitatea autorităţilor din Basarabia să îşi afirme independenţa, prin proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti, la 2/15 decembrie 1917, prin decizia Sfatului Ţării.

Acestea fiind spuse, ianuarie 1918 găsea România în următoarea situaţie: Valahia era ocupată aproape în întregime, de trupele Puterilor Centrale, comunicaţiile cu restul României fiind întrerupte aproape complet. Armata Română se afla pe picior de război, deşi nu participa la operaţiuni active, cu excepţia reprimării exceselor trupelor revoluţionare ruseşti. Familia Regală şi guvernul se aflau la Iaşi, capitală provizorie, de unde încercau refacerea forţelor ţării şi echilibrarea influenţelor internaţionale. Basarabia era sub atac, la 5/18 ianuarie bolşevicii ocupând Chişinăul. În Transilvania şi Bucovina, deşi românii de acolo cunoşteau destul de bine situaţia, trebuiau să îşi manifeste loialitatea faţă de statul austro-ungar.

Pe de altă parte, luptele cu Puterile Centrale fiind încheiate, armata română s-a putut concentra pe viitorul Basarabiei, trimiţând la 13/26 ianuarie 1918 patru divizii la Chişinău, care împing forţele bolşevice peste Nistru, permiţând afirmarea independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti, sub preşedinţia lui Ion Inculeţ. De îndată, membrii Sfatului Ţării afirmă provizoratul acestei situaţii, în pregătirea unirii cu România, pentru care trimit şi o delegaţie la Iaşi.

În paralel, Puterile Centrale somau România să încheie pacea. În faţa izolării totale a României, tratativele de pace sunt începute la 20 februarie / 5 martie 1918, tratative care au durat mai multe luni, din cauza condiţiilor extraordinar de grele impuse României.

Lucrurile avansează pozitiv în Basarabia, Sfatul Ţării votând la 27 martie / 9 aprilie, Unirea pentru totdeauna a Basarabiei cu România. Unirea este ratificată prin Decretul Regal nr. 68 din 9 aprilie 1918.

Pe de altă parte, Imperiul Austro-Ungar începea să se clatine. Naţionalităţile membre începeau să îşi afirme dorinţa de autodeterminare, mânate de “cele 14 puncte” ce fuseseră prezentate la 26 decembrie 1917 / 8 ianuarie 1918 de preşedintele S.U.A., Thomas Woodrow Wilson, ca bază pentru orice pace viitoare. În acest sens, la Paris se constituie, la 17/30 aprilie, Comitetul naţional al românilor din Transilvania şi Bucovina.

O victorie (Basarabia) venea împreună cu o înfrângere (Pacea), aceasta fiind semnată la 24 aprilie / 7 mai 1918, la Bucureşti. Potrivit termenilor acesteia, România pierdea Dobrogea, teritorii din Carpaţi (131 de sate şi comune, o suprafaţă totală de 5.600 km2), îşi demobiliza armata, accepta monopolul german asupra comerţului cu cereale, exploatării lemnului, accepta controlul german asupra navigaţiei pe Dunăre, trecea şantierele navale în proprietatea statului german ş.a.m.d.. Dacă acest moment a avut vreun aspect pozitiv, el a fost reprezentat de reluarea comunicaţiilor oficiale şi private între zona ocupată şi România liberă, precum şi a legăturilor comerciale şi umane cu Transilvania, ceea ce a contribuit într-o mare măsură la pregătirea acţiunilor ce aveau să vină în toamnă.

Este foarte important de menţionat că Pacea de la Bucureşti nu a fost niciodată ratificată prin Decret Regal, speranţa Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria fiind că România îşi va reveni din acest dezastru.

Anul 1918 a evoluat în continuare în defavoarea Puterilor Centrale, ale căror avansuri pe frontul de vest au fost rapid reprimate. Problemele de alimentare şi furnituri ale armatei erau rezolvate pe seama locuitorilor civili. În acest context, structura internă a Imperiului Austro-Ungar se clătina din ce în ce mai mult. Urmare a Manifestului Împăratului Carol I “Către popoarele mele credincioase”, cu privire la reorganizarea Imperiului într-o federaţie, se constituie la Cernăuţi Consiliul Naţional Român din Bucovina (14/27 octombrie 1918).

Ofensiva puterilor Antantei crează o breşă în rezistenţa politică şi militară a Puterilor Centrale, dându-i ocazia Regelui Ferdinand să solicite la 24 octombrie / 6 noiembrie lui Alexandru Marghiloman să prezinte demisia Cabinetului său, ca nebucurându-se de încrederea reprezentanţilor Antantei, şi să numească un guvern sub conducerea generalului Constantin Coandă. De menţionat că pe frontul de sud, trupele Antantei avansau vertiginos dinspre Grecia spre Bulgaria, prinzând astfel Bulgaria şi trupele de ocupaţie austro-germane între avansul aliat şi trupele româneşti de la nord.

La 27 octombrie / 9 noiembrie 1918, guvernul român adresează un ultimatum feldmareşalului August von Mackensen, comandantul suprem al trupelor de ocupaţie germano-austriece, să părăsească ţara. La 28 octombrie / 10 noiembrie 1918, trupele aliate au trecut Dunărea pe la Giurgiu. În aceeaşi zi, Regele Ferdinand a adresat următoarea Proclamaţie către Ţară, punând totodată armata pe picior de război, pentru eliberarea şi unirea ţării:

ROMÂNI!

          Când la 14 august 1916 v’am chemat la luptă pentru dezrobirea fraţilor voştri, am avut credinţa nestrămutată că dreptatea cauzei noastre va birui şi că izbânda va fi de partea puternicilor aliaţi de cari ne legam soarta.

         Deşi neînvinse şi însufleţite de cel mai bărbătesc avânt, armatele noastre, încunjurate de vrăjmaş din toate părţile prin prăbuşirea Rusiei, au fost silite, iarna trecută, să întrerupă lupta pe care aliaţii noştri au urmat-o cu atâta hotărâre şi cu atâta glorie.

         Azi fiindu-ne iarăşi cu putinţă să unim oştirile noastre cu cele ale aliaţilor suntem datori să reintrăm în luptă alături de ei pentru ca tot împreună cu ei să mergem la biruinţa definitivă care ne va aduce roadele întregi ale jertfelor şi ale vitejiei noastre.

          ROMÂNI!

          Suferinţele neamului românesc atât de greu încercat în cursul veacurilor sunt pe sfârşite. În clipa în care aliaţii trec Dunărea şi ne putem regăsi lângă ei ca să izgonim pe inamicul care de doi ani încalcă şi jefuieşte pământul strămoşesc, Sunt încredinţat că veţi răspunde chemărei Mele cu aceeaşi dragoste de ţară şi că România va vedea împlinindu-se visul de veacuri al Neamului Nostru: Unirea tuturor Românilor.

         Liberi şi uniţi, o viaţă sănătoasă şi puternică se asigură întregului popor român.

         Copiii copiilor noştri vor binecuvânta străduinţele voastre şi vor slăvi pe cei ce s’au jertfit pentru idealul neamului.

         Cu Dumnezeu înainte!

                                    FERDINAND

De asemenea, în aceeaşi zi Regele a dat şi un Ordin de Zi către armată, cu următorul conţinut:

OSTAŞI,

          Ora mult aşteptată de toată suflarea Românească şi în deosebi de voi, vitejii Mei ostaşi, a sunat în sfârşit după o lungă şi dureroasă aşteptare. Trecerea trupelor aliate peste Dunăre, ne impune ca o sfântă şi patriotică datorie să luăm iarăşi arma în mână ca să izgonim împreună cu ele pe vrăşmaşul cotropitor din Ţară şi să aducem linişte populaţiei asuprite.

         Regele Vostru vă chiamă din nou la luptă ca să înfăptuiţi Visul nostru de atâtea veacuri: Unirea tuturor Românilor, pentru care în anii 1916-1917 aţi luptat cu atâta vitejie.

         Sufletele acelor căzuţi pe câmpul de onoare vă binecuvintează pentru această ultimă sforţare; privirile credincioşilor noştri aliaţi sunt îndreptate cu dragoste şi încredere spre Ţara noastră şi fiii ei, camarazii voştri de arme din biruitoarele armate Franceze şi Engleze cari vin în ajutorul nostru cunosc vitejia voastră dela Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti; arătaţi-le că timpul de aşteptare n’a putut să slăbească braţul ostaşului Român. Fraţii noştri din Bucovina şi din Ardeal vă chiamă pentru ultima această luptă ca prin avântul vostru să le aduceţi eliberarea din jugul străin.

         Biruinţa e a noastră şi viitorul va asigura întregului neam Românesc viaţă paşnică şi fericită.

         Înainte deci cu vitejia strămoşească.

         Dumnezeu este cu noi.

                                    FERDINAND

Unităţile româneşti au trecut simultan în Transilvania, Muntenia şi Dobrogea. La 29 octombrie / 11 noiembrie 1918 se semnează Armistiţiul dintre Germania şi Puterile Aliate, prin care se punea capăt luptelor. Prin Armistiţiu, Germania recunoaşte caducitatea Păcii de la Bucureşti şi este obligată să îşi retragă armatele din România. Operaţiunea a fost dificilă, atât din cauza rezistenţei unor comandanţi locali, cât şi din cauza lipsei resurselor, Puterile Centrale fiind în dezintegrare. O lună mai târziu, de exemplu, 70.000 de germani încă se aflau blocaţi pe Valea Jiului, neexistând cărbune pentru trenuri ca să fie repatriaţi.

La 30 octombrie / 12 noiembrie se constituie la Budapesta Consiliul Naţional Român Central, care de la 1 / 13 noiembrie se mută la Arad, proclamat ca “unic organism reprezentant al voinţei poporului român” din Transilvania, în lupta sa pentru autodeterminare. La 12 / 25 noiembrie, Consiliul Naţional Român din Bucovina se proclamă putere supremă în Stat, asumându-şi atribuţii executive şi legislative. Ca lămurire, aducem aminte că, juridic, Bucovina era formal un Ducat constituent al Imperiului Austriac (1849-1867), iar mai apoi o ţară (Land) a Coroanei Imperiale, făcând parte din teritoriile cunoscute ca Cisleithania (părţile de la vest de Râul Leitha, care curge aproximativ pe graniţa dintre Austria şi Ungaria), teritoriu care cuprindea, de exemplu, şi Austria de astăzi.

La 15 / 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, reunit la Cernăuţi, adoptă Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România. Aceasta este ratificată prin Decretul Regal nr. 3.744 din 18/31 decembrie 1918.

La 16 / 29 noiembrie, Ungaria îşi proclamă independenţa, punându-se astfel capăt sistemului imperiului dualist, precum şi bazei juridice a legăturii dintre Transilvania şi Ungaria. Faptul că statul independent ungar se proclamă în virtutea principiului de autodeterminare a naţiunilor, implică recunoaşterea aceluiaşi drept şi celorlalte popoare.

Desfăşurarea zilei de 18 noiembrie / 1 decembrie

În cursul lunii noiembrie, Armata Română obţinuse avansuri importante, dezarmând sau împingând trupele Puterilor Centrale, cu efectul eliberării Bucureştilor. Ca atare, România îşi recăpăta capitala. Alegerea zilei de 18 noiembrie / 1 decembrie pentru intrarea în Bucureşti a Suveranilor nu a fost o coincidenţă, lucrurile fiind programate încă de la Iaşi, împreună cu reprezentanţii provinciilor istorice, fiind ştiut faptul că la Alba Iulia urma să se desfăşoare Marea Adunare. Aici, în cursul unei zile definitorii pentru România, Adunarea naţională a votat Unirea Transilvaniei cu România. Aceasta a fost ratificată prin Decretul Regal nr. 3.631 din 11 / 24 decembrie 1918.

Iată cum anunţa “Epoca” întoarcerea Regelui: “Regele va intra mâine în fruntea trupelor române în Bucureşti. Va fi o zi sfântă, zi de sărbătoare naţională, în a cărei strălucitoare lumină se topesc, ca ghiaţa sub razele soarelui de primăvară, toate restristele şi toate suferinţele a doi ani de teribile încercări. […] Regele şi Regina vor intra înconjuraţi de oaste şi aclamaţii de popor în Palatul lor, şi drapelul cu stemă înălţat iarăşi va fâlfâi mai mândru decât totdeauna, căci sub faldurile lui bat astă zi inimile românilor de peste tot locul. […] După doi ani de cumplite nevoi, la Bucureşti, va fi prima sărbătoare a Victoriei.”

Ziua întoarcerii a fost una mohorâtă şi ploioasă. În schimb, atmosfera era cu totul opusă, românii bucurându-se de eliberarea Bucureştiului, de drumul spre Unire, de eliminarea restricţiilor inumane impuse de autorităţile de ocupaţie.

Suveranii au sosit de la Iaşi cu un tren regal (actualul Tren Regal fost produs ulterior evenimentelor), pe peronul Gării Regale Băneasa. Sosirea lor a fost anunţată cu 101 salve de tun. Aici, ei erau aşteptaţi de Generalul Constantin Prezan, de colonelul Radu R. Rosetti (ulterior, victimă a opresiunii comuniste), de generalul francez Henri Berthelot (“prietenul României”, şef al Misiunii militare franceze pe durata războiului), precum şi de Curtea Regală.

Salutul de onoare a fost dat de generalul de brigată Alexandru Mărgineanu care, în fruntea Diviziei 3, fusese primul ofiţer superior român revenit în Capitală după eliberare.

Regina Maria, îmbucurată de revedere, nota astfel în jurnal: “Ne-am întors! Ne-am întors după doi ani lungi de exil. Ne-am întors, nu-mi vine să rostesc cuvântul, dar trebuie spus, pentru că, indiferent ce va urma, astăzi acesta este adevărul, ne-am întors triumfători.”

De la Gara Băneasa, Suveranii au încălecat alături de Generalul Berthelot şi s-au deplasat spre Arcul de Triumf ridicat provizoriu în ceea ce se numea atunci “rondul II de la şosea”. Pe întregul parcurs al Şoselei Kiseleff se aflau numeroase trupe, mii de militari, atât cele româneşti, în frunte cu Regimentul 4 Roşiori, patronat de Regina Maria, cât şi ale aliaţilor britanici şi francezi.

În dreptul Bisericii Mavrogheni (unde se afla “rondul I”), coloana s-a oprit pentru a primi binecuvântarea Mitropolitului Primat, totodată primarul oraşului, Constantin Bălăceanu, ţinând un discurs de bun venit. Au mai rostit discursuri Ion I. C. Brătianu şi generalul Constantin Coandă. De aici, Suveranii s-au îndreptat prin Piaţa Victoriei pe Calea Victoriei, spre Palatul Regal. Regina Maria nota că “peste tot steaguri fâlfâiau la ferestre, pe acoperişuri, la felinare, şi steguleţe în mâna fiecărui copil. Era o simfonie ameţitoare de roşu, galben şi albastru”.

Pe parcurs, în ovaţiile publicului, a urmat trecerea prin al doilea Arc de Triumf, mai mic decât primul, ridicat pe structura Hotelului Athenee Palace (actualul Hilton). În dreptul curţii Palatului, Regimentul de Gardă a intonat Imnul Regal, după care Suveranii au trecut şi prin al treilea Arc de Triumf, ridicat între Hanul Kretzulescu şi Hotelul Metropol, şi prin al patrulea, aflat între hotelurile Capşa şi Louvre.

Mai departe, Suveranii s-au deplasat până la Piaţa Universităţii, la statuia lui Mihai Viteazul, care era privit ca primul conducător al tuturor românilor, ceea ce Ferdinand urma să devină în acea zi. Aici, pe esplanada din jurul statuii, au defilat în faţa miilor de participanţi ostaşii din următoarele corpuri (în ordine): Regimentul Vânători de Munte, drapelele Corpurilor I, II, III, IV şi V de armată şi ale unităţilor nedivizionate, detaşamentele de basarabeni, bucovineni şi ardeleni (ca reprezentanţi ai luptătorilor din teritoriile nou intrate în componenţa ţării), apoi alte companii şi regimente, defilarea fiind încheiată de Garda Regală şi de armatele aliate franceze şi engleze.

Suveranii şi-au continuat deplasarea până la Mitropolie, unde a avut loc un Te Deum. La finalul slujbei, generalul Eremia Grigorescu a înmânat Regelui Ferdinand I bastonul de Mareşal. Astfel, Regele Ferdinand devenea primul Mareşal al României. La final, însoţită de torţe, procesiunea s-a încheiat la Palatul Cotroceni.

Bucureştiul – capitala României reîntregite. Alba Iulia, inima Transilvaniei unite

Din cele expuse mai sus, putem concluziona că atât Bucureştiul, cât şi Alba Iulia, au jucat un rol esenţial în economia istorică a zilei de 1 decembrie 1918. Pentru România ca întreg, evenimentele de la Bucureşti au marcat redobândirea independenţei depline, a libertăţii de sub ocupaţie. Au mai marcat reunirea dintre Armata Română şi Armatele Aliate, separate timp de doi ani prin prezenţa armatelor inamice. A fost momentul creării primului Mareşal al României, în persoana Regelui Ferdinand (şi singura dată când titlul a fost oferit de armată, şi nu conferit de şeful statului). A fost, cu alte cuvinte, momentul istoric necesar pentru ca România să redevină unită, prin alipirea provinciilor istorice în jurul unui stat suveran, puternic şi liber.

În acest context, Familia Regală desigur că se afla la Bucureşti, capitala României reîntregite. De aici a pornit mai departe efortul unirii, al recunoaşterii sale internaţionale, al unificării legislative, economice şi sociale a ţării noastre.

Reafirmând acest adevăr istoric, Familia Regală se va afla la 1 decembrie 2018 la Alba Iulia, pentru a fi alături, la ceas de centenar, de întreaga Naţiune, de liderii politici, militari şi religioşi ai României, în oraşul în care românii din Transilvania şi-au proclamat, într-o inimă, dorinţa unirii cu România.

 

3 comentarii

  1. Maria Petre

    Un articol care se adreseaza inimii si cugetului romanesc , iar dupa ce termini sa-l citesti esti mai roman decat ai fost!Respect!

  2. Ungureanu Ionel

    Respect Familia Regală! Monarhia reprezintă” UNIREA”

  3. Diana Lucia Zotescu

    Incepand cu anul 1919, se declanseaza – la ordinul Marelui Rege unificator Ferdinand – efortul de omogenizare a romanismului (cu predilectie in Ardeal, ca fosta provincie a imperiului austriac). Aceasta s-a facut printr-un benefic flux de tineri elevi si studenti romani din Vechiul Regat, care au venit astfel sa-si faca studiile liceale si universitare la Cluj. Dintr-un astfel de prim ‘pluton de adolescenti a facut parte si tatal meu, care s-a instruit astfel, timp de 13 ani, la Scolile inalte ale Clujului (studiile gimnaziale, liceale si universitare, unde s-a bucurat de cursurile unor vestiti profesori precum marele D.D. Rosca), in timp ce fratele sau mai mare, dupa absolvirea Academiei de Inalte Studii Consulare si Comerciale din Bucuresti, a urmat si studiile Scolii de Ofiteri de Cavalerie din Sibiu. Tinerii ‘regatzeni’ urmau astfel sa se ‘adape’ din “cupa plina de intelepciune” (dar si din manierele mai cizelate, trebuie sa o recunoastem) ale universitatii ardelene, iar locuitorii Ardealului sa-i cunoasca nemijlocit pe fratii lor din Vechiul Regat. Regele Ferdinand a gandit Marea Unire in toata complexitatea sa, grabind astfel culegerea roadelor acestui act politic de maxima importanta.

Lasa un comentariu

© 2007-2018 Casa Majestății Sale Regelui Mihai I. Toate drepturile rezervate

Visits: 22780962
Familia Regală           Fundația Principesa Margareta a României           YouTube           Facebook
Politica de cookie-uri    Politica de confidentialitate