Nicolae-Serban Tanasoca (VI)

O mărturie inedită despre actul de la 23 august 1944

La 23 august 1944, M.S. Regele Mihai I al României a izbutit, printr-un act de curajoasă iniţiativă personală, pregătit în colaborare cu cei mai apropiaţi dintre consilierii săi, înfăptuit cu sprijinul devotat al oştirii şi al principalelor forţe politice şi aprobat de întreaga naţiune, să restaureze ordinea constituţională a statului român modern în forma hotărâtă de creatorii acestuia, în frunte cu înaintaşii săi, regii Carol I şi Ferdinand. Exercitându-şi, cu impresionantă tărie de caracter, cu neaşteptată – pentru contemporani – maturitate de cugetare politică şi cu desăvârşit respect faţă de normele constituţionale, prerogativele de suveran, în toată întinderea lor, tânărul Rege se angaja să conducă eforturile decisive în vederea salvării fiinţei, libertăţii şi integrităţii statului naţional român, grav primejduite de asocierea cu puterile Axei într-un război evident pierdut de acestea din urmă.

Reafirmând autoritatea Coroanei şi reactivându-i funcţiile în spiritul tradiţiei constituţionale şi în scopul binelui obştesc, M.S. Regele Mihai I a devenit atunci personalitatea emblematică a naţiunii române, cum a şi rămas până astăzi. Împrejurările erau cu adevărat tragice. Ruptura cu al treilea Reich, exponent al totalitarismului naţional-socialist, a cărui înfrângere previzibilă nu era totuşi iminentă, putea să dovedească aliaţilor apuseni ataşamentul românilor faţă de valorile civilizaţiei europene moderne de el repudiate şi aspiraţia lor la reintegrarea Ţării în marea familie a statelor democratice, căreia ea îi aparţinea prin naştere şi vocaţie. Dar, în strategia militară şi politică elaborată chiar de aceste democraţii, pentru România, consecinţa imediată a rupturii cu Reichul nu putea fi alta decât apropierea de marele lor aliat, în plină ofensivă biruitoare pe frontul răsăritean, de Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, promotoarea celuilalt totalitarism al veacului XX, totalitarismul comunist, potrivnic, nu mai puţin decât nazismul, acestor valori. Continuarea războiului alături de Reich risca să compromită nu numai viitorul, ci să pună sub semnul întrebării însăşi existenţa statului român, dar alăturarea la efortul de război al aliaţilor, reprezentaţi în zonă de Uniunea Sovietică, îl expunea, în pofida făgăduielilor Moscovei, comunizării.

Toţi factorii politici naţionali, inclusiv Mareşalul Ion Antonescu, erau conştienţi de aceste adevăruri şi de tragismul situaţiei în care se găsea Ţara. Convinşi că România trebuie să iasă din război, să se desprindă de Axă, atât oficialii regimului antonescian, cât şi opoziţia democrată au iniţiat, separat sau concertat, contacte şi chiar negocieri secrete cu aliaţii. Sperau însă cu toţii că pot primi din partea occidentalilor garanţii împotriva ameninţării imperialismului sovietic şi amânau momentul trecerii la acţiune reală, scontând, în schimb, în pofida tuturor evidenţelor, pe sprijinul anglo-american în vederea obţinerii unor condiţii cât mai puţin grele de armistiţiu, ba chiar a restabilirii frontierelor României Mari. M.S. Regele Mihai I înţelegea şi împărtăşea temerile oamenilor politici, încuraja demersurile diplomatice întreprinse, dar, mai conştient decît oricine de necesitatea trecerii grabnice la fapte, nu a ezitat să elaboreze, în strânsă cooperare cu liderii partidelor politice democratice, în frunte cu Iuliu Maniu, cu ofiţeri devotaţi Casei Regale şi cu grupul tinerilor consilieri apropiaţi lui, planul precis al unei acţiuni menite să ducă la încheierea grabnică a armistiţiului cu coaliţia antihitleristă, reprezentată pe câmpul de luptă de sovietici, fie de către guvernul Ion Antonescu, fie, în caz de refuz din partea Mareşalului, de către un nou guvern, investit după demiterea celui dintâi. Proiectată pentru ziua de sâmbătă 26 august 1944, punerea în aplicare a acestui proiect politic a avut loc, din motive de conjunctură, prin hotărârea Regelui, la 23 august 1944.

Evenimentele de la 23 august 1944 şi din zilele care au urmat sunt, în general, bine cunoscute astăzi. În schimb, sensul actului regal din această zi încărcată de istorie ca puţine altele rămâne controversat. El a fost deformat subiectiv chiar de unii dintre participanţii la evenimente. Nu sunt puţini aceia care au încercat să acapareze în beneficiul propriilor partide politice şi al liderilor lor meritul actului de la 23 august 1944, nici aceia care au încercat, criticând felul în care s-au desfăşurat lucrurile, să arunce întreaga răspundere pentru consecinţele nedorite, dar inevitabile ale acestui act exclusiv în seama M.S. Regelui Mihai I şi a colaboratorilor săi. După ce, ani de-a rândul, a prezentat ziua de 23 august 1944, din care a făcut sărbătoarea naţională a României, drept zi a eliberării ţării noastre de către „glorioasa Armată Roşie”, Partidul Comunist Român şi-a arogat paternitatea actului de la 23 august 1944, realizând – cu ajutorul unor intelectuali obedienţi – performanţa istoriografică de a-l evoca fără să pomenească nimic despre adevăratul său autor, M.S. Regele Mihai I. Este greu de calificat în termeni civilizaţi atitudinea înfocaţilor comunişti de ieri, care îndrăznesc să se erijeze astăzi, alături de apologeţi ai rebeliunii legionare din 1941, în vehemenţi apărători ai Mareşalului Ion Antonescu, „trădat” la 23 august 1944 de Coroană. Nu este însă prea greu de imaginat tratamentul la care i-ar supune defunctul Mareşal, dacă s-ar scula din mormânt, pe aceşti oameni!

Sensul actului iniţiat şi înfăptuit de Rege la 23 august 1944 poate fi desluşit deplin din seria evenimentelor care i-au urmat, iar intenţiile Suveranului României şi ale celor care l-au susţinut sunt puse limpede în evidenţă de faptele lor ulterioare. Să amintim aici numai faptul că prima aniversare a actului de la 23 august 1944, cea de la 23 august 1945, a fost celebrată fără participarea Regelui, aflat în ceea ce s-a numit greva regală, ca protest faţă de comportamentul guvernului Dr. Petru Groza şi al ocupantului sovietic de care acesta era susţinut. Această absenţă a fost privită de sovietici ca un afront. Actul de la 23 august 1944 a deschis un şir de acţiuni prin care, după imperios necesara desprindere de Axă, Regele şi toate forţele politice devotate binelui naţional, concentrate în jurul lui, au încercat, înfruntând grave pericole, să stăvilească procesul satelizării României de către Uniunea Sovietică şi comunizarea ei. M.S. Regele Mihai I a condus această luptă, pe teritoriul naţional, până la 30 decembrie 1947, data alungării sale de pe tron şi din patrie, apoi, cu o impresionantă consecvenţă şi fermitate de atitudine, din exil. Lupta M.S. Regelui Mihai I pentru restaurarea şi consolidarea ordinii de drept în România, pe linia tradiţiei naţionale şi în spiritul civilizaţiei europene moderne, a intrat într-o nouă etapă după 22 decembrie 1989. Ea continuă, în forme adecvate, şi astăzi.

Istoria va recunoaşte într-o zi în M.S. Regele Mihai I al României pe monarhul care a înţeles, aşa cum s-a legat prin jurământ faţă de poporul său, să-şi îndeplinească până la capăt, cu orice renunţări şi sacrificii, cu tenacitate şi înţelepciune, cu discreţie şi smerenie creştină, datoria de suveran constituţional, ca urmaş vrednic al marilor săi predecesori, a căror pildă i-a călăuzit întotdeauna comportarea în toate domeniile. Să ne aducem aminte că, în august 1914, supunându-se voinţei naţionale, din scrupulul respectării Constituţiei elaborate sub domnia lui, Regele Carol I a acceptat, împotriva convingerilor sale intime, ca România să adopte neutralitatea în conflictul mondial izbucnit atunci. Că, în august 1916, credincios legămîntului de monarh constituţional, Regele Ferdinand n-a şovăit să angajeze Ţara, în acord cu voinţa naţională, în război împotriva primei sale patrii, de care era atât de profund legat. Asemenea lor, în august 1944, M.S. Regele Mihai I, animat de sentimentul datoriilor sale constituţionale, a luat asupra sa întreaga răspundere a restaurării ordinii de drept suspendate de propriul său părinte şi, aşa cum cerea voinţa naţională, al cărei exponent era menit să fie, a angajat, cu curaj şi spirit de sacrificiu, lupta pentru integritatea statului şi libertatea românilor.

Pentru a-l omagia cu prilejul împlinirii celor opt decenii de viaţă pe acela care a devenit Rege al României în urmă cu 74 de ani, am socotit potrivit să dăm publicităţii o mărturie inedită despre actul de la 23 august 1944. Este vorba de însemnările zilnice din 21 – 24 august 1944 ale istoricului Emil C. Lăzărescu, unul dintre participanţii necunoscuţi până acum la evenimentele de atunci.

Cîteva cuvinte despre autorul acestor însemnări, aşternute citeţ, dar evident în grabă, cu omisiuni de semne ortografice şi repetări de cuvinte, pe filele unui „bloc-notes” purtând antetul Ministerului Afacerilor Străine al României, unde el lucra. Emil C. Lăzărescu, fiul eminentului profesor de franceză şi limbi clasice Constantin Lăzărescu, cunoscut, acesta din urmă, şi ca traducător din clasicii greci şi romanticii germani, s-a născut la 24 iunie 1913, la Constanţa. După studii liceale la Constanţa şi Bucureşti, a devenit student la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti şi, în paralel, la Şcoala Superioară de Arhivistică din Bucureşti, pe care le-a absolvit în anii 1935 (pe cea de a doua) şi 1936 (pe cea dintâi). A fost elevul lui Nicolae Iorga, de care s-a ataşat sufleteşte în chip deosebit şi cu ale cărui fiice, apropiate ca vârstă, s-a împrietenit, al bizantinistului şi neoelenistului Demostene Russo şi al istoricului românilor Constantin C. Giurescu. Membru al Şcolii Române din Franţa, a urmat, între 1937 şi 1939, cursurile de Istoria filosofiei medievale ale lui Etienne Gilson la Collège de France, de Istoria artei ale lui Henri Focillon la Institut d’histoire de l’art şi de Arheologie medievală ale lui Marcel Aubert la École des Chartes. După ce a îndeplinit funcţia de profesor secundar de istorie la Bucureşti şi Timişoara, a fost încadrat ca bibliotecar la Ministerul Afacerilor Străine (1940). A lucrat apoi, cu gradul de şef de serviciu (1941-1943) şi de consul (1943-1947), la Oficiul de studii al aceluiaşi minister, în cadrul căruia a fost însărcinat să urmărească propaganda străină ostilă României şi să întreprindă cercetări istorice şi de statistică etnică pentru a dovedi îndreptăţirea poporului român la stăpânirea teritoriului său de stat. În timpul războiului a lucrat la Direcţiunea Cabinetului şi a Cifrului. În 1946, şi-a susţinut doctoratul în istorie cu teza intitulată Români, unguri şi tătari la începutul statelor româneşti. Contribuţii la istoria românilor în secolele XIII-XIV, elaborată sub conducerea Prof. Gh. Brătianu,  comisia fiind alcătuită din Victor Papacostea, Ion Hudiţă şi C.C. Giurescu. În 1943 a fost trimis în calitate de curier diplomatic în Portugalia prin Berlin, Paris şi Madrid. Din pricina legăturilor sale de prietenie cu Victor Rădulescu-Pogoneanu şi a activităţii în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, a fost inculpat în procesul PNŢ – din care nu făcuse parte – în 1947. A fost condamnat pentru indiscreţie în serviciu la 2 ani de temniţă, dar detenţia i-a fost prelungită arbitrar cu încă 5 ani, se pare că şi din intenţia organelor represive comuniste de a-l implica în procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Deţinut, aşadar, între 1947 şi 1954, a fost angajat, după eliberarea din închisoare, la 15 decembrie 1955, în Institutul de Istoria Artei (secţia de artă medievală) al Academiei Române, unde a lucrat până la pensionarea sa, la 31 august 1975. Tot în 1975, fiul său, clasicistul şi bizantinistul Radu E. Lăzărescu, astăzi colaborator al Muzeului Regal de Arheologie din Stockholm (devenit Muzeul Mediteranei), era transferat din Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române la Biblioteca Academiei Române, într-un post „mai puţin ideologic”, din pricina dosarului politic al tatălui său.  Emil C. Lăzărescu a elaborat câteva lucrări fundamentale privitoare la istoria statului medieval, a culturii şi artei medievale româneşti şi a îndrumat, cu rară generozitate, formarea tinerilor cercetători cu care era coleg. Nevoit să părăsească în ultimii ani de viaţă casa părintească, demolată, ca multe altele, pentru a face loc faimosului Centru Civic ceauşist, a trebuit să renunţe la o mare parte din vasta sa bibliotecă, pe care a dăruit-o prietenilor, discipolilor şi unor instituţii de cercetare şi cultură de care era legat afectiv. A murit, după grea suferinţă, la 10 noiembrie 1987.

Puţini apropiaţi ai lui Emil C. Lăzărescu ştiau că fusese implicat, în timpul funcţionării sale la Direcţiunea Cabinetului şi a Cifrului, ca prieten şi colaborator apropiat al lui Victor Rădulescu-Pogoneanu, în pregătirea şi înfăptuirea actului de la 23 august 1944. Şi nimeni nu ştia că acest om de mare distincţie intelectuală, de rară eleganţă morală, animat de un patriotism pe cât de ardent, pe atât de discret în manifestările sale publice, a aşternut pe hârtie însemnările pe care le publicăm aici, descoperite între manuscrisele sale. Fără să cuprindă revelaţii spectaculoase despre evenimentele din august 1944, însemnările acestui participant inteligent şi perspicace la ele, surprind esenţialul, confirmând întru totul principalele date cunoscute. Ele sunt preţioase mai ales ca document de atmosferă, dar nu numai. Este de relevat impresia deosebită pe care o face asupra tânărului Emil C. Lăzărescu personalitatea şi conduita, calmă şi fermă, a M.S. Regelui Mihai I. Specialiştii vor insera desigur aceste pagini între documentele de primă mână despre evenimentele din august 1944, valorificându-le corespunzător, iar pe autorul lor între cei care au jucat un rol, deloc de neglijat, chiar dacă nu esenţial, în acele zile.

Pentru redactarea celor câteva note de subsol, lipsite de orice pretenţie de originalitate, destinate numai să înlesnească înţelegerea textului prin identificarea personajelor amintite adesea pe numele lor mic şi să comunice datele esenţiale ale biografiei lor, am folosit, pe lângă evocările lui Emil C. Lăzărescu, capitolul Who’s Who, din lucrarea lui Gh. Buzatu, România şi războiul mondial din 1939-1945, Iaşi, 1995, p. 279-327, memoriile lui Mircea Ionniţiu, Amintiri şi reflecţiuni, Bucureşti, 1993 şi preţiosul dicţionar Armata română în al doilea război mondial (1941-1945) elaborat de Alesandru Duţu, Florica Dobre şi Leonida Loghin. Ne facem o plăcută datorie din a mulţumi în chip cu totul deosebit domnului Prof. Neagu Djuvara, unul dintre eroii scurtei cronici inedite, în parte pierdute ori neterminate, a istoricului Emil C. Lăzărescu, pentru identificarea multora dintre persoanele evocate în aceste Însemnări zilnice, la fel de familiare Domniei-sale ca şi autorului lor şi pentru preţioasele informaţii  despre ele pe care ni le-a oferit.

21 august

Ică hotărăşte să trimită curieri la Stockholm şi Ankara, pentru noi tatonări.

22 august

Ică dă o lungă telegramă de cifrat pentru Ankara în care cere sfatul şi intermediul lui Saradjioglu pentru înţelegere eventuală cu ruşii.
Aflu că frontul  a fost spart şi la Tighina.
Îngrijorat pentru Mircea pe care-l cred la Cetatea Albă.

23 august

Am cifrat până la 4 dimineaţa, ajutîndu-l pe Pichi, telegrama lui Ică, lungă, declamatoare şi disperată. În fond, cu totul zadarnică. Ciurea îşi face pregătirile de plecare. 4 ½ Ionel vine cu telegrama prin care se cere pe sâmbătă la prânz ajutorul aviaţiei americane. Acţiunea este fixată pe sâmbătă. Pleacă Ciurea şi Neagu : suntem convinşi că vor putea trece prin Bulgaria şi Germania înainte de sâmbătă, dar nu se vor mai putea întoarce.

Începem la 5 cifrarea telegramei de ajutor : sunt emoţionat. Cafele pentru a rezista la oboseală şi emoţie. Terminăm la 8. Îngrijorări pentru cei din Snagov. Stabilim: Carmen şi France cu Domnica să trecă lacul la spanioli. Le lăsăm  scrisoare la Madame Jeana o scrisoare în acest sens. Noi plecăm la Palat vineri seara. Ceilalţi nu riscă nimic nefiind amestecaţi cu nimic. Ciurea va fi la Istanbul, iar Neagu la Stockholm. /

Mă culc la 10 ½ şi dorm până la 1. Aflu că Buzeşti a chemat pe Camil care a plecat la Buftea. Mâncăm singuri şi plini de grije. Telegramele pleacă prin Radio. Veidt şi Mucenica trebuie să vină şi după amiază. La 5 p.m. pleacă şi Pichi la Bucureşti. Camil n-a venit. O chem pe Carmen care vine extrem de surescitată de veştile de la radio. Alina Oeconomu a avut o ieşire violentă împotriva guvernului în faţa lui Davidescu. (Simptomatic şi caracteristic pentru atmosfera generală).

Carmen îmi ghiceşte în cafea „mulţime mare, învălmăşeală”, „vulturi”. Între timp, sosesc inginerii cu ştiri; veşti şi mai triste: Vasluiul n-ar mai răspunde. Ar fi vorba de o schimbare de guvern. Mihalache şi G. Brătianu ar fi luat conducerea cu scopul de a rezista până la urmă. (Am îndoieli cu privire la G. Brătianu. Despre Mihalache nu ştiu nimic. Poate!). Carmen are o ieşire ca a Alinei de care râdea cu câteva minute înainte. Apare Camil cu 237 şi cu un jandarm care, dată fiind starea de nervi în care sunt, îmi dă emoţii. Trebuie să plec imediat la Bucureşti cu el şi inginerii. La 7 se amână la radio comunicarea cu Istanbul pentru ora 9 … 10 … 11 … 12. / Camil este extrem de discret. Dar bănuiesc ceva şi-l fac să-mi spună până la urmă că mergem la Palat. Plecăm aci fără nimic decât o batistă. Luăm însă aparatele de Radio. Am înţeles tot.

Pe drum, se întunecă şi vedem mai multe coloane de maşini cu trupă de-a noastră. Sosim în piaţa Victoriei şi Camil spune „- La Palat”. Stupoare pe ingineri care credeau că mergem la Minister. În curtea Palatului (intrăm prin Ştirbey Vodă) lumini stinse, tancuri, trupă. Gărzi, interogatorii. Suntem duşi în Palat (aripa dinspre biserica Cretzulescu). Suntem aşezaţi într-o cameră dinspre Calea Victoriei. Pe fereastră e aşezată o puşcă a lui Ionel (27, cu cartuşe nichelate).

Pe la 10 sunt chemat în biroul aghiotanţilor. Lume multă, mulţi militari, revolvere pe mese. Se scriu la maşină decrete. Mareşalul şi Ică au fost la Palat şi au fost demişi, sunt închişi în Palat (cu Elefterescu, Pichi Vasiliu, Pantazi). Intră Regele: impresie extraordinară: calm, siguranţă. S-au şi imprimat plăci cu proclamaţia care va fi citită după Radio-jurnal. Aşteptăm cu toţii sfârşitul Radio-jurnalului, pentru a vedea proclamaţia. / Toată lumea e în jurul unui aparat de radio Siemens care pârâie îngrozitor şi unde de abia se aude vocea spicherului. Regele stă la uşă în picioare încercând să prindă ceva din ce se spune. Se citeşte proclamaţia Regelui, lista guvernului, proclamaţia lui către ţară. Emoţia este deosebit de profundă.  Nu prind decât două-trei vorbe, deşi aparatul începe să devină mai clar.

După citirea proclamaţiilor plec sus, unde este o cameră de radio în care se ţine permanent legătura cu restul ţării şi se ascultă străinătatea. Radio Londra redă ştirea cu mici modificări: „condiţiile ruseşti” …, „România e gata să lupte alături de Aliaţi”…Veidt nu poate obţine legătura cu Istanbul-ul. Entuziasm indescriptibil în Piaţa Palatului. Teamă de represalii nemţeşti. Sosit jos,  aflu că au venit Chastelaine, Metzianu şi Porter. Le dau lor planurile „Butoi şi unt” şi cifroarele engleze. Încearcă şi ei să intre în legătură cu Cairo. Îi ajută Rică Georgescu. Apare la telefon Lt.Col. Răuţă care reuşeşte în câteva minute să stabilească situaţia din  toată ţara./ Îmi aminteşte un pasaj din memoriile lui Averescu, privitor la restabilirea frontului de la Predeal.

Toţi cei de aici se agită în toate chipurile: Titel Petrescu, Pătrăşcanu şi un oarecare Ceauşu, şeful gărzilor patriotice. Îl cheamă Ceauşu astă seară, nu se ştie cum îl va chema mâine…sau cum l-a chemat acum un an. Se spune că nemţii de la Princiar au depus armele la portarul hotelului şi s-au dus să se culce. Totuşi brusc se aud afară o serie de împuşcături. Un moment de emoţie, câteva figuri crispate. Regele tot atât de calm ca înainte. N-a fost nimic. O armă descărcată din greşeală şi care a declanşat toată gălăgia. Încep să dispară armele, pistoale şi pistoale mitraliere, de pe mese.Se serveşte alături un bufet rece. Englezii puţin făcuţi! Îl întreb pe Pichi cine e la externe. ”-!” Stupoare. E Buzeşti şi eu n-am simţit până acum nimic. Emoţiile.

Încerc să dorm în una din sălile de aşteptare ale Palatului, dar după vreun ceas mă trezeşte cineva care e introdus acolo. /

Este Davidescu, însoţit de Roiu şi Oancea. Felicitări reciproce. Mă întorc în apartamentul în care e toată lumea. E oarecare destindere şi oarecare oboseală. Comuniştii au plecat. Regele îşi ia ziua bună şi pleacă însoţit de Ioaniţiu şi de căpitanul Vergotti. Sănătescu e clam, glumeţ chiar. Buzeşti este vesel dar şi puţin îngrijorat. Trimitem o serie de telegrame la Istanbul ca să anunţăm că lovitura s-a produs mai devreme, deci ar trebui ca şi ajutorul (sperăm trupe aeropurtate) să vie mai devreme.

Au fost aici Gerstenberg şi Hansen ca să discute consecinţele schimbării. Ultimul este tăcut. Primul conduce discuţia. Chiar în acest timp, se anunţă că A A de la >Ploieşti înaintează pe şoseaua Ploieşti-Bucureşti cu peste 100 de maşini. Gerstenberg cere un laissez-passer ca să iasă din Bucureşti (ieşirile sunt păzite) însoţit de ofiţeri români, spre a întoarce coloana din drum. Îşi dă cuvântul de onoare că se va întoarce ca să continuie discuţia. / Pe la patru iar împuşcături. La patru şi ½ mă duc cu Pichi să dormim niţel în cabinetul lui Ionel. Suntem morţi de oboseală.

24 august

Ne trezim la 8. Au zburat avioane germane de vânătoare deasupra oraşului şi noi n-am auzit nimic.

În camera aghiotanţilor lume puţină. Răuţă care n-a dormit deloc expune situaţia: au fost mici incidente la Brăila, Galaţi şi Giurgiu în jurul telefoanelor şi poştei (cablurile internaţionale au fost tăiate încă de aseară). Gerstenberg nu s-a întors. E aici şi G. Brătianu cu soţia. E, pe cât se pare, îngrijorat; aflu motivul: nu se ştie nimic de Dinu Brătianu care este la Snagov.

Nu avem nici un răspuns de la Istanbul. Ni se confirmă totuşi că telegramele au plecat şi au ajuns acolo.

Soseşte aici Maniu, care nici el n-a fost aseară în Palat.Sănătescu e calm şi-şi ia diferite dispoziţii. Încet, pe rând, coboară toţi cei ce/ se răspîndiseră prin Palat ca să doarmă. Pleacă Barbul ? care fusese chemat de cu seară (venise pe la 12) cu anumite rosturi. 11. Sună sirenele de alarmă. Sunt avioane nemţeşti. Ştiu că la Băneasa au loc ciocniri. Răuţă se informează cu privire la naţionalitatea avioanelor. Sunt în adevăr nemţeşti şi de bombardament. Coborâm toţi la adăpost şi cu valizele. Sănătescu nu crede că e prea mare primejdia. Maniu rămâne mai în urmă.

În adăpost (excelent) oarecare nedumerire. Apoi, deodată, câteva bubuituri care-l scutură din temelii; lămpile tremură. Oarecare panică, peste câteva minute aflăm că Palatul este ţinta principală a avioanelor germane care bombardează în picaj. Sunt morţi şi grav răniţi. Geamurile sunt sparte, scări distruse, o bombă a căzut într-un luminator.

Se organizează transportul răniţilor (unii foarte grav) la Spitalul Militar. Telefonul de alarmă din adăpost funcţionează. Răuţă dă dispoziţii şi se informează continuu. Ieşim după vreun ceas (am pierdut noţiunea timpului şi am mereu senzaţia că e dimineaţa devreme). O parte din maşinile Palatului ard. Maniu a fost trântit de suflu, dar slavă Domnului / nu are nimic. Pleacă. Nu ştiu dacă Roiu şi Oancea au ajuns la Snagov.

Vorbesc cu Niculae care vrea  să plece cu maşina, dar discuţia ne e întreruptă de un nou val. Sunt îngrozit: Piaţa Palatului era plină de lume. Pichi care tocmai ieşea din adăpost este purtat pe sus de Camil. Eu încurcat cu valizele. Palatul e din nou lovit. Telefoanele nu mai funcţionează şi nici cel de alarmă. Lumea e mai puţină în adăpost, o parte a plecat. Alarma nu se mai ridică. Din ½ în jumătate de oră vine un nou val şi la fiecare dată Palatul e atins. Vin nişte parlamentari, ofiţeri nemţi, care vor să mai discute condiţiile unei retrageri (moment depăşit). A început dezarmarea lor. Mă duc sus la radio (o aventură) ca să strâng ce a mai rămas din aparatul Ministerului şi din cifroarele cu Cairo. De abia pot aduna ceva din molozul şi cioburile din cameră. Alături a căzut o bombă. Pe scară urc uneori în mâini pe balustradă, totul se prăbuşeşte. După mine sunt Rică Georgescu şi Porter. /

Poate că aparatele n-au nimic. Toate au fost puse pe jos lîngă zid şi le dezgrop din moloz, dar par neatinse; sărind pe nişte geamuri interioare reuşim să coborâm pe o mare scară de marmură în spirală. „Parlamentarii” germani pleacă şi 10 minute după aceea începe un nou bombardament. Rămân în adăpost cu Pichi (destul de impresionat) şi Davidescu până la 5. Camil circulă. G. Brătianu a plecat. Ionel îngrijat că nu ştie nimic de Rege. Palatul arde. Se pare că la Băneasa au loc lupte. Atmosferă de coşmar. Athénée Palace şi Ateneul sunt lovite, oraşul e pustiu şi atmosfera este gris. La cinci (după patru valuri de avioane) din care ultimul a lovit iarăşi adăpostul, ne hotărâm să ne mutăm la Prefectura Poliţiei. Găsim greu maşinile (evacuate la Venus) şi, când sosesc la Prefectură, soseşte un nou val. Aici nu este adăpost, ci doar subsolul vechi cu bolţi de cărămidă, arestul de altădată. Are geamuri deschise prin care se aud vâjâiturile bom/belor (Blanduziei, B.N.R. etc). Un moment de mare groază. Mă întreb cum trebuie să arăt cu oboseala şi groaza prin care trec. Grije pentru valize pe care n-am avut timpul să le aduc jos (singura serie de cifruri de care dispunem plus actele întregii lovituri de stat).

Mă duc să văd de ele. Nou val: nimeresc în alt „adăpost”, infecta pivniţă a cazanului etuvei. Se aud arestaţii vorbind. Nu e aer şi căldura e groaznică, deşi nu e foc.

Aici Sănătescu (necăjit că nu se poate spăla şi că a pierdut tot ce avea în palat cu excepţia unui pantof şi a unei decoraţii) şi Davidescu foarte abătut. Plecăm la B.N.R. în adăpostul nou. Pe drum îl găsim pe Pichi într-o maşină cu Porter, Jügher şi Camil (povestea lor). În adăpost înghesuială şi o atmosferă de panică. Totuşi, lumea încântată de schimbare, vădit ostilă nemţilor. Buzeşti, Rică Georgescu se duc în Bancă spre a încerca să obţină legătura cu Cairo şi Italia. O „ediţie specială” (Evenimentul?) anunţă debarcarea anglo-americanilor la Constanţa. Răuţă controlează / la telefon (aici merge). Ştire inventată. Veşti alarmante. Aproape toate şoselele de ieşire din Bucureşti sunt ocupate de nemţi. Ne îmbarcăm în 4 maşini pentru a ieşi din oraş: singurul mijloc de a avea legătură cu restul ţării. Rămâne Mihail la M St M. Buzeşti va întârzia ca să obţină legătura cu Cairo (cu Istanbul nu s-a putut comunica deloc). Plecăm pe Lipscani, chei până la Grozăveşti (Laboratoarele Universităţii distruse; grije pentru casă), Roşu spre Bolintin: peste tot puncte de control de-ale noastre. Informare la fiecare punct dacă nu sunt înainte trupe germane. Ionel e cu revolverul şi puşca în mână. Lume care fuge cu câte o legătură în spate; se aud împuşcături în urmă în oraş. Atmosfera gris şi trâmbe de fum cam peste tot.

Sosiţi la Bolintin în pădure la tabăra regimentului ? Transmisiuni. Col. Ciurezu simpatic, activ. Lumină. Radio cu ştiri (proaste din sursă germană). Suntem extenuaţi şi nervoşi./ Potopeanu povesteşte cum a fost numit guvernator al Transnistriei şi n-a primit.

Încetul ne destindem puţin, cu toate avioanele care zbârnâie deasupra noastră.
Răuţă la telefon află veşti: în ţară totul merge bine.

Totuşi toată lumea este nervoasă. Se aud mereu avioane zburând pe deasupra noastră şi explozii la Bucureşti. Se taie lumina de la grupul electrogen şi se reface camuflajul.

Trecem pe la 10 – 11 într-o altă baracă unde mâncăm. Vâjâitul aerului în ventilatoare, huruitul camioanelor în tabără, totul ni se pare că e zgomot de avioane în picaj. Toţi sunt obosiţi. Camil adoarme la masă. Tresărim la fiecare zgomot: uşă trântită sau cizmă scăpată de pe stinghia mesei pe podea.

(Nu ştiu ora). Soseşte Col. Dămăceanu, obosit şi vizibil trist. Nu spune nimic. Întrebat, povesteşte vag că nu ştie nimic de ai lui, care sunt într-o casă din apropierea unui local ocupat de nemţi.

Memoria, nr. 36-37 (3-4/2001) , p. 10-21