Ateneul Român – 125 de ani de la inaugurare

Lucrare de Radu Moțoc

Activitatea enciclopediştilor din secolele XVIII–XIX-lea a trezit dorinţa de cunoaştere, dar şi un puternic sentiment naţional.

În Ardeal, la iniţiativa unor intelectuali patrioţi, se înfiinţează în anul 1795 prima societate culturală care poartă numele de: Societatea filosoficească a neamului românesc din Marele Principat al Ardealului, la iniţiativa lui Ioan Piuariu Molnar şi a altor cărturari români. Societatea îşi propunea să editeze cărţi pentru educaţia religioasă a poporului dar şi de ştiinţă şi istoria românilor.

Cărturarul Dinicu Golescu consemna în urma călătoriilor sale în apusul Europei (1824, 1825 şi 1826) intenţia de înfiinţare a unei societăţi care în colaborare cu Heliade Rădulescu avea să se numească Societatea literară (1827). Programul acestei societăţi va sta la baza Societăţii filarmonice (1833) din Bucureşti, înfiinţată de Heliade Rădulescu în colaborare cu I. Câmpineanu, al cărei scop era „întocmirea unei şcoli de literatură, declamaţie şi muzică vocală” [1].

După modelul Asociaţiei pentru învăţătură gratuită a poporului, concepută la Paris în 1831, trei tineri studenţi: Ion Ghica, Alex. G. Golescu şi Dimitrie Brătianu, au pus bazele unei societăţi culturale în august 1839, pe care au intitulat-o: Societatea pentru învăţătura poporului român (1839)

La iniţiativa lui Iacob Cihac şi a doctorului M. Zotta, în mai 1833, se naşte Societatea de medici şi naturişti din Iaşi, care a dus o activitate culturală însemnată prin popularizarea descoperirilor din domeniul fizicii, chimiei şi a economiei rurale. O societate asemănătoare, Societatea de ştiinţe naturale, se va înfiinţa la Bucureşti (1864) la iniţiativa lui Constantin Esarcu, cu scopul alcătuirii unor colecţii ce urmau să fie expuse într-un muzeu de ştiinţe naturale.

Scarlat Vârnav lansa în 1846 un Apel pentru înfiinţarea unei biblioteci româneşti la Paris, care să constituie şi sediul Societăţii studenţilor români de la Paris, fondată în iulie 1846, avându-l ca preşedinte pe Ion Ghica şi secretar pe C. A. Rosetti.

Asociaţia literară a României se creează în anul 1845, având ca fondatori pe Iancu Văcărescu, Ion Ghica, Ştefan Golescu, Cezar Bolliac, August Treboniu Laurian, C. A. Rosetti etc. Asociaţia constituia un paravan pentru societatea secretă Frăţia, întemeiată de N. Bălcescu în 1843, împreună cu Ion Ghica şi Cristian Tell [2].

În 1859, se înfiinţa Facultatea juridică şi se aproba statutele gradelor universitare. La Iaşi se înfiinţa, în 1860, Conservatorul de muzică şi declamaţiuni, o Şcoală de Arte-Frumoase şi o Pinacotecă. Un an mai târziu, apărea Revista română, condusă de Alex. Odobescu şi ziarul economic, politic, literar şi comercial Ţăranul român, condus de Ion Ionescu de la Brad. Şcoala superioară de litere, o instituţie de învăţământ premergătoare Universităţii, se înfiinţa la Bucureşti în 1863 [3].

În Transilvania apar mai multe societăţi sub impulsul celor două rezoluţii adoptate de Conferinţa naţională a fruntaşilor români din 1 ianuarie 1861 la Sibiu.

Asociaţia transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român (ASTRA), întemeiată în 1861 de Andrei Şaguna, Gh. Bariţiu, Timotei Cipariu şi I. Puşcariu, a avut aprobarea guvernului de la Viena în 6 septembrie 1861. Scopul ei principal era deşteptarea conştiinţei naţionale, dezvoltarea simţămintelor umanitare, purificarea şi unificarea limbii materne.

În această perioadă, se naşte la Arad Asociaţia naţională arădeană pentru cultură şi conservarea poporului român, la Caransebeş se deschide Reuniunea română de lectură din Caransebeş, la Năsăud se înfiinţează liceul românesc, la Universitatea din Budapesta se crează catedra de limbă şi literatură română, condusă de prof. Alexandru Roman, la Viena se naşte Societatea literară şi ştiinţifică, având ca scop cultivarea limbii şi literaturii naţionale, la Oradea apare revista Familia, condusă de Iosif Vulcan [4].

Şi în Bucovina, la îndemnul lui Aron Pumnu, se înfiinţează, în 1863, Reuniunea română de lectură, care devine în 1863 Societatea pentru literatură şi cultură română, cu scopul cultivării limbii române şi răspândirii culturii în popor. Societatea a fost condusă, în perioada anilor 1865-1882, de George Hurmuzachi, care a iniţiat şi un fond pentru burse destinate tineretului studios.

La Iaşi, Titu Liviu Maiorescu a iniţiat Prelecţiunile populare susţinute la Banca Moldovei, începute în anul 1863. Societatea „Junimea” din Iaşi a luat fiinţă la 19 octombrie 1863, cu scopul mărturisit de a publica cărţi care să contribuie la educaţia poporului român şi de a susţine activitatea ştiinţifică şi literară [5].

Cursurile libere susţinute de Carol Davila în perioada 1857-1859, la liceul Sf. Sava, şi de Ulysse de Marsillac, în perioada 1855-1864, care a conferenţiat săptămânal despre literatura franceză, sunt două exemple grăitoare din perioada respectivă.

Proiectul unei Societăţi literare române la Bucureşti datează încă din 5 decembrie 1860, dar societatea se înfiinţează efectiv doar la 1 aprilie 1866. Ea se adresa oamenilor cultivaţi care doreau cu ardoare să stimuleze ştiinţele şi literatura, prin publicarea unor lucrări despre istoria naţională şi de a stimula cultivarea limbii române. Societatea era organizată pe trei secţii: istorie-arheologie, literatură-filologie şi ştiinţe. În anul 1867, această societate se transformă în Societatea academică română, primind mai târziu printr-o lege semnată de principele Carol I în 1879, denumirea de Academia Română [6].

Legea instrucţiunii publice, care a fost adoptată la 24 noiembrie 1864, fiind cea mai importantă sub raport uman, avea mari dificultăţi de a fi aplicată, din lipsă de personal didactic, de localuri şi fonduri pentru procurarea cărţilor şi rechizitelor destinate copiilor săraci. Însă lărgirea orizontului cultural general, introducerea sistematică în problemele specifice societăţii româneşti, în istoria şi cultura românilor erau necesare în primul rând orăşenilor adulţi, funcţionarilor, meseriaşilor, comercianţilor, militarilor. Acesta era motivul pentru care s-a iniţiat la Iaşi primul Ateneu Român [7].

Aceste societăţi şi preocupările culturale practicate au pregătit naşterea Societăţii culturale „Ateneul Român”.

În mai multe ţări europene se înfiinţaseră Atenee, care susţineau conferinţe publice.

V. A. Urechia avea să treacă în revistă, în Darea de seamă citită în 24 noiembrie 1890, cu ocazia serbării a 25 ani de la înfiinţarea Ateneului Român la Bucureşti, evenimentele culturale care au prefaţat acest eveniment.

 

Fig. 1 V.A.Urechia

 

Două evenimente l-au marcat pe V. A. Urechia atunci când a iniţiat la Iaşi Ateneul Român:

– Înfiinţarea la 15 septembrie 1860 a Universităţii din Iaşi, care publica o revistă literară şi ştiinţifică săptămânală

– Vizita făcută la Ateneul de la Madrid, unde asistase la debutul celui mai mare orator al Europei la acea dată, Emilio Castellara [8].

În 15 septembrie 1860, apare o revistă la Iaşi, la iniţiativa lui V. A. Urechia, care poartă numele de Ateneul român. Primele 7 numere sunt consacrare problemelor şcolare. O etapă firească a urmat începând cu data de 12 noiembrie 1860, când cititorii sunt anunţaţi că: „de astăzi înainte Ateneul Român a intrat pe o nouă cale. Foaia aceasta nu mai este organul redactorului şi a câtorva profesori, ci a unei societăţi literar-ştiinţifică cu acelaşi nume” [9].

La îndemnul lui Mihail Kogălniceanu, care în acea perioadă era ministrul cultelor şi al instrucţiunilor publice din Iaşi, s-au adunat, în cursul lunilor septembrie-octombrie, cei mai însemnaţi profesori din Iaşi şi câţiva oameni de litere, şi la finele lui octombrie au terminat de discutat şi de votat Statutul Ateneului Român, statut aproape identic cu cel al Ateneului din Madrid, avea să menţioneze V. A. Urechia la această aniversare din 1890.

 Printre membrii fondatori se numărau: M. Kogălniceanu, G. Mârzescu, Ştefan Micle şi V. A. Urechia.

Articolul 1 din statutul societăţii preciza faptul că Ateneul este o societate exclusiv literar-ştiinţifică şi artistică.

Scopul acestei societăţi rezulta din articolul 2, care preciza cu multă modestie: „Membrii, uniţi în Ateneu, îşi propun de a-şi adăuga cunoştinţele prin mijlocul discuţiilor şi a lecturii, după care îşi dădeau misiunea de a răspândi cunoştinţele lor prin cursuri publice, foi periodice, cărţi şi corespondenţe cu Ateneele din Turin, Madrid şi Paris”.

Articolul 7 preciza faptul că publicaţia va apare în continuare cu numele societăţii.

Pentru publicarea acestei reviste, în şedinţa din 30 octombrie 1860, s-au numit următorii redactorii: I. Strat, G. Mârzescu, G. Misail, Zaharia Columb şi V. A. Urechia.

Până în 15 aprilie 1860 revista a apărut săptămânal, în format 40, iar din mai şi până în noiembrie 1861 a apărut în format 80, odată la două luni [10].

Activitatea Ateneului din Iaşi s-a redus la publicarea revistei, pentru că acele cursuri publice, în afară de unul singur susţinut de profesorul Micle, nu s-au putut ţine din cauza unui mare conflict între corpul profesoral superior şi cel liceal cu Ministrul cultelor şi instrucţiei publice.

La sfârşitul anului 1861, ca urmare a plecării de la Iaşi la Bucureşti a celor mai mulţi membri şi chiar a redactorilor revistei, funcţionarea Ateneului şi a revistei a luat sfârşit. Plecarea lui V. A. Urechia ca director general la Ministerului cultelor şi instrucţiei publice, a fost decisivă pentru încetarea activităţii Ateneului la Iaşi.

Coagularea unor condiţii favorabile la Bucureşti a făcut posibilă reactivarea spiritului atenian, lansat pentru început la Iaşi:

–            Faptului că în 1864 la conducerea Ministerului cultelor şi instrucţiei publice era un iubitor de cultură românească, N. Kreţulescu [11].

–             Tot în anul 1864 sosea în Bucureşti un: „june învăţat, dulce la grai, cult în forme, cu capul mergând mai înainte decât corpul, dar cu inima urmând capul, junele doctor îţi inspira încrederea şi simpatia de la prima vedere. Acesta era neobositul şi admirabilul devotat pentru instrucţiune şi educaţia naţională, Constantin Esarcu”.

 

Fig. 2  Constantin Esarcu.

 

– Un alt factor l-a constituit unificarea şi reformarea legislaţiei şcolare din ambele Principate, în anul 1864 [12].

 

  1. I.               Ateneurile

„În vechea Grecie numele de Ateneu reprezenta templul Minervei”, avea să precizeze Emanoil Kreţulescu într-un studiu publicat în anul 1890, cu prilejul aniversării a 25 ani de la fondarea Ateneului Român.

În anul 37 al erei noastre, întâlnim numele de Ateneu atunci când Caligula a clădit un Ateneu la Lyon (Lugdunum, în Galia), unde se ţineau cursuri de elocvenţă greacă şi latină.

Ateneum constituia o şcoală fondată la Roma de către împăratul Hadrian în jurul anului 135, pentru a favoriza activităţile didactice, cursurile de retorică, jurisprudenţa, gramatica şi filosofia[13]. Acest Ateneum exista încă la sfârşitul secolului al IV-lea, când un edict imperial de la 370 d. H. delimita numărul şi atribuţiile profesorilor. Pe lângă aceşti titulari, orice literat, poet sau prozator, putea veni să citească operele sale în public. Frumoasa Hypatia a fost ultima celebră conferenţiară de filosofie neoplatoniciană la Alexandria, martirizată la 415 de călugării de la Sfântul Chiril. După închiderea şcolii de la Atena din ordinul lui Iustinian în 525, se aşează un întuneric peste Europa Occidentală care va dura 800 de ani [14].

Ideile liberale aveau să pătrundă în moravurile publice, când filosofii au îndrăznit să vorbească în public, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Pilatre de Rozier (1756-1785) este fondatorul Ateneului din Paris în anul 1781[15]. Acest Ateneu denumit republican în anul 1794, devine Ateneu Regal în 1815 şi avea să se stingă din lipsa profesorilor şi mai ales a lipsei publicului. În perioada lui Napoleon al III-lea (1808-1873), mai mulţi oameni de cultură printre care Jules Simon, Hyppolite Carnot, Charles Garnier, au iniţiat în 1862 conferinţele din Rue de la Paix, care au devenit peste câţiva ani Ateneul din Rue Scribe, urmate de conferinţele din bulevardul Capucines.

Ateneul Club din Londra a fost înfiinţat în 1827 de către un grup de scriitori printre care Walter Scott şi Thomas Moore, fiind considerat cel mai însemnat al secolului, poate şi din cauza faptului că acele conferinţe savante nu erau ascultate decât de membrii titulari ai clubului[16].

Spre deosebire de Academii şi Universităţi, Ateneul, fiind o instituţie independentă, poate oferi conferenţiarului un grad ridicat de libertate în abordarea tematicilor. Câmpul de activitate al Ateneului este nemărginit şi cuprinde toate ramurile ştiinţelor.

 

II.      Înfiinţarea Societăţii culturale „Ateneul Român”

Reformele sociale şi politice înfăptuite de Al. I. Cuza, cu precădere cele legate de legea instrucţiunii publice din 25 noiembrie 1864, creau condiţii optime pentru lărgirea mijloacelor de răspândire a cunoştinţelor în marea masă a românilor, prin cursuri şi lecturi publice.

 

Fig. 3 Nicolaie Kreţulescu.

 

În octombrie 1864, în prezenţa lui N. Kreţulescu şi a lui V. A. Urechia, C. Esarcu avea să lanseze întrebarea: „De ce n-am face în Bucureşti o serie de cursuri publice, cum se fac pretutindeni, unde se propagă în popor instrucţiunea şi educaţia?” A doua zi „publicul din capitală era înştiinţat de aceste cursuri de seară, aşa cum se obişnuieşte în Anglia, Elveţia, Franţa şi Germania. Cursurile se vor ţine la o oră încât toată lumea, oricare i-ar fi ocupaţiile şi oricât de puţin ar fi pregătită, să poată asculta şi să tragă din ele oarecare profit şi oarecare plăcere. În seara zilei de joi 28 ianuarie 1865, în sala cea mare a caselor beizadelei C. Ghica, sală încă deşartă de mobile, scaune având abia vre-o douăzeci şi la lumina slabă a câtor-va lămpi de petrol, un auditor, pe cât de ales, pe atât de numeros, salută apariţia, lângă o simplă măsuţă de lemn alb, a primului conferenţiar, a d-lui C. Esarcu, inaugurând conferinţele şi vorbind despre natură şi despre regnurile ei[17]. Aşa prezenta V. A. Urechia acest eveniment în Darea de seamă susţinută în 1890.

Revista Natura nr. 2, din ianuarie 1865, avea să consemneze cu anumite detalii privind componenţa auditoriului dar şi speranţa continuităţii acestei iniţiative, care a debutat cu prima conferinţă: „Nu sunase ora opt încă şi mai mult de 500-600 persoane (unii zic mai mult de o mie) se aflau în sală aşteptând (după cum arăta programul) ca d-ul C. Esarcu să înceapă discursul de inaugurare al cursurilor. O mare parte din profesorii şi studenţii facultăţilor, mai mulţi membri ai Curţii de Casaţie, mai mulţi deputaţi şi senatori, câte-va din somităţile noastre sociale, ştiinţifice şi literare, ce nu fac parte din niciun corp constituit al Statului, un număr considerabil din damele societăţii noastre cele mai distinse şi cele mai elegante, un mare număr de persoane din toate clasele societăţii, lua parte la această sărbătoare intelectuală. Acest public numeros, atenţia cu care d-ul Esarcu a fost ascultat, aplauzele de care cuvintele sale au fost în mai multe rânduri acoperite, precum şi mişcările de aprobare ce se manifestau ori de câte ori o idee justă era exprimată cu forţă şi claritate, toate acestea, fi-vor semnele înainte mergătoare acestei mişcări de viaţă, a acelor entuziasme juvenile, acelei ardoare generoase care produc lucrurile cele mari şi nobile şi care se manifestă în sânul unei societăţi când i se formulă într-un chip lămurit şi luminos trebuinţa vitală, de a cărei lipsă suferă şi lâncezeşte, ori nu vor fi decât nişte stele căzătoare a căror lumină dispare chiar în momentul căderi lor ?” [18].

V. A. Urechia avea să amintească eleganţa cu care Esarcu, la prima conferinţă, a amintit rolul avut de N. Kreţulescu la iniţierea acestor cursuri: „N. Kreţulescu a înlesnit realizarea începerii cursurilor în care profesorii cei mai eminenţi ai facultăţilor noastre precum şi toţi acei ce pot fi capabili să vie a trata înaintea publicului ce doreşte a se instrui chestiuni de ştiinţă, literatură, istorie, economie politică şi artă etc.”[19].

C. Esarcu intuia cu cine ar trebui să se alieze Ateneul ca să asigure victoria în afirmarea scopului final, instrucţie şi educaţie. Conferenţiarul pleda pentru asocierea cu femeile, care au o influenţă considerabilă în progresul social.

V. A. Urechia, în Darea de seamă din 1890, avea să dezvolte această temă referitoare la rolul femei în societate: „Într-adevăr, femeile, prin partea lor afectivă, exercită o influenţă considerabilă în dirijarea simţămintelor şi năravurilor. Când simţămintele sunt nobile şi delicate, iar nu grosolane, năravurile pure, iar nu scandaloase, când inima e înnobilată, iar nu degradată, inteligenţa ia o direcţie către idei mai nobile, caracterul devine mai demn, personalitatea umană se înnobilează şi câştigă în forţe şi în mărime şi ordinul social întreg devine mai moral şi mai fericit, transmiţând generaţiilor viitoare o moralitate şi o fericire şi mai mare realizând astfel legea progresului şi a civilizaţiei”[20].

La 25 ani de activitate în sânul Ateneului, Urechia avea motive serioase când afirma: „Nimeni din societatea română nu are mai mult merit în triumful Ateneului şi la ridicarea acestui minunat palat al său, ca femeia română”.

Din acest motiv, V. A. Urechia avea să-i consacre celei de-a doua conferinţe, din februarie 1865, această temă: Femeia română. Aducându-şi aminte de succesul acestei conferinţe, acest rafinat şi entuziast patriot avea să mărturisească în darea lui de seamă din 1890: „Nu voi uita cât voi trăi entuziasmul, ovaţiile ce s-au făcut conferenţiarului, nu din cauza meritelor conferinţei, ci pentru că se aprobau tot ce pe cale istorică zicea el despre femeia română. Acele aplauze şi ovaţii, care răsunau până la palatul domnesc, unde se afla Doamna (Elena Cuza – n.n.), o sfântă femeie şi ea, constituie cea mai neştearsă amintire a vieţii mele de ateneist ! [21].

Iniţiativa particulară a lui Constantin Esarcu[22], V. Alexandrescu Urechia[23] şi Petre S. Aurelian[24] de a susţine în data de 28 ianuarie 1865 o serie de lecturi publice, constituie începutul activităţii Societăţii Ateneul Român.

 

Fig. 4  Petre S. Aurelian

 

 

Formal, societatea s-a constituit în data de 24 noiembrie 1865, prin aprobarea statutului de funcţionare cu 24 articole.

Primul punct din statutul de funcţionare consemnează faptul că Ateneul este o societate ştiinţifică, literară şi artistică, iar membrii ei îşi propun să-şi îmbogăţească pe calea discuţiilor şi a lecturilor cunoştinţele, pe care le vor răspândi maselor prin cursuri publice, periodice şi cărţi. O precizare importantă se referă la faptul că aceste cursuri sau lecturi publice urmau să fie gratuite.

Articolul VII preciza faptul că: „Ateneul, permiţându-i mijloacele, va forma o bibliotecă a sa, într-un local propriu al societăţii” [25].

Statutul avea să mai facă unele precizări importante precum:

– Art. VIII. Cei dintâi 25 subscrişi ai acestor statute sunt membrii fondatori ai Ateneului [26].

–            Art. IX. Pe viitor se alege membru al Ateneului orice persoană prezentată de trei membri. Admiterea se face în şedinţa ce urmează după şedinţa prezentării. Pentru admitere se cere întrunirea majorităţii voturilor membrilor prezenţi. Votul este secret.

–            Art. X. Se poate alege membru corespondent al Ateneului, prin majoritatea voturilor, orice persoană având diploma de membru al unui Ateneu sau societăţi analoage.

–            Art. XI. Se poate numi membru onorific, prin majoritatea voturilor, orice persoană care a contribuit, a lucrat într-un mod oarecare, în interesul ştiinţei, a literelor, a artei şi în deosebi a societăţii Ateneului.

– Art. XII. Fiecare membru fondator şi ordinar al societăţii se înscrie cu un ajutor de 4 galbeni, care se pot plăti în 4 trimestre.

– Art. XVIII. Adunarea generală a Ateneului poate da titlul de Preşedinte Onorific la cel mult trei persoane, cele mai eminente din ţară sau din străinătate. Pentru acordarea acestui titlu se cere 2/3 din voturile tuturor membrilor aflaţi în Capitală.

– Art. XXI. Biroul adunării generale, în înţelegere cu birourile secţiunilor, hotărăsc programele cursurilor publice anuale. Statutul este semnat de preşedinte (P. S. Aurelian),  vicepreşedinţi (C. Esarcu şi V. A. Urechia) şi secretari (Theodor Văcărescu şi Emanoil Kreţulescu)” [27].

Pe lângă cei 20 membri fondatori care au semnat statutul la 31 octombrie 1865, credem că din motive deocamdată neclarificate au fost şi alte personalităţi care au putut fi considerate ca membri fondatori, precum: Nicolae Blaremberg (magistrat), Grigore Cantacuzino (om politic), Ion Fălcoianu (astronom), N. Grigorescu (pictor), Panait Iatropol (medic), Nicolae Ionescu (profesor universitar şi om politic), M. Kogălniceanu, N. Kreţulescu, Grigore Manu (arheolog, numismat), N. Nicoleanu (poet), George Sion (scriitor), Gh. Tattarescu (pictor), Ştefan Vellescu (actor, profesor la Conservator), Al. Odobescu (profesor universitar), Ion Em. Florescu (general, om politic), Scarlat Rosetti (magistrat, om politic), Eduard Wachmann (dirijor, profesor la Conservator), Matei Millo (actor) etc. [28].

Constantin Esarcu (1836-1898) considera „instrucţiunea civilă, scopul principal al activităţii Ateneului, acea instrucţiune care formează pe cetăţean, care-l înalţă la demnitatea unui factor inteligent, liber şi folositor…” [29].

Cum Franţa era un model cultural pentru România, Esarcu, întors de la Paris în anul 1864, a venit cu ideea democratică a cursurilor publice, susţinute de Victor Duruy (ministru al instrucţiunii publice din Franţa) în amfiteatrul Şcolii de medicină din Paris (1863-1864).

Cu o anumită experienţă şi sub influenţa unor modele europene, iniţiativa lui C. Esarcu prinde contur avându-i alături pe cei doi oameni de cultură: N. Kreţulescu şi V. A. Urechia.

Emanoil Kreţulescu avea să-şi expună crezul privind menirea Ateneului în cadrul conferinţei susţinute în anul 1890, cu prilejul aniversării a 25 ani dela fondarea acestei societăţi: „Să ne silim cu toţii să facem din Ateneul Român, nu o şcoală de pedantism, ci un mare salon unde publicul să asiste la nişte simple conversaţiuni instructive unde să se dezvolte spiritul de societate şi să se întărească gustul frumosului, simţul critic şi pe cât ar fi cu putinţă bunul simţ, unde, în fine, să se poată întâlni, cunoaşte şi stima mulţi din bărbaţii noştri distinşi, pe care politica, nenorocita politică, îi desparte şi care, prin educaţie şi iubirea lor pentru patria comună, sunt făcuţi a se apropia şi a se înţelege. Este bine şi folositor din toate punctele de vedere ca politica să fie îndepărtată din sânul Ateneului. Este bine să avem cel puţin o instituţie în ţara aceasta unde tineretul să nu mai audă necontenit vorbindu-se de partide… Intrând aici, fiecare să-şi bage în buzunar micul steguleţ personal şi pe cupola Ateneului să nu fâlfâie decât marele drapel naţional” [30].

În dicţionarul său filosofic, Voltaire avea şi el să definească menirea acestor societăţi de tip Ateneu: „Asemenea societăţi sunt destinate a produce emulaţie, a îndemna la lucru, a combate ignoranţa şi prejudecăţile, a inspira politeţea şi a înlătura pe cât se poate pedantismul”.

La aceste deziderate exprimate de Voltaire, Kreţulescu avea să mai adauge propriile lui speranţe referitoare la Ateneu: „Perfecţionarea limbii române, a da un nou avânt cugetării, a înlocui activitatea care se pierde în lupte politice sterpe, prin activitate productivă a învăţatului, a poetului, artistului, economistului – acea activitate, care lasă după dânsa generaţiilor viitoare nu tristul suvenir al luptelor zadarnice, ci patrimoniul inteligenţei, al averii şi al moralităţii naţionale”[31]. Iată crezul sincer al unui fondator al Ateneului Român.

Activitatea culturală a Ateneului Român avea să se manifeste sub toate formele şi prin toate mijloacele, în special „prin cercetări, studii, comunicări, prin cursuri şi conferinţe publice; prin publicaţii, prin expoziţii artistice şi audiţii muzicale; prin şezători şi reprezentări teatrale; prin întemeierea de biblioteci publice, de colecţii şi pinacoteci; prin acordare de premii pentru lucrări privitoare la scopul societăţii”[32].

Ateneul era compus din trei secţii: ştiinţele morale şi politice, ştiinţele naturale, fizice şi matematice şi literatură şi artele frumoase.

Primul preşedinte delegat al Ateneului Român a fost P. S. Aurelian, care a susţinut un discurs la inaugurare, în care, în spiritul acelor vremuri, avea să declare: „ Graţie cerului, inteligenţa nu lipseşte poporului român, din contra, este dovedit că se poate asemăna în această privinţă cu naţiile cele mai inteligente. Inteligenţa, firesc, nu este însă destul; trebuie să o cultivăm ca să poată da fructele ce suntem în drept a aştepta de la dânsa. Românii au simţit această necesitate şi din toate părţile se vede o emulaţie încurajatoare pentru a păşi pe această cale…

Ateneul Român, Domnilor, societate ştiinţifică, literară şi artistică, cu totul străină de luptele zilei şi de orice pasiune, cred că va fi un început din cele mai fericite pentru a întruni, cu timpul, într-un scop comun pe toţi bărbaţii care se interesează de dezvoltarea şi împrăştierea ştiinţelor, literelor şi artelor în România. Tot românul cu simţăminte adevărat patriotice va înţelege că asociindu-ne, n-am avut alt scop decât a construi, pe cât va sta în putinţa noastră, pentru a face ca noţiunile de ştiinţă, literatură şi artă să pătrundă în toate casele societăţii române”.

În încheiere, P. S. Aurelian mărturisea: „Cu modestie şi cu stăruinţă, după cum zicea onorabilul nostru coleg, V. A. Urechia, care, fie zis în treacăt, a contribuit atât de mult la fondarea Ateneului Român, cu modestie şi cu stăruinţă, Domnilor, vom învinge toate obstacolele”[33].

După înfiinţarea Ateneului şi redactarea statutului, a apărut necesitatea elaborării unui Regulament de funcţionare. Acest Regulament interior, cum este consemnat, a fost conceput în opt capitole şi trata următoarele probleme legate de buna funcţionare a societăţii: ţinerea şedinţelor, atribuţiunile biroului general, reglementarea discuţiilor în cadrul biroului, modul cum sunt tratate propunerile şi rapoartele, prezentarea de memorii şi discuţiile pe marginea lor, regulamentul votului în cadrul biroului, redactarea revistei şi absenţele de la şedinţe cu consecinţele lor. Acest regulament a fost publicat în revista Ateneului Român nr.2 – 3 din iulie şi august 1866 [34].

În acelaşi an au fost cooptate în societate mai multe personalităţi de primă mărime culturală precum: Scarlat Rosetti (1803-1865), Gr. Manu, Matei Millo (1814-1896), Alex. Odobescu (1834-1895), George Sion (1822-1892) etc.

Au fost nominalizaţi următorii membrii corespondenţi: C. Aritia, George Bariţiu (1812-1893), Vasile Alecsandri (1821-1890), Ion Heliade Rădulescu (1802-1872), George Hurmuzachi (1817-1882), Gavril Munteanu (1812-1869) şi Dimitrie Bolintineanu (1819-1872) [35].

În 5 noiembrie 1866, s-a constituit, conform art. 23 din statut, conducerea societăţii:

–       Preşedinte Carol (Scarlat) Rosetti [36].

–       Vicepreşedinţi: V. A. Urechia şi C. Esarcu

–       Secretari: Gârleanu şi Grigore Manu

–       Casier: Missail

Din nefericire, Scarlat Rosetti nu a putut patrona în calitate de preşedinte mult timp, pentru că starea sănătăţii l-a determinat să demisioneze în ziua de 14 februarie 1868, când recomandă ca succesor pe Ioan Heliade Rădulescu, cu care era bun prieten, dar împărtăşea şi aceleaşi afinităţi spirituale.

Pentru scurt timp la conducerea Ateneului a fost Ion Heliade Rădulescu (1802-1872), care a fost confirmat de Adunarea generală în data de 28 februarie 1869. În această perioadă, I. Heliade Rădulescu ocupa şi funcţia de preşedinte al Academiei Române, care dovedeşte o colaborare privind acţiunile culturale. De la Heliade a rămas obiceiul seratelor literare şi muzicale, care aminteau de seratele literare ţinute în casa lui Dinicu Golescu [37].

Începând cu data de 22 iunie 1872, la conducerea societăţii a fost numit Nicolae Kreţulescu, fost ministru şi iniţiatorul primelor cursuri de mică chirurgie ţinute la spitalul Colţea, care va rămâne în funcţie până la sfârşitul vieţii, în anul 1900 [38].

Pentru câteva luni, preşedenţia Ateneului a fost atribuită lui V. A. Urechia, după care, în perioada 1901-1909, această funcţie a fost ocupată de P. S. Aurelian.

Trebuie remarcată modestia celui care a iniţiat Ateneul, C. Esarcu şi care nu a îndeplinit oficial niciodată funcţia de preşedinte. Poate a dorit să se dedice cu mai multă libertate acţiunilor atât de complexe ale instituţiei şi să evite anumite îndatoriri protocolare.

După anul 1909, se poate considera că Ateneul intră într-o etapă contemporană, care se poate analiza într-un capitol separat.

După înfiinţarea la Bucureşti a Societăţii culturale „Ateneul Român”, modelul ei se va răspândi pe întregul spaţiu românesc. În anul 1867, V. A. Urechia avea bucuria să constate că mai multe oraşe din Transilvania au adoptat acest model printre care: Cluj, Oradea Mare, Braşov, Sibiu, etc. [39].

Presa vremii a popularizat în provincie activitatea Ateneului, determinând intelectualitatea locală să solicite afilierea şi sprijin pentru înfiinţarea unor societăţi locale după modelul Ateneului. Prima cerere, cea din 12 decembrie 1866, a sosit din Alexandria. Prima conferinţă din această localitate a avut ca temă „Influenţa părintelui asupra educaţiei copiilor”. Asemenea filiale s-au mai înfiinţat la Dorohoi, Botoşani, Constanţa, Turnu Severin, Bacău, Craiova, Giurgiu, Piteşti, Galaţi, Buzău etc. [40].

Societatea românească era tânără, optimistă şi dorea să se cultive şi să înveţe. Eforturile fondatorilor, în special V. A. Urechia şi C. Esarcu, au reuşit prin concentrarea unor energii naţionale şi prin donaţii materiale importante, dar şi prin susţinerea necondiţionată a domnitorului Carol I, Ateneul avea să devină un complex cultural care constituia o emblemă a spiritualităţii româneşti, aşa cum palatul Ateneului avea să devină mai târziu emblema Bucureştiului. Un rol important l-a avut Ateneul în relaţia unui triunghi cultural-ştiinţific: Ateneu-Academie-Universitate.

Ateneul a prefaţat înfiinţarea Academiei Române, la care V. A. Urechia a avut o contribuţie esenţială atunci când afirma: „Ateneul se mândreşte a fi servit de precursore şi astăzi de respectuos aliat”[41]. Această „alianţă” între Ateneu şi Academia Română s-a manifestat şi prin faptul că au avut acelaşi preşedinte pentru o anumită perioadă, pe Ion Heliade Rădulescu.

Primirile în societatea Ateneului se făceau în stilul clasic academic, prin discurs de recepţie şi răspuns din partea unui membru mai vechi. Conferinţele şi cursurile susţinute la Ateneu erau complementare în raport cu cele universitare. În raportul dintre cele trei instituţii, Ateneu, Academie şi Universitate, nu a existat concurenţă, iar membrii acestora făceau parte de multe ori din toate cele trei instituţii.

 

II- a.    Scarlat Rosetti – Primul preşedintele ales al Ateneului Român.

 

Fig. 5 Scarlat Rosetti.

Scarlat Rosetti (supranumit graful pentru că moştenise titlul de la un strămoş care fusese conte al imperiului de la Viena) a condus ca preşedinte Ateneul până în februarie 1868, urmând ca în 1870 să doneze prin testament întreaga avere Ateneului Român.

Donaţia oferită de Scarlat Rosetti, prin testamentul semnat în 9 aprilie 1870, includea şi un spaţiu din strada Rosetti din cartierul Boteanu, două case şi o importantă colecţie de cărţi, cu obligaţia de a se construi, cu banii obţinuţi din vânzarea caselor, o bibliotecă.

Scarlat Rosetti avea obiceiul de a vizita Braşovul şi Sibiul, unde staţiona 3-4 zile, de unde culegea informaţii despre starea românilor, despre biserici, şcoli, activitatea literară şi relaţiile interconfesionale. La 1855, a instituit un premiu în valoare de 1.000 florini pentru o Istorie a românilor, care urma să fie tipografiată pe cheltuiala lui. Pentru că nimeni, timp de cinci ani, nu a prezentat o asemenea lucrare, a dublat premiul pentru cine va traduce trei lucrări antice: Tacitus, Suetonius şi Ionandes [42].

În 1866, când era deja preşedintele Ateneului Român, avea să scrie o scrisoare adresată lui V. A. Urechia prin care îi comunica faptul că a depus în 1860 la Eforia şcolilor din Braşov sumele necesare pentru acordarea a trei premii:

–       Un premiu de 250 fior. pentru traducerea cea mai bună a lui Suetoniu: De vita 12 Imperatorum.

–       Un premiu de 250 fior. pentru cea mai bună traducere a lui Ionandes: Historia Gothorum.

–       Un premiu de 1000 fior. pentru traducerea lui Tacitus.

Rosetti avea să precizeze faptul că primele două lucrări au fost deja premiate, dar pentru cea de-a treia nu s-a prezentat niciun candidat şi suma de bani este în continuare la Braşov. Rugămintea adresată lui Urechia vizează stimularea lingviştilor pentru a efectua această traducere. V. A. Urechia supune această scrisoare unei dezbateri în cadrul biroului Ateneului, care în data de 10 decembrie 1866 comunica preşedintelui Ateneului, Scarlat Rosetti, deciziile luate:

–       Premiul va purta numele fondatorului său.

–       Suma ce se află la Eforia şcolilor din Braşov se va transfera la Bucureşti pentru a se depune la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni.

–       Secţia literară se va ocupa de îndată cu determinarea condiţiilor concursului pentru acordarea premiului, publicând aceste condiţii în toate ţările române.

–       Juriul examinator va fi prezidat de fondatorul premiului, iar părerea sa se va supune Ateneului în şedinţa generală [43].

Cronica Ateneului din ianuarie-februarie 1867 avea să relateze condiţiile concursului pentru acordarea premiului Rosetti, care au fost prezentate de V. A. Urechia. Ortografia cu care va trebui să fie scrisă traducerea a generat discuţii vii în sânul Ateneului [44].

Ulterior, în anul 1868, Scarlat Rosetti avea să comunice faptul că traducerea lui Suetoniu a fost tipărită şi a expediat două exemplare pentru biblioteca Ateneului. Cât priveşte traducerea lui Ionandes, avea să susţină faptul că „manuscrisul primit al traducerii îl va prezenta Ateneului pentru a fi cercetat de o comisie care să decidă dacă traducerea este bună şi dacă merită a fi tipărită şi să primească premiul propus” [45].

Pentru cercetarea acestui manuscris, Ateneul a nominalizat o comisie compusă din I. C. Massim şi P. I. Cernătescu. La scurt timp, enciclopedistul Massim [46] avea să raporteze în plenul biroului raportul privind traducerea respectivă. Prezentarea acestei traduceri a constituit o adevărată analiză din toate punctele de vedere. Raportul avea să menţioneze: „Este o lucrare solidă şi meritoasă; cunoştinţe întinse asupra obiectelor speciale, critică sănătoasă, tact delicat, persistenţă şi îndemânare a învinge marile dificultăţi ale textului, nimic în final nu a lipsit traducătorului pentru a executa lucrarea de care s-a apucat. Traducătorul nu s-a mărginit însă numai a reproduce fidel într-o limbă română curată, simplă şi înţeleasă a textului lui Jornandes, ci a dat şi o notiţă istorică despre autor şi operele lui, altă notiţă literară nu mai puţin preţioasă, copioase note critice şi explicative despre locurile cele mai obscure, în fine nu a neglijat nimic din câte ar putea introduce pe români în deplina înţelegere a lui Ionandes. Traducătorul promitea totodată că intenţionează a tipări pe lângă versiunea românească şi textul latin îndreptat şi corectat de el cu multă grijă” [47]. În urma acestui raport, Ateneul a decis că traducătorul merită a primi premiul promis.

În şedinţa din 14 februarie 1868, a fost citită scrisoarea prin care Scarlat Rosetti îşi prezintă demisia din funcţia de preşedinte al Ateneului, motivând: „starea de slăbiciune a sănătăţii mele şi mai cu seamă grija de a nu aduce piedici lucrărilor unui asemenea învăţat corpore, mai ales că peste puţină vreme sunt nevoit a trece graniţa în Europa pentru căutarea sănătăţii mele”[48].

 

II – b. Modificări aduse statutului Ateneului Român

De-a lungul timpului, era firesc ca statutul Ateneului din 1865 trebuia să fie adaptat şi perfecţionat, conform evoluţiei societăţii, dar fără să fie modificat spiritul şi scopul pe care şi l-a propus iniţial.

Primele modificări statutare au fost votate în adunarea generală din 7 decembrie 1899, prin care vechea secţie a treia se divide în două secţii: secţia de literatură şi secţia de Arte-Frumoase.

Datorită unor orgolii provinciale, au fost modificate şi raporturile filialelor cu instituţia centrală.

O importantă modificare adusă statutului se referă la faptul că oficializează existenţa în cadrul Ateneului a unei pinacoteci, a unor colecţiile artistice, ştiinţifice şi arheologice, precum şi a unei biblioteci care poartă numele lui Scarlat Rosetti, primul ei donator [49].

Referitor la calitatea de membru activ, modificarea survenită impune anumite precizări care garantează într-o anumită măsură calitatea candidatului.

Se precizează în articolul 7 faptul că: „Va putea fi ales membru activ:

–       orice persoană care va fi ţinut cel puţin trei disertaţiuni publice bine apreciate de biroul Ateneului, sau cursuri folositoare, în timp de doi ani;

–       orice artist pictor, sculptor, arhitect, muzicant, ale cărui merite vor fi fost recunoscute şi care vor fi oferit Ateneului vreo lucrare de valoare…”[50].

Ultima modificare survine în data de 12 aprilie 1922, când se fac precizări privind mijloacele utilizate de instituţie: „Ateneul Român are în vedere toate formele culturale şi răspândirea lor prin toate mijloacele, în special:

–       prin cercetări, studii, comunicări

–       prin cursuri şi conferinţe publice

–       prin publicaţii

–       prin expoziţii artistice şi audiţii muzicale

–       prin şezători şi reprezentaţii teatrale

–       prin întemeierea de biblioteci publice, de colecţii şi pinacoteci

–       prin acordarea de premii pentru lucrări privitoare la scopurile societăţii.

Secţiile rămân tot în număr de patru, dar cu anumite modificări a denumirii lor:

–       secţia social filosofică

–       secţia ştiinţifică

–       secţia literară

–       secţia artistică”

Una din modificările aduse statutului prevede existenţa unei Universităţi a Ateneului Român.

După modelul practicat în Academia Română, se prevede în statutul Ateneului discursul de recepţie al membrului nou ales şi discursul-răspuns al unui membru vechi delegat de Ateneu. Pentru artişti se poate înlocui discursul de recepţie printr-o manifestare artistică: expoziţie, audiţie muzicală ş.a. Primirea lor va trebui salutată public, printr-o cuvântare în care un membru vechi să prezinte meritele noului ateneist.

O altă modificare adusă statutului prevede o anumită autonomie acordată filialelor, acestea având dreptul ca în funcţie de condiţiile specifice locului să poată alcătui statute proprii, dar care vor trebui aprobate de adunarea generală a Ateneului din Bucureşti [51].

 

  1. III.           Acţiunile culturale ale Societăţii culturale „Ateneul Român”

 

III-a.  Primele conferinţe – 1865-1868

Conferinţele publice gratuite au fost primele acţiuni ale societăţii. Astfel, la Bucureşti, în seara zilei de 28 ianuarie 1865, în salonul cel mare al casei banului Costache Ghica de lângă Cişmigiu, s-au adunat 500-600 persoane, în majoritate femei din elita societăţii, animate de iniţiativa culturală deosebit de generoasă. Această sală spaţioasă era utilizată şi pentru reprezentarea unor piese de teatru. Era mobilată sumar cu o masă de brad acoperită cu postav, iar publicul se folosea de băncile din Cişmigiu [52].

„Începuturile acestor conferinţe au fost eroice şi entuziaste. Sala modestă, nu era cu un public amestecat fără pretenţii, neavizat şi fără spirit critic, gata să ironizeze conferenţiarul, ci un public dinainte cucerit, care se simţea solidar cu omul de la tribună, un public generos în aplauze, cu o participare afectivă nelimitată”, avea să mărturisească Gh. Buluţă în prefaţa volumului pe care l-a îngrijit, referindu-se la conferinţele susţinute la Ateneu[53].

În principiu, oricine putea să solicite din timp înscrierea în programul conferinţelor care se planificau anual şi erau aduse la cunoştinţa publicului prin publicarea lor în revista Ateneului. Propunerea era analizată în cadrul secţiei respective şi după ce primea avizul era transmisă comitetului de conducere care decidea în final dacă solicitantul prezenta garanţii serioase în domeniul abordat în conferinţă şi dacă tema propusă se încadrează într-un mesaj cultural-educativ în spiritul impus de statutul Ateneului. Această analiză a tematicii propuse, respectată cu sfinţenie, ţinea cont de anumite criterii, care cu timpul au constituit o tradiţie impusă conferenţiarilor de a ţine cont de adevărul ştiinţific şi moral, de patriotism luminat, de valorile educative, astfel încât abordarea subiectului să asigure o legătură firească între cultura naţională şi cea universală [54].

 

Fig. 6 Conferinţele publice 1867-1868

Cei care conferenţiau erau fie personalităţi de primă mărime, confirmaţi ca specialişti într-un anumit domeniu în plină glorie, cum era V. Alecsandri, fie începători care erau pe pragul de a se afirma într-o anumită specialitate. Spiritul enciclopedist era foarte bine reprezentat în conferinţele susţinute la Ateneu. Dacă trecem în revistă membrii fondatori, putem observa această componentă enciclopedică a spiritului ateneist: P. S. Aurelian, agronom şi economist; Em. Bacaloglu, fizician şi matematician; Gr. Cantacuzino, jurist; C. Esarcu, medic, diplomat; I. Fălcoianu, astrolog; B. P. Hasdeu, istoric, scriitor, lingvist; Mihai Kogălniceanu, istoric, critic literar, scriitor; Em. Kretzulescu, critic literar; Gr. Manu, arheolog, numismat; Alexandru Odobescu, arheolog, istoric, scriitor; V. A. Urechia, istoric, scriitor; Th. Aman, pictor; Şt. Lellescu, artist dramatic, la care putem adăuga mulţi universitari, publicişti şi scriitori [55].

Dar cum aceste conferinţe se adresau unei elite, în viziunea lui V. A. Urechia se dorea ca aceste acţiuni să răspândească lumină pentru toate straturile sociale.

Începuturile acestor conferinţe publice nu au fost fără anumite reacţii ale politicienilor. Conferinţa susţinută de tânărul avocat Al. Lahovari din 12 decembrie 1865, cu tema: ,,Mirabeau şi principiile Revoluţiei Franceze”, a produs scandal şi emoţii guvernului de atunci. Ministrul instrucţiunilor, Dimitrie Cariagdi, a emis în data de 31 decembrie 1865 un „Regulament de poliţie” aprobat de Consiliul de Miniştri, al cărui prezident era nimeni altul decât N. Kreţulescu, şi cu generalul I. Florescu ca ministru de interne, care prevedea modul cum trebuie să se desfăşoare aceste Cursuri publice literare. Această măsură restrictivă a consternat Societatea Ateneului Român, ştiind faptul că N. Kreţulescu şi generalul I. Florescu au fost printre primii iniţiatori ai societăţii, dar aceasta dovedeşte că la acea dată ei nu făceau parte încă din Ateneul Român. Urmare acestei acţiuni, comitetul Ateneului Român şi-a dat demisia şi lecturile publice au fost suspendate. Conflictul a durat până în 14 februarie 1866, a treia zi după detronarea lui Al. I. Cuza, când P. Cernătescu, Al. Petrescu, Anton Arion şi Gr. Heliade – toţi redactori la revista „Românul” –  au cerut Ministerului de instrucţiuni să revină asupra măsurilor din 31 decembrie 1865. C. A. Rosetti supune „Locotenenţei Domneşti” în ziua de 15 februarie 1866, un decret de abrogare. Acest episod din viaţa Ateneului dovedeşte cât de vie era în conştiinţa publică chestiunea cursurilor publice [56].

În perioada scurtă cât a funcţionat acel regulament al poliţiei, cursurile şi conferinţele Ateneului nu au încetat cu desăvârşire, ele au continuat în locuinţele particulare ale unor ateneişti, evident cu o asistenţă mult mai restrânsă, fără să fie afectată calitatea spirituală a mesajului [57].

Prima conferinţă la Ateneu a fost susţinută de C. Esarcu, cu tema „Regnul animal”. În perioada de numai trei luni: 28 ianuarie – 22 aprilie 1865, au fost susţinute 32 conferinţe cu o medie de trei pe săptămână. Cei 12 conferenţiari, din domenii diferite de activitate, au fost următorii: C. Esarcu, Ulysse de Marsillac, Gr. Racoviţă, V. A. Urechia, B. P. Hasdeu, Em. Bacaloglu, Al. Petrescu (magistrat) Th. Văcărescu (ofiţer), Radu Ionescu (gazetar), Spinazzola (profesor la Sf. Sava), I. Fălcoianu (astronom), Petre Grădişteanu (avocat) [58].

V. A. Urechia a conferenţiat despre „Femeia română” ca un omagiu adus unei bune părţi din publicul auditor, care a asigurat în mare parte succesul acestor acţiuni. Această conferinţă a fost recenzată în revista L’Europe, în raport cu conferinţele susţinute la Paris. O altă conferinţă a lui V. A. Urechia referitoare la „Cronicele noastre” a fost comentată în ziarul spaniol Enseñanza (Învăţământul), unde se consemnează faptul că: „Studiul comparativ al cronicilor române a făcut obiectul a patru conferinţe la Ateneul din Bucureşti, toate pentru un public numeros de ambele sexe care a aplaudat cu mare entuziasm” [59].

Ecoul acestor conferinţe a entuziasmat întreaga intelectualitate din ţară, determinându-l pe Vasile Alecsandri să-i scrie lui V. A. Urechia: „Conferinţele ce le faceţi la Bucureşti ar trebui introduse în toate oraşele, căci pe lângă o plăcută petrecere ce aduc ascultătorilor, au frumoasa menire de a răspândi idei şi cunoştinţe folositoare în public… Eu însumi, deşi nu am darul elocvenţei, n-aş risca a face o conferinţă asupra poeziei populare a românilor. Oricum va fi, dorinţa mea şi a multor persoane care trăiesc departe de cercul intelectual al Bucureştilor, este să putem măcar ceti improvizările d-voastre, aşadar vom fi prea fericiţi dacă Ateneul Român va decide a publica conferinţele sale[60]. Tentaţia era mare şi V. Alecsandri nu va ezita să susţină o conferinţă în data de 26 decembrie 1868, care va trata un subiect deja anunţat: „Despre Poesia populară”.

Dorinţa exprimată de Vasile Alecsandri, ca toate conferinţele să fie publicate, a dat naştere la o lungă dezbatere asupra: „întinderii ce trebuie să dea Ateneul revistei sale mensuale”. Problema de fond era financiară, din acest motiv Missail propune ca fiecare membru al Ateneului să contribuie cu 7 sau 8 galbeni pe an. Şi V. A. Urechia este de părere că trebuie publicate toate conferinţele şi este de acord cu mărirea contribuţiei financiare. Cel care se opune acestei suplimentări a cotizaţiei este Gr. Manu, care apelează la statut unde se precizează cotizaţia la 4 galbeni pe an [61].

Problema cotizaţiilor a fost reluată, fiind consemnată în cronica Ateneului din ianuarie-februarie 1867. Gr. Manu rămâne pe poziţia veche de a nu majora cotizaţia în timp ce Missail şi V. A. Urechia susţin în continuare majorarea ei. Pentru a concilia această divergenţă, dar şi necesitatea găsirii unei alte soluţii, V. A. Urechia propune: „ca fiecare membru să înainteze casierului preţul ce plătesc abonaţii ordinari ai acestei reviste, însărcinându-se în acelaşi timp cu o listă de abonamente. Propunerea lui V. A. Urechia a fost primită” [62].

Inaugurarea solemnă a conferinţelor Ateneului pe anul 1866-1867 s-a ţinut joi 17 noiembrie 1866, la ora 8 seara, în salonul Ateneului din casele D. C. Ghica. Au asistat la această festivitate, care aniversa al doilea an de existenţă, Domnitorul Carol I, Mitropolitul şi Ministrul Instrucţiunii Publice, precum şi un numeros public din Bucureşti.

După importanta zi de 10 mai 1866, Ateneul Român va fi protejat de principele Carol I, care a onorat cu prezenţa Sa deschiderea conferinţelor din 1866-1867. Acea zi a rămas memorabilă, după cum avea să mărturisească Constantin Prodan, în conferinţa ţinută la Ateneu în anul 1935: „S-au făcut mari eforturi pentru ca primirea Domnitorului să fie la înălţime… S-a adus policandrul cel mic de la Teatrul Naţional, care a fost agăţat de serviciul de pompieri. Tribuna a rămas aceeaşi. Pe pereţi s-au aşezat tablouri de Aman, Tattarescu şi Stăncescu, prin colţuri s-au adus plante de grădinarul primăriei. Pe laturi s-au aşezat tribune garnisite cu steaguri. În mijlocul sălii, în faţa tribunei, a fost aşezat fotoliul pentru principe, care a fost adus de la Senat. La dreapta şi stânga fotoliului şi în spate, două rânduri de scaune pentru persoanele simandicoase, între care s-a aflat şi Mitropolitul ţării, iar pentru restul publicului, tot băncile din Cişmigiu. Principele a fost primit de corul conservatorului condus de maestrul Carth şi, după un cuvânt introductiv de Aurelian, a urmat conferinţa ştiinţifică a lui Em. Bacaloglu, apoi un festival literar, artistic şi muzical. Doi ani la rând principele a onorat deschiderile cu prezenţa Sa. Drept mulţumire, comitetul l-a declarat prezident de onoare şi i-a înmânat diploma, în ziua de 27 aprilie 1868 [63].

Solemnitatea a început prin intonarea, în cinstea Domnitorului, a Imnului Ateneului,  de către Societatea corală română, sub bagheta d-lui Carth. Cuvintele imnului sunt semnate de V. A. Urechia, iar muzica de Flechtenmaher.

A fost prima ocazie de a face un raport al istoricului Ateneului, dar şi consemnarea primelor conferinţe de inaugurare. Raportul, susţinut de preşedintele Ateneului, Scarlat Rosetti, scoate în evidenţă conferinţele susţinute de V. A. Urechia şi B. P. Hasdeu, care prin subiectele istorice naţionale „au inspirat şi mai mult dragostea către Patrie şi cultul amintirilor strămoşeşti” [64].

Discursul abundă în mesaje care aveau menirea de a convinge publicul de necesitatea acestor conferinţe: „Cartea, învăţătura, iată unicul mijloc de dezvoltare atât politiceşte, cât şi economiceşte, dar mai ales moraliceşte, numai aşa vom ajunge a face România o ţară demnă de a figura în concertul ţărilor civilizate. Prezenţa Domnitorului şi a atâtor persoane importante social, a publicului luminat şi distins la această solemnitate este o dovadă a interesului ce îl inspirăm noi… Să nu rămână niciun oraş în România care să nu aibă o societate de felul acesta” [65].

Programul solemnităţii inaugurării conferinţelor publice a cuprins şi alte manifestări:

–            Festivitate muzicală susţinută de doamnele Râureanu, Gârleanu, Circa, Voinescu şi Dumitrescu, care au interpretat la diverse instrumente muzicale partituri muzicale din repertoriul naţional şi internaţional.

–       Recitări din poeziile scriitorilor naţionali.

–            Concertul vocal a fost susţinut de soliştii Popescu şi Balaban, care au interpretat o arie din Ernani şi romanţa Bălcescu murind.

–            Stăncescu a prezentat o dare de seamă privind operele de artă cu care s-a îmbogăţit arta românească în ultimii ani. Au fost expuse în salonul Ateneului o parte din tablourile şi sculpturile prezentate de Stăncescu.

–            D-ul Bacaloglu, membru al Ateneului, a prezentat o dare de seamă privind progresele ştiinţelor în ultima perioadă, urmată de diverse experimente.

–            Solemnitatea s-a încheiat cu intonarea imnului Ateneului.

În cadrul festivităţii poetice, V. A. Urechia avea să susţină cu ardoare faptul că „Poesia nu a murit!” A fost un bun prilej de a aminti de Andrei Mureşanu, Al. Donici, şi basarabeanul Stamati, când afirma:

„Unde eşti tu poet sublim, tu Mureşane, tu care ai deşteptat Românul, vărsând în vinele lui tot sufletul, toată inima, toată inteligenţa ta… tu care ai murit nebun pentru că sufletul tău l-ai trecut în sufletul nostru, cu viaţa ta ai reînviat inima noastră amorţită !

Unde eşti tu, Donici, care atunci când ţara tăcea îngenunchiată sub varga Domnitorului şi a corupţiei… tu spuneai ţării istoria vulpii cu pufuşorul pe botişor, a măgarilor ajunşi la domnie !

Şi, mai ieri, nu văzurăţi o rană sângerând acolo…  în acel răsărit al României unde Românul geme… unde cnutul loveşte şi sângele curge pentru că nu uită că e sânge român!… Cavalerul Stamati nu mai este!… Lebăda română şi-a zis cântecul de moarte în Basarabia… O! acolo, tăcerea, oroarea sepulcrului s-a întins… De abia se mai aude respirând pieptul fraţilor noştri !

Poesia n-a murit!… Puneţi urechea voastră pe inima românului…                                                                                                                        Ce concert, ce armonii misterioase ale viitorului umple acea inimă în care loviturile sorţii s-au tocit fără a distruge din ea iubirea… fântâna sfântă a poeziei !

Poesia nu poate muri!…  Nu va muri, atâta timp cât Dumnezeu va lăsa ca românul să fie, pe cât timp de la Tisa la Marea Neagră, ecoul Carpaţilor va repercuta un suspin. O cântare în… limba care să trăiască,

 Limba românească…” [66].

V.A. Urechia va recita cu această ocazie o poezie întitulată : „Până când ?”:

 

Până când, frate muntene,

Să te lupţi tot cu nevoi ?

Până când, o moldovene,

Să te-njuge ca pe boi ?

 

Până când lifte spurcate

Ţara vă vor încălca ?

Până când târguri şi sate

Le vor fi de haimana ?

 

Fraţi români! destule chinuri !

Cingeţi pala de viteji;

Spuneţi duşmanilor cine

E stăpân pe câmpii verzi !

…………………………..

Cingeţi hora strămoşească,

Cingeţi toţi, boieri, ţărani !

Faceţi ţara Românească

Nu conace la duşmani !

 

Haide români scăpaţi moşia

Faceţi azi piept bărbătesc

Reîntocmiţi iar România

Măriţi neamul Românesc ! [67].

V. A. Urechia – Ateneul Românesc, 1866.

 

Revista Ateneului a avertizat din timp publicul doritor să participe la această solemnitate privind regimul locurilor din sala Ateneului: „La locurile de lângă tribună şi de la primele două bănci de jos ale amfiteatrului se intră numai cu bilete de invitare prezentate la intrarea în sală. Locurile celelalte din amfiteatru sunt libere publicului până la orele 7 şi 55 minute; după ora 8 nu se va mai putea intra spre a nu împiedica desfăşurarea serbării. Biletele se pot solicita la d-ul V. A. Urechia dar şi la alţi membri ai Ateneului”[68]. Pentru preşedintele Ateneului semnează Esarcu şi Urechia.

Acelaşi număr al Ateneului Român din septembrie-octombrie 1866 prezintă şi programul conferinţelor din perioada 17 noiembrie 1866-23 martie 1867. Acest program prevede 36 de conferinţe, din care V. A. Urechia susţine cele mai numeroase conferinţe, şase la număr, urmat de aproape de Esarcu cu patru conferinţe şi Vericianu cu trei conferinţe [69].

Revista Ateneul Român avea să publice „Inaugurarea Conferinţelor Publice pe 1867-1868”. Acest eveniment, care a avut loc la Bucureşti în data de 2 noiembrie 1867, avea un caracter solemn în care discursurile erau combinate cu audiţii muzicale şi un raport de activitate pentru anul precedent. Redăm acest program care a devenit tradiţional pentru fiecare început de activitate:

  1. Solemnitatea a început prin intonarea „Imnului Ateneului”, compus de Flechtenmacher, text V. A. Urechia, cântat de Societatea Corală Română, sub direcţiunea d-lui Carth.
  2. Preşedintele Ateneului, D-l Scarlat Rosetti, a pronunţat discursul de deschidere.
  3. D-l Em. Bacaloglu a atras atenţia publicului asupra unora din recentele progrese în ştiinţele fizice.
  4. D-na Anica G. Kreţulescu a executat la pian Marşul din Tannhauser de Wagner, după un aranjament de Liszt.
  5. D-l V. A. Urechia a prezentat repede o dare de seamă a mişcării literare din Ţările Române, în anul din urmă.
  6. D-na El. Râureanu născută Wachmann, d-l N.I. Voinescu şi d-l Krüger au executat la pian, vioară şi violoncel Trio de Mendelssohn-Batholdy.
  7. D-l C. I. Stăncescu a făcut o dare de seamă despre mişcarea şi producţiunile artistice din ţară în cursul anului trecut.
  8. Corul final.

Bucureşti, 2/14 noiembrie 1867 [70].

 

Discursul preşedintelui Ateneului Român, Scarlat Rosetti, a fost unul elevat, cu multe subtilităţi. Referindu-se la iniţierea Societăţii pentru învăţătura poporului, avea să descrie foarte plastic atmosfera din în societatea românească:

„Sunt momente, să zicem recente, fiind împreună cu comitetul Societăţii pentru învăţătura poporului, când idei vagi pluteau pe deasupra societăţii precum ceaţa pe deasupra pământului. Pe cât vântul împinge această ceaţă pe luciul apelor sau pe şesul câmpiilor, ea nu este decât un abur fără formă, fără consistenţă, fără culoare. Întâlnesc atunci o colină sau un munte, colina atrage împrejurul său ceaţa, aburul se condensează şi devine nor, pe când vârful muntelui este expus la intemperii sau la izbitura fulgerului, apa, care filtrează misterios, se grămădeşte în cavităţile sale profunde şi iese la poalele lui ca să devină un pârâu, pârâul devine la rândul său un fluviu imens, care mărindu-se neîncetat, străbate câmpia sau societatea şi care se numeşte Nilul sau Dunărea, sau mare Instituţie.

Ateneul nostru, doamnelor şi domnilor, are ambiţia a imita aceste coline pentru a atrage împrejurul său multe şi variate elemente care plutesc şi care există în societatea noastră, şi pe care vântul le împinge fără direcţie, fără consistenţă, fără utilitate pentru ţară…

Ateneul aspiră să atragă în orbita şi sfera activităţii sale pe toţi junii români, a căror instrucţie, capacitate şi talent înnăscut sunt de natură a face în viitor din ei cetăţeni utili şi chiar cetăţeni mari…

Această parte valoroasă a naţiunii îşi va completa educaţia şi va vedea că un studiu serios de ştiinţă, de istorie, de economie politică, de drept, de filosofie etc., nu este suficientă şi rămâne stearpă, de nu va dobândi maturitatea şi calitatea superioară care să-l utilizeze şi

să-l transforme în acte de natură a da satisfacţii necesităţilor Statului.

Aici se vor prepara juni cu talente ca să devină luptători solizi pentru marea luptă a vieţii, pentru eterna luptă între bine şi rău, între lumină şi întuneric, între virtute şi vicii”[71].

Programul conferinţelor publice susţinute de membrii Ateneului în decursul perioadei 1867-1868 a fost publicat în revista Ateneul Român, la pagina 481. Au fost menţionate 33 conferinţe susţinute de 16 conferenţiari, dintre care trebuie menţionaţi: Marsillac cu patru conferinţe şi Heliade, Urechia şi Vericeanu cu câte trei [72]. Titlurile acestor conferinţe scot la iveală diversitatea tematicilor, unele deosebit de interesante şi foarte actuale în prezent.

În şedinţa generală din 9 aprilie 1867, C. Esarcu a propus biroului acordarea titlului de „Preşedinte de onoare al Ateneului Român, Domnitorului, Carol I”. Pentru a depune în mâinile Alteţei Sale diploma, a fost solicitată o audienţă particulară, care a fost acceptată. Mulţumind pentru înaltul patronaj ce şeful Statului îl acordă primind preşedinţia Ateneului Român, delegaţia societăţii a primit mesajul Alteţei Sale prin care exprima: „dorinţa de a vedea Ateneul înălţându-se neîncetat ca să-şi îndeplinească misiunea sa şi să ajungă la un grad cât se poate mai mare de dezvoltare, de prosperitate şi de succes” [73].

Domnitorul S-a adresat fiecărui membru al biroului în parte şi a făcut aprecieri referitoare la conferinţe şi revista societăţii. A fost plăcut impresionat de faptul că unele conferinţe au fost însoţite de concerte de muzică clasică. Au fost discutate şi anumite proiecte ce vizau strângerea de fonduri pentru a se construi un sediu al Ateneului. Toate propunerile au fost aprobate de Domnitor şi chiar şi-a exprimat dorinţa: „de a pune Însuşi primele fundamente ale unui templu al Artei şi al Ştiinţei”[74].

Ţinând cont de discreţia cu care Domnitorul Carol I şi, din 1881, Rege al României, acorda acele donaţii pentru cultură şi în special pentru restaurarea bisericilor, suntem tentaţi de a presupune că nu a ezitat să promită o subvenţie pentru ridicarea acestui edificiu, pe care începuse să-l patroneze.

Pentru a exemplifica conţinutul unei conferinţe privind mesajul exprimat la nivelul anului 1865, am ales lucrarea lui G. Missail (prim-grefier la Curtea de Casaţie), prieten cu V. A. Urechia de la Ateneul din Iaşi şi care nu este menţionat, din păcate, în niciun dicţionar enciclopedic românesc. Conferinţa se intitula: Datini şi moravuri naţionale, care are o amploare deosebită pentru o simplă prezenţă la tribună, pentru că se întinde pe nu mai puţin de 43 pagini. Este posibil ca prezentarea acestei lucrări să fie susţinută pe mai multe conferinţe, ceea ce constituia un obicei practicat la Ateneu.

Conferinţa a fost structurată pe mai multe capitole, precum:

–       Muzica – Arii naţionale

–       Păstoria

–       Datini de Anul nou

–       Numirea lunilor şi zilelor săptămânii

–       Poesia populară – colinde, balade, cântece de lume, hora

–       Costume populare, locuinţe, mobilier, unelte casnice.

Lucrarea este pătrunsă de un patriotism naţional, caracteristic acelei epoci. Încă de la începutul conferinţei, Missail avea să definească caracterul limbii şi muzicii româneşti: „Naţionalitatea română străbate curată şi de necontestat nu numai din limba şi datinile sale, dar încă şi din muzica cu care se deosebeşte de orice muzică cunoscută până acum. Doina, după Alecsandri, este cea mai vie expresie a sufletului românesc. Ea cuprinde toate simţirile de durere, de iubire şi de dor. Melodia doinei, pentru cine o înţelege, este chiar plângerea duioasă a patriei noastre după gloria sa trecută” [75].

Pentru o mai mare credibilitate a celor spuse, Missail va cita dintr-o lucrare a unui străin, Enrich Erlich, competent şi nepărtinitor, care a publicat la Viena, în 1850, Colecţii de arii româneşti: „Cu cât îşi va da cineva osteneala de a le înţelege, cu atât va aprecia expresia de melancolie dulce şi duioasă chiar, care se pronunţă mai în toate ariile de cântec ale românilor. Sunt în muzica naţională a acestui popor pasaje misterioase care fac să se presimtă dorinţe înfocate şi ascunse în fundul inimii şi care se manifestă prin plânsete numai. De altă parte, ariile de dans răsună acea veselie nebunatică, zgomotoasă, în care se aruncă nenorocitul cu totul în acel moment de plăcere” [76].

Obiceiurile de Sf. Vasile la Curtea Domnească din Iaşi sunt consemnate de Missail având drept sursă Condica obiceiurilor vechi şi noi ale Domnitorilor Moldovei, scrisă de Gheorghe, al doilea logofăt a lui Grigore II Callimachi Vodă, la Iaşi, în noiembrie 1762:

„De cu seară, adică în ajunul Sf. Vasile, hatmanul şi aga adunau toată oştirea la curte, la oră fixă. Domnul mergea la biserica cea mare, negreşit Sfântul Neculai sau la Mitropolie, împreună cu toţi boierii, spre a asista la serviciul divin. La ieşirea din biserică, mergea şi Mitropolitul cu arhiereii lui şi însoţea pe Domn, împreună cu boierii în spătăria cea mare, unde şezură cu toţii după rânduiala lor. Li se dă tuturor câte un pahar de votcă, confeturi şi cafea. Când Domnul ridica paharul la gură, era salutat de o salvă a tuturor tunurilor, cu foc mărunt. Muzica – meterhaneaoa, cântau apoi ţiganii lăutari. Toate profesiunile îl felicitau pe Domn. Seara, adică după ce se înnopta, mergea muzica de felicita şi pe Doamna, beizadelele, Mitropolitul acasă la el, şi la toţi veliţii boieri cei cu boierii, adică în funcţii” [77].

Obiceiurile unor colinde sunt explicate de Missail, apelând la textele scrise de Gheorghe Şincai în Hronica Românilor, ediţia 1853 din Iaşi. Conferenţiarul îşi pune întrebarea acum: Cum românii în aceste colinde îi pomenesc pe împăraţii romani? Explicaţia vine de la un citat scris de Şincai: „Bine au lucrat, sau rău, Împăratul Aurelian când au luat legiunile, nu am ce zice. Dar românii cei din stânga Dunării, mai vârtos cei din Ardeal, până astăzi pomenesc pe împăratul Aurelian, cântând cu jale: Hai lerom Doamne! Adică: Hai Aurelian Doamne ! când colindă la Crăciun” [78].

De unde vin cele mai importante calamităţi asupra naţiunii române şi cum sunt ele reflectate în poeziile populare, avea să constituie o altă parte a acestei conferinţe. Missail avea să afirme: ,,În ideea românului, Prutul a devenit râul blestemat din mitologie, a devenit Cocytul cu apele negre, care desparte ţărmul infernal de raiul României. Monumentul viu al acestei uri neîmpăcate a românilor contra ruşilor, este următorul cântec popular intitulat: Prutul” [79].

Conferenţiarul sugerează o altă denumire a acestui tip de poezie populară şi anume: „Blesteme politice ale României, scris cu sânge, cum nu blestemă decât o naţiune ce a fost jefuită, dezbrăcată, călcată în picioarele cailor căzăceşti, maltratată în chipul cel mai barbar. Dar să lăsăm a vorbi poporul mult mai bine decât noi:

 

Prutule! râu blestemat,

Făcetea-i adânc şi lat,

Ca potopul tulburat!

Mal cu mal nu se zărească,

Glas cu glas nu se lovească,

Ochi cu ochi nu de ajungă,

Pe întinderea ta lungă!

Când lăcustele vor trece,

La ist mal să mi se’nnece.

Holerile când vor trece,

Pe la mijloc să se’nnece.

Duşmanii ţării de-or trece,

La cel mal să se’nnece!

Iar tu în valurile tale,

Să’i tot duci, să’i duci la vale,

Până în Dunărea cea mare,

Şi din Dunăre în Mare!” [80].

 

Referindu-se la locuinţe, mobilier şi uneltele casnice ale românilor de la ţară, modeste, înconjurate cu garduri de nuiele, autorul avea să explice cauza acestei situaţii: „Cum era să zidească românul aşezări statornice cu temelii din piatră, cu pereţi de cărămidă, cu acoperiş de fier ca în Franţa, Germania sau Anglia? Bucuratu-sa el de stabilitatea francezului, germanului, englezului? Lăsatu-l-au invaziile nebântuite măcar zece ani? Ţăranul francez, neamţ, englez de acestea nu cunoaşte, de aceia casa lui este un mic palat. Cine fiind în locul românului ar fi zidit şi cultivat mai mult, când era bine ştiut şi cunoscut că ceea ce zideşti astăzi, mâine va fi ars de turc şi tătar, de muscali şi cazaci. Ce semeni în primăvară se va culege la toamnă de cine ştie ce lighioană năvălitoare. Poate că nu-i popor în lume mai apăsat de despotism, şi mai sfărâmat de impozite şi taxe decât ţăranul român. Nimeni n-ar suporta cu aceiaşi răbdare nici jumătate din sarcinile care l-au împovărat” [81].

O remarcă interesantă este semnalată de conferenţiar atunci când abordează problema costumelor populare: „Portul nostru naţional este foarte gustat şi preţuit de străini ca fiind pitoresc, antic, caracteristic, vitejesc şi adaptat după climă. Anii trecuţi o mare damă din familia Ghiculeştilor – damă care, pe cât m-au asigurat oameni competenţi, este foarte iubită de împărăteasa Franţei, fiind invitată la un bal la Curte, s-a dus îmbrăcată în portul nostru naţional. Ei bine, costumul acesta a făcut furori ca frumuseţe şi, de nu mă înşel, s-au cerut prin Minister mai multe costume naţionale pentru Curtea Franţei” [82].

În încheiere, G. Missail avea să apeleze la mesajul lui Simion Bărnuţiu cu care îi îmbărbăta pe românii adunaţi la Blaj în 15 mai 1848: „Rămâneţi credincioşi numelui şi limbii voastre; apăraţi-vă ca fraţii cu puteri unite în pace şi în război; vedeţi cum ne-am luptat noi pentru limba şi romanitatea noastră; luptaţi şi voi şi le apăraţi ca lumina ochilor voştri, până ce se va restaura Capitoliul şi va trimite la voi Senatul Poporului Roman pe Traian cu legiunile peste Dunăre, ca să vă încoroneze cu laurul nemuriri pentru conştiinţa şi bărbăţia voastră! Dixi et salvavi animam meam.” Missail va continua într-un spirit optimist: „ Să ne felicităm, căci profeţia lui Bărnuţiu este pe punctul de a se împlini. Traian a înviat, a sosit în mijlocul nostru prin Carol I-iu. Legiunile lui: priviţi-le în munţi. Numai armele lipsesc. Le vom avea!” [83].

 

III-b.   Dezbaterile publice

Sunt consemnate în premieră şi dezbaterile publice aprobate de biroul Ateneului:

–            Joi 15 februarie 1867. Dezbatere publică între membrii Ateneului asupra chestiunii: Vechimea limbii române.

–            Duminică 5 martie 1867. Dezbatere publică între membrii Ateneului asupra următoarelor subiecte:

  1. Sufragiul universal;
  2. Obligativitatea instrucţiei publice în faza libertăţii;
  3. Toleranţa religioasă

–            Joi 15 martie 1867. Dezbateri publică între membrii Ateneului asupra temelor:

  1. Omul fosilă
  2. Epoca retragerii mării de pe teritoriul Daciei [84].

Au fost situaţii când conferenţiarul nu a putut veni să-şi susţină lucrarea, punând într-o situaţie delicată conducerea Ateneului. Cum au fost rezolvate aceste foarte puţine situaţii, rezultă din relatarea publicată în revista Ateneul Român nr. 6-7 din 1866.

Duminică 11 decembrie 1866, în programul conferinţelor trebuia să vorbească despre lux D-l Vulturescu, care nu a putut veni. Publicul venise în sala Ateneului conform programului. Din respect pentru acest public sufletist, C. Esarcu, Stăncescu şi V. A. Urechia au luat decizia să improvizeze o serată în care s-a vorbit despre subiecte variate şi s-au recitat mai multe poezii.

–            V. A. Urechia a schiţat diversele epoci ale poeziei româneşti şi s-a oprit asupra epocii în care a trăit poetul basarabean Stamati. Acest studiu improvizat, dar şi Poesia lui Stamati aveau să apară în revista Ateneului pentru a da o mai mare credibilitate seriozităţii cu care a tratat acest incident neplăcut.

–            Stăncescu a citit un fragment dintr-o compoziţie a sa dramatică asupra faptelor de arme săvârşite de pompierii români pe Dealul Spirei în anul 1848.

–            C. Esarcu a dezvoltat o idee emisă în ultima sa conferinţă şi arată cum la individ, cât şi la naţiune, inspiraţiile cele mai înalte şi cugetările cele mai nobile şi folositoare apar în tinereţe, în dimineaţa vieţii, atunci când spiritele nu sunt pervertite, când pasiunile corupţiei nu sunt încă cunoscute şi inimile sunt încă capabile a bate pentru sentimente generoase şi se păstrează pentru un ideal de Frumos şi de Adevăr. Esarcu mulţumeşte publicului pentru privilegiul de a fi putut reciti „o poezie inedită a celui care a lucrat mai mult decât oricare în această epocă de deşteptare a României pentru limbă, literatură şi poezie românească, a celui pe care V. A. Urechia, în poetica sa alocuţiune îl numea: gigantul templului”. În final, Esarcu citeşte această poezie, Poetul murind, a lui Ion Heliade Rădulescu, pe care publicul o primeşte cu aplauze unanime [85].

Un alt caz asemănător, semnalat în Cronica Ateneului din ianuarie-februarie 1867, se referă la conferinţa din 27 decembrie, când B. P. Hasdeu nu şi-a putut susţine conferinţa. Atunci, V. A. Urechia a vorbit despre: Ideile cronicarilor noştri asupra nobleţei, iar C. Esarcu a conferenţiat despre Natură şi Artă. Trebuie remarcată disponibilitatea lui V. A. Urechia, nu atât pentru salvarea situaţiei create prin neprezentarea conferenţiarului, cât prin abordarea unui subiect cât mai apropiat de cel planificat. În cazul nostru, B. P. Hasdeu trebuia să vorbească despre: Nobleţea română, în timp ce V. A. Urechia, cu erudiţia sa, a abordat spontan un subiect asemănător, pentru a nu dezamăgi publicul credincios Ateneului: Ideile cronicarilor noştri asupra nobleţei.

Şi C. Esarcu a conferenţiat în locul a doi remarcabili colegi: Stăncescu (19 ianuarie 1867) şi Manu (22 ianuarie 1867), care, din motive bine întemeiate, nu şi-au putut susţine conferinţele. Sunt semnalate şi situaţii, rare ce-i drept, când vremea a fost total nefavorabilă (februarie 1867) pentru derularea acestor manifestări culturale [86].

 

 

III-c.   Seratele literar – muzicale.

Ateneul, în al patrulea an de funcţionare, propusese publicului de mai mult timp „pe lângă conferinţele literare şi ştiinţifice, serate cu scopul de a răspândi gustul celor mai frumoase şi spirituale dintre arte, muzica şi poesia”. Pentru organizarea şi programarea acestor serate, biroul Ateneului a nominalizat o comisie compusă din D. Bengescu, I. Cantacuzino, Wachmann şi Voinescu, membri ai Secţiei de Belle-Arte. Din partea biroului, au fost delegaţi C. Esarcu şi G. Manu. Acest colectiv complex a stabilit principiile ce stau la baza acestor serate şi programul celor trei serate care au fost publicate în revista Ateneului [87].

Prima serată a fost programată pentru ziua de Duminică 3 martie 1868. Preţul de intrare a fost justificat de necesitatea de a strânge fonduri pentru ridicarea unui edificiu cu credinţa de a putea dovedi că în ţara noastră, Ştiinţa şi Arta pot să-şi ridice singure temple [88].

 

Fig. 7  Eduard Wachmann

 

Grija cu care s-au conceput aceste prime serate, în anul de graţie 1868, este motivul pentru care le consemnăm cu respectul cuvenit unui pionierat iniţiat de personalităţi entuziasmate de a culturaliza societatea românească.

Programul primei serate literar-muzicale:

  1. Conferinţă susţinută de C. Esarcu despre Belle-Arte.
  2. 2.     Cvartet instrumental compus din Louis Wiest, F. Wiest (violă), Raith (alto) şi Sulzer jun. (violoncel), care a interpretat o compoziţie de Beethoven.
  3. Cavalerul de Toggenburg, baladă de Schiller, tradusă în versuri de I. Heliade Rădulescu, declamată de St. Vellescu şi acompaniată la pian de Constanţa Philippescu.
  4. Meditaţie de Gounod asupra primului preludiu de S. Bach, executat la pian de Efrosina I. Văcărescu, I. A. Cantacuzino la armonică, L. Wiest la violă şi Sulzer jun. la violocel.
  5. Marşul din Visul unei nopţi de vară, de Mendelssohn-Bartholdy.
  6. Uvertura din Freyschütz de C. M. Weber, executată la două piane de Constanţa Philippescu, Eleonora Râureanu şi domnii I. A. Cantacuzino şi Eduard Wachmann.

 

A doua serată literar-muzicală:

1. Cvartet instrumental de Haydn, executat de N. I. Voinescu, Wiest jun. la vioară, Raith la alto şi Sulzer jun. la violoncel.

2. Convorbire literară despre epopeea română: Michaida, de I. Heliade Rădulescu.

3. Mare duo de Onnlow, executat de Efrosina I. Văcărescu la pian şi N. I. Voinescu la vioară.

4. Convorbire artistică: Despre pictură de C. I. Stăncescu.

5. Fragment din Septuor de Beethoven, executat de N. I. Voinescu la vioară, Raith (alto), Sulzer jun. la violoncel, Mezzardi la contrabas, Voigt la clarinet, Richter la fagot şi Leeb la corn.

 

A treia serată literar-muzicală:

  1. Trio de Louis Volff în mi bemol, executat de Constanţa Philippescu la pian, M. Voinescu la vioară, şi Sulzer jun. la violoncel.
  2. Convorbire literară: Poesia populară sârbă în comparaţie cu cea română. Conferenţiar: George Sion.
  3. Fragmente din Sextuor pe instrumente de suflat de Beethoven, executat de Voigt, Friedlowsky la clarinet, Leeb, Weigl la corn, Richter şi Schuhbicst la fagot.
  4. Convorbire literară susţinută de Gr. N. Manu.
  5. Trio de Hummel în mi bemol, executat de Elena Rizo la pian, N. J. Voinescu la vioară şi Sulzer jun. la violoncel [89].

 

Ecourile primei serate au fost consemnate elogios de ziarul Românul din 8 martie 1868: „Duminica trecută, 3 martie, la Ateneul Român, se adunase un public nu atât numeros pe cât distins, ca să ia parte la una din acele nobile sărbători ale inteligenţei, la acele înalte şi delicate plăceri ce le oferă Arta şi Poesia. Nu putem aplauda şi încuraja îndestul această nobilă silinţă ce are drept scop de a ridica nivelul moral şi estetic al societăţii române. La toate popoarele care au ocupat şi ocupă un loc în istorie, care n-au trăit şi nu trăiesc numai prin pântece şi pentru pântece, Arta joacă un rol însemnat în educaţia privată şi politică şi dacă la Greci, cum s-a zis de la tribuna Ateneului, acest colţ de pământ a ocupat şi va ocupa un loc imens şi nemuritor în istoria omenirii, aceasta provine din cauza amorului său pentru Artă” [90].

Toţi cei care au asistat la aceste serate au constatat caracterul lor eminamente clasic şi profund atenian. Piesele executate sunt alese din repertoriul celor mai valoroşi compozitori precum: Beethoven, Haydn, Mendelssohn, Bach, Weber etc. Artiştii care au executat partiturile, după cum relata Cronica Ateneului, „erau cei mai eminenţi ai Capitalei noastre” [91].

 

            IV.     Societatea pentru învăţătura poporului român.

În anul 1866, avea să mărturisească V. A. Urechia, „membrii Ateneului au primit propunerea mea de a constitui o asociaţie, ori ligă a învăţământului, menită a lucra pentru propagarea învăţăturii prin şcoli. Statutele alcătuite de mine după modelul ligii de l’Enseignement din Belgia şi alte ţări şi modificate apoi după trebuinţele ţării, printr-o comisie numită de Ateneu compusă din G. Misail, Alex. Lupaşcu, Troteanu, şi V. A. Urechia au fost adoptate într-o adunare publică din 8 noiembrie” [92].

Acest proiect a fost publicat în ziarul Ordinea şi în principalele jurnale din Bucureşti. În acelaşi timp, publicul doritor era invitat în sala Ateneului pentru a discuta acest proiect de statut [93].

Aşa se naşte, în anul 1866, Societatea pentru învăţătura poporului român, ca o societate anexă Ateneului, şi nu va fi singura. V. A. Urechia, în şedinţa de constituire din 8 noiembrie 1866, afirma faptul că „datoria patrioţilor adevăraţi era să se adune în jurul şcolilor spre a le proteja, spre a le ajuta să se înmulţească peste tot, grăbind astfel luminarea şi cultivarea poporului român.”

În aceeaşi şedinţă, iniţiatorul acestei societăţi avea să declare scopul ei: ,,Să protejeze prin toate mijloacele învăţătura între români şi să stăruie ca instrucţiunea generală gratuită şi obligatorie să devină o realitate, să conlucreze la dezvoltarea educaţiei naţionale, protejând şcolile, pe căi legale, împotriva oricărei loviri, apărând drepturile legitime ale corpului de învăţători, să ajute şcolarii lipsiţi de mijloace materiale, activând şi încurajând elaborarea de cărţi didactice, mai cu seamă pentru şcolile primare, şi să insiste pentru întemeierea de şcoli profesionale” [94].

Prima secţie a acestei societăţi s-a înfiinţat la Bucureşti, având în comitet principalii fondatori ai Ateneului: preşedinte – Scarlat Rosetti, vicepreşedinţi – V. A. Urechia, C. Esarcu, şi poetul George Sion; secretari – Grigore Manu, Strejescu şi Eustaţiu; casier – Lupaşcu. În decembrie 1866 societatea din Bucureşti avea deja trei sute de membri.

Iniţiatorii acestei societăţi au lansat un mesaj pentru a susţine această cauză: „Cerem cu ardoare şi încurajăm pe toţi a se asocia cu cererea noastră ca perseverenţa, energia, activitatea românilor bine cugetători să se îndrepte către ideea vitală, către necesitatea cea mai capitală ce simte societatea noastră şi pe care o vom rezuma în două cuvinte: Instrucţiune şi Educaţiune[95].

V. A. Urechia îşi aduce cu plăcere aminte de ceremonia bisericească de la Sf. Gheorghe din 1866, ţinută pentru inaugurarea claselor de adulţi, sau de Duminicile şi sărbătorile când povestea numeroasei clase de adulţi, meseriaşi, calfe, faptele glorioase din istoria patriei. Era recompensat şi fericit din ziua când reuşea să încălzească inimile şcolarilor la căldura binefăcătoare a iubirii de patrie [96].

În 1867, societatea avea publicaţia proprie sub denumirea de „Foaia Societăţii pentru învăţătura poporului român”.

La scurt timp se constituie peste 20 filiale în judeţele din ţară, printre care cele din Prahova (Ploieşti-1868), Putna (Focşani-1870) şi Tutova (Bârlad-1870) au înfiinţat şcoli normale, solicitate de profesorii din acele localităţi, care s-au oferit să predea gratuit lecţiile timp de doi ani.

Şcoala normală din Bucureşti, înfiinţată la iniţiativa acestei societăţi, a fost inaugurată la 13 decembrie 1870 în prezenţa lui C. Esarcu[97]. Această şcoală normală funcţiona în localul nou, Sfânta Ecaterina, care rivaliza în rezultate cu toate şcolile statului de aceeaşi structură. Numeroasele şcoli săteşti deschise de stat funcţionau cu absolvenţi ai acestei şcoli.

După acest model, consiliile judeţene au înfiinţat şcoli normale pe care le finanţau precum cele din Craiova, Caracal, şi Tg. Jiu. Statul, în acea perioadă, întreţinea doar două şcoli normale: la Iaşi şi la Bucureşti.

Remarcabilă este filiala societăţii din Iaşi condusă de dr. Atanasie Fătu, la care trebuie menţionaţi şi membrii fondatori: Petru Poni, Ion Creangă, Petre Suciu. La acest colectiv cu personalităţi culturale şi ştiinţifice au aderat la scurt timp şi Gr. Cobălcescu, Ştefan Micle şi Calistrat Hogaş. Filiala s-a remarcat prin cursuri adresate adulţilor şi tipărirea Abecedarului şi Metoda nouă a lui Ion Creangă [98].

Sunt prezentate în revista Ateneului Român nr. 6-7 din noiembrie-decembrie 1866, componenţa comitetelor secţiunilor acestei societăţi din: Brăila, Huşi, Caracal, Argeş, Bacău, Galaţi, Bolgrad, Focşani, Buzău, Alexandria. Demn de remarcat este faptul că secţiunile din Huşi şi Buzău au ales în fruntea societăţii episcopii în funcţie [99].

‚,Nu după multe luni de la înfiinţare’’, avea să amintească V. A. Urechia în 1890, ‚,această societate m-a susţinut în lupta contra unui ministru, care, sub pretextul de economie, desfiinţa, printr-un proiect de buget pe 1867, multe din şcolile şi instituţiile de cultură înfiinţate în 1864, 1865 şi 1866 ’’[100].

În această dispută a societăţii cu ministerul de resort, când a ajuns la picioarele tronului Majestăţii Sale, cauza era câştigată, „pentru că nimeni în această ţară nu era mai grijuliu de învăţământul săteanului”, avea să declare V. A. Urechia în Darea de seamă din 1890, „decât Domnitorul Carol I!” [101].

Monitorul din 14 iunie 1868 avea să consemneze un eveniment legat de Societatea pentru învăţătura poporului român. Aflăm cu acest prilej faptul că în data de 9 iunie 1868 au fost acordate premii în sala Ateneului acelor adulţi pentru meritele depuse cu zel în programul organizat în şcolile societăţii. Solemnitatea „care a înveselit spiritul şi emoţionează inima umplându-le de încredere pentru prezent şi de speranţă pentru viitor’’ este un fapt într-adevăr important, de a vedea câţiva bărbaţi de inimă luând iniţiativa unei idei pe atât de grea pe cât de înaltă şi folositoare, urmărind-o cu tenacitate nestrămutată în mijlocul tuturor greutăţilor şi tuturor obstacolelor, bazându-se numai pe propriile lor puteri, fără a cere ajutorul guvernului sau a altor autorităţi constituite ale statului [102].

La solemnitate au participat P. S. Mitropolitul primat al României, ministrul instrucţiunilor publice, şi un numeros public, care au ascultat un raport de activitate al societăţii prezentat de C. Esarcu.

 

  1. V.             Publicaţiile Ateneului Român

Publicaţiile Ateneului Român sunt periodice şi diversificate ca mod de apariţie.

Revista Ateneul Român, săptămânală în perioada anilor 1866-1869.

Broşuri care publicau o parte din conferinţele susţinute la Ateneu în perioada 1868-1879, 1883-1910 şi 1924-1929.

Revista Ateneul Român, săptămânală, care apare cu un subtitlu: Ştiinţe-litere-arte, în perioada anilor 1894-1895.

Buletinul Societăţii Ateneului Român, publicaţie trimestrială din perioada anilor 1907-1909

Anuarul Ateneului Român pe anii: 1900-1901, 1902-1903, 1903-1904 şi 1927-1940.

Dări de seamă ale Ateneului Român pe anii: 1898-1899, 1901-1902, 1902-1903, 1903-1904, 1904-1905, 1906, 1907, 1908, 1910, 1911, 1912, 1913, 1914, 1915-1918, 1922, 1923, 1924, 1925, 1926, 1927, 1928, 1929, 1936 şi 1937.

Biblioteca Ateneului Român, care a publicat 27 conferinţe ţinute în sala Ateneului în perioada 1935-1940.

 

V-a.    Revista Ateneul Român.

Revista Ateneul Român apare la 1 iunie 1866 ca o revistă mensuală (lunară), care va fi prefaţată de C. Esarcu, printr-un raport structurat pe şase capitole. După trecerea în revistă a structurii acestei societăţi şi scopul ei, sunt prezentate primele conferinţele susţinute în cadrul Ateneului. Esarcu avea să caracterizeze aceste conferinţe astfel: „lecturile publice au scos în evidenţă inteligenţa naţiunii române prin studiul faptelor glorioase din istoria patriei, exprimate în special de B. P. Hasdeu şi V. A. Urechia” [103].

Un accent lăudabil avea să-l pună C. Esarcu pe subiectul abordat de V. A. Urechia, care, prin discursul său despre Femeia Română, avea să inaugureze aceste conferinţe. „A face apel către femeia română pentru a veni să-şi dea contigentul său de ajutor şi de impuls românilor în restauraţia morală” a fost doar un motiv expus de Esarcu pentru a cita în revistă un extras din cuvântarea lui V. A. Urechia pe acest subiect: „Istoricii cu vederi pătrunzătoare au constatat că la diverse populaţii umane numai condiţia şi influenţa femeii este măsura progresului social. În adevăr, femeile, prin partea lor afectivă, exercită o influenţă considerabilă în dirijarea sentimentelor şi moravurilor”.

C. Esarcu avea să încheie această prefaţă la primul număr al revistei Ateneului Român, printr-un crez care va pune o amprentă definitivă pe activitatea Ateneului Român: „Vom lucra totdeauna cu zel şi ardoare în toate circumstanţele pentru Instrucţia şi Educaţia poporului, pentru că suntem pentru Democraţie şi Libertate şi avem neîncetat prezent spiritul acesta de trist adevăr istoric:

Democraţia fără lumină (instrucţie), şi virtute (educaţie), cade în demagogie

Demagogia conduce la anarhie

Anarhia întoarce la despotism”[104].

Comitetul de redacţie al revistei Ateneul a fost pentru început: B. P. Hasdeu, C. Esarcu şi poetul N. Nicoleanu.

Revista Ateneul Român din perioada anilor 1894-1895 a fost îngrijită de Trandafir Djuvara.

După o lungă întrerupere, revista a fost înlocuită cu o publicaţie trimestrială, intitulată Buletinul Societăţii Ateneului Român care a fost condusă de istoricul Grigore Tocilescu, în perioada scurtă cât a funcţionat, 1907-1909.

Ideea unei reviste intitulată Anuarul Ateneului Român era mai veche, astfel încât apare o primă încercare în perioada 1900-1901, când V. A. Urechia scoate sub semnătura lui primele numere din această revistă. În perioada 1902-1904, Anuarul este îngrijit de Trandafir Djuvara. Începând cu anul 1927, Anuarul va apare cu regularitate până în anul 1940.

În perioada anilor 1927-1938, revista a fost coordonată de Gh. Adamescu; între 1939-1940 de către Gh. Adamescu şi Constantin Prodan. În această perioadă redacţia revistei a beneficiat de colaborarea secretarului Ateneului,Vasile Moga, şi a bibliotecarului şef, Traian Popovici[105].

Dările de seamă au fost publicare cu regularitate începând cu anul 1898, şi au fost introduse în Anuare. Atunci când Anuarele nu au fost publicate, Dările de seamă au apărut în broşuri separate.

 

A.   Corespondenţa revistei Ateneului Român.

Revista Ateneului Român avea un capitol consacrat unei corespondenţe cu românii din Bucovina şi Ardeal. În numărul 2-3 din 1866, redactorul revistei avea să consemneze fragmente din corespondenţa lui Aron Pumnul adresată lui V. A. Urechia din 12 septembrie 1865. Impresiile referitoare la această legătură aveau să fie consemnate pe scurt de redactor: „Este un adevărat testament al celebrului român. Bolnav, pe patul de suferinţă, Pumnul luptă cu moartea spre a spune amicilor săi ce-i de făcut pentru ca România să fie ![106]. Pumnul era preocupat pe patul de moarte şi de unificarea ortografiei române, pentru care a iniţiat demersurile necesare la Viena şi Bucureşti.

Scrisoarea expediată de Aron Pumnu lui V. A. Urechia nu a rămas fără ecou. Recunoscând „Anarhia completă ce domneşte în ortografie, recunoscând mai cu seamă necesitatea de a admite o ortografie uniformă cel puţin pentru revista sa, Ateneul a simţit urgenţa de a consacra în viitor o serie de şedinţe pentru a lua în dezbatere această chestiune. S-a constatat că în vechiul comitet compus din V. A. Urechia, C. Esarcu şi Missail nu a existat o mare uniformitate de vedere în privinţa ortografiei. Noul comitet ales, compus din C. Esarcu, B. P. Hasdeu şi Nicoleanu, a fost de părere ca în mod provizoriu să fie admisă ortografia cât se poate mai simplă şi mai apropiată de ortografia întrebuinţată de cei mai mulţi” [107].

 

   B.  Cronica Ateneului.

Cronica Ateneului era o altă rubrică a revistei Ateneului Român care analiza cu precădere rezultatele şedinţelor generale ale societăţii, din perioada respectivă, pentru a ţine la curent publicul cu deciziile luate. Interesante sunt preocupările membrilor din conducerea societăţii. De exemplu, V. A. Urechia a prezentat observaţiile sale asupra tezaurului getic de la Pietroasa, combătând aserţiunea unora din arheologii noştri asupra  Caucalandului, locul în care regele Goţilor Atanaric s-a refugiat la invazia Daciei de Huni, care ar fi înspre Pietroasa, jud. Buzău. El a susţinut prin dovezi din Marcellin, Prisc etc. şi cu aprobarea unanimă a Societăţii, că acest Caucaland era în partea nord-vestică a Moldovei, înspre Ceahlău – părere susţinută şi de B. P. Hasdeu, cu erudite argumente filologice asupra cuvântului derivat din sanscrită.

Pentru a creiona şi mai bine preocupările membrilor societăţii la şedinţele generale, credem că este relevantă şi consemnarea şedinţei din iunie 1866, unde eruditul Hasdeu trata un subiect legat de eredităţile şi electivităţile la Români. Acest studiu prezentat şi discutat în sânul Ateneului urma să fie prezentat într-un număr ulterior al revistei [108].

Tot la rubrica intitulată Cronica, este semnalată cu bucurie constituirea la Câmpulung a unei societăţi literare şi ştiinţifice, sub numele de Ateneul Român, care a şi început conferinţele publice. Se menţionează că la Câmpulung funcţiona, înainte de 1848, un mic teatru, care era singurul din Ţara Românească, în afară de cel din Bucureşti [109].

Sunt consemnate şi ecourile primite din străinătate prin intermediul Revistei cursurilor publice din Paris şi Ensenanza din Madrid [110].

Ecourile din presa locală şi din spaţiul transilvănean referitoare la aceste conferinţe publicate nu au întârziat să apară. Telegraful Român din Sibiu avea să menţioneze într-un editorial: „Dar nu luptele politice ne îndeamnă a scrie această ştire, ci o altă împrejurare care, după părerea noastră, trage mult în cumpănă viitorul acestei ţări maltratate de invazii externe. Împrejurarea aceasta e triumful culturii care şi-a deschis calea în România. Ateneul care există acum de vreo trei ani s-a deschis şi în acest an, în 5 noiembrie. Preşedintele acestei reuniuni a deschis de astă dată conferinţele acestei reuniuni de bărbaţi inteligenţi cu o cuvântare care este programa cea mai salutară pentru ţară” [111].

Jurnalul Ţării din Bucureşti face câteva aprecieri cu ocazia deschiderii conferinţelor Ateneului: „Sunt două categorii de interese pentru care se luptă sau trebuie să se lupte cetăţenii unei naţiuni inteligente: interese permanente şi de viitor şi interese tranzitorii şi de prezent. Partidele politice, în general, se luptă pentru cele din urmă şi în ardoarea luptei uită adesea pe cele dintâi. Ne aducem aminte de următoarele cuvinte pe care d-l Esarcu le pronunţa de la tribuna Ateneului într-una din conferinţele sale din anul trecut: Viitorul nu este, nu poate fi cu acel partid care nu va înscrie pe drapelul său aceste două mari cuvinte: Instrucţiune şi Educaţiune naţională. Un mare partid politic, ca să aibă viitorul cu dânsul, trebuie să se facă interpretul unei mari idei cu care să se prezinte înaintea naţiunii pentru ca să poată mişca massa poporului pe care luptele curate de partid o lasă în general şi trebuie să o lase rece, dacă nu indiferentă” [112].

Sub titlul Cum cugetau străbunii, V. A. Urechia publică în revistă mai multe reflexiuni politice, filosofice, literare şi religioase selectate din scriitorii români (Miron Costin, Ureche) [113].

Cronica Ateneului publicată în revista nr. 4-5 din septembrie şi octombrie 1866, ne oferă mai multe detalii din activitatea internă a societăţii care se dezbătea în şedinţele biroului:

Rolul activ a lui V. A. Urechia se poate remarca şi din propunerea făcută ca membrii Ateneului să susţină pe lângă conferinţe şi cursuri populare sistematice destinate adulţilor. Această propunere a fost susţinută şi votată de şapte din membrii ei, printre care sunt menţionaţi cei care au acceptat să susţină aceste cursuri: Aurelian, Esarcu, Hasdeu, Bacaloglu, Ananescu, Urechia şi Vericeanu. Pentru început s-a convenit ca la următoarea şedinţă a biroului să se discute în detaliu modul cum trebuie să se desfăşoare aceste cursuri.

O altă iniţiativă a lui V. A. Urechia este menţionată în această cronică, referindu-se la programul conferinţelor pe semestrul anului 1867. El solicită să fie incluse în acest program dezbateri publice între membrii Ateneului asupra diverselor subiecte care se încadrează în tematicile celor trei secţiuni ale Ateneului. Această propunere a iscat nenumărate discuţii, fiind considerată o sursă a naşte certuri, pasiuni şi discordie. Urechia insistă cu argumentul necesităţii acestor dezbateri pentru ca subiectele să fie discutate şi lămurite cu sânge rece şi demnitate, constituind singura modalitate de a soluţiona aceste probleme. În sprijinul lui Urechia vine cu argumente şi Scarlat Rosetti, spre deosebire de C. Esarcu, care continua să fie contra acestor dezbateri publice. Cel care vine cu o propunere concretă pentru a fi dezbătură la secţiunea ştiinţelor morale şi politice este B. P. Hasdeu, care nominalizează subiectul ce urmează a fi dezbătut: Perfectibilitatea Constituţiei. În final, prin votul membrilor se admite susţinerea a trei dezbateri publice între membrii Ateneului [114].

Un obicei care a fost agreat în şedinţele Ateneului îl constituia lecturarea unor lucrări diverse ale membrilor Ateneului, pentru a obţine părerea colegilor înainte de a fi prezentate publicului. Astfel de lecturări au fost susţinute de Hasdeu, care a prezentat o dramă istorică în cinci acte, Ruxandra, şi V. A. Urechia cu drama istorică Vornicul Bucioc în cinci acte. Revista Ateneul se angaja să reproducă fragmente din aceste drame istorice în numerele viitoare. Pe fondul acestor drame cu subiecte istorice era firesc ca membrii Ateneului să-şi exprime „ambiţia de a ridica teatrul românesc la demnitatea unui adevărate instituţii naţionale, lucrând pentru dânsa drame şi piese româneşti şi uşurând scena noastră de atâtea compoziţii străine cu care ea se hrăneşte în exclusivitate” [115].

Revista Ateneului Român, care în numărul din ianuarie-august 1869 avea să se denumească Revista literară, ştiinţifică şi artistică, consemnează o interesantă „descoperire” a lui V. A. Urechia la Paris. La rubrica Arheologie, V. A. Urechia, cu entuziasmul patriotic care îl caracteriza, afirma: „Sunt doi ani acum, când în Paris, la un bouquinist dădui de un manuscris intitulat JURNAL de voyage que j’ai fait à Constantinople l’an 1755, contenant différentes observations et un abrégé de l’histoire des empereurs turcs.”. Această operă needitată, avea să precizeze V. A. Urechia, era scrisă de comitele Mniszech fiul, ministrul plenipotenţiar al Poloniei la Constantinopol. Decizia de a reproduce acest Jurnal în revista mai sus menţionată, în limba franceză, este argumentată de V. A. Urechia prin faptul că el conţine mărturii interesante despre oraşele şi satele din Moldova, cât şi de modul cum a fost primit Mniszech la curtea domnească. Sunt descrise cu destule amănunte drumurile de comunicaţii între diferite puncte din Moldova, amplasate între Polonia şi Constantinopol [116].

 

V-b.   Broşurile publicate sub auspiciile Ateneului Român au popularizat în ţară şi peste hotare o parte din conferinţele susţinute la Ateneu în perioada anilor 1868-1879. Aceste broşuri merită a fi consemnate, pentru că scot în evidenţă tematica abordată, autorul şi anul când a fost susţinută conferinţa. Pentru a putea fi identificate mai uşor în biblioteci sau arhive în vederea consultării lor, vom indica şi editura, acolo unde este precizată. Selecţia făcută la publicarea anumitor conferinţe rămâne încă o necunoscută, dar cu siguranţă un motiv demn de a fi luat în seamă îl constituie lipsa fondurilor necesare pentru a publica în întregime numărul imens al conferinţelor. Un alt motiv demn de a fi luat în considerare constă în faptul că textul conferinţei de multe ori nu era redactat, conferenţiarul vorbea liber şi nu utiliza un text scris dinainte. Putem presupune şi faptul că anumiţi autori îşi susţineau financiar publicarea conferinţelor pentru a rămâne ca o mărturie în bibliotecile particulare şi cele de stat.

 

                               Perioada 1868 – 1880.

I. Heliade Rădulescu, Literatura – Politica, Conferinţă susţinută în 1868.

Carol Comite de Rosetti, Despre Dumnezeu şi despre principalele forme ce a învestit această idee la diferite popoare, 1870.

C. Esarcu, Petru Cercel. Documente descoperite în Arhivele Veneţiei. 1874.

C. Esarcu, Ştefan cel Mare. Documente descoperite în Arh. Veneţiei. 1874.

C. Esarcu, Discurs de deschidere a conferinţelor pe 1878.

D. Sturdza, Numismatica română. Conferinţă susţinută în 1878.

D. P. Vioreanu, Munca şi funcţionarismul. Conferinţă susţinută în 1878.

C. Esarcu, Documente istorice descoperite în Arhivele din Italia.

D. P. Vioreanu, Sistema electorală. Conferinţă susţinută în 1879.

 

                              Perioada 1880 – 1920.

C. Esarcu, Raport relativ la chestiunea clădirii bibliotecii şi edificiul Ateneului Român. Conferinţă susţinută în 1883.

C. Esarcu, Discurs de deschidere. N. Ionescu, Învăţăminte din Istoria Patriei. Conferinţă susţinută în 1883. Editura Librăria Socec.

C. Esarcu, Rolul monumentelor în istoria unui popor. Monumentul Plevnei. Conferinţă susţinută în 1883.

V. A. Urechia, Relaţiile Turciei cu România sub Ludovic al XIV, XV şi XVI. Conferinţă susţinută în 1884.

Dr. M. Gaster, Apocrifele în literatura română. Conferinţă susţinută în 1884.

C. Dissescu, Partidele într-un Stat constituţional. Conferinţă susţinută în 1884. Editura Librăria Socec.

G. D. Pallade, Patriotism şi cosmopolitism. Conferinţă susţinută în 1884. Editura Librăria Socec.

C. C. Arion, Statul antic şi statul modern. Conferinţă susţinută în 1884. Editura Librăria Socec.

D. Ionescu, Divorţurile noastre. Conferinţă susţinută în 1884. Editura Librăria Socec.

Dr. I. Felix, Progresele igienei în cei din urmă ani. Conferinţă susţinută în1985. Editura Librăria Socec.

Dr. M. Gaster, Originea alfabetului şi ortografia română. Conferinţă susţinută în 1885. Editura I. Haimann Libr.

C. Esarcu, Discurs de deschidere a conferinţelor 1884-1885. Susţinută în 1884.

G. Ionescu-Gion, Elementul pitoresc în cronicile române. Conferinţă în 1885.

G-ral I. E. Florescu, Instituţia militară bazată pe şcoală. Conferinţă susţinută în 1885. Editura Librăria Socec.

M. C. Suţu, Originile monedelor. Conferinţă 1885. Editura Libr. I. G. Haimann

T. G. Djuvara, Superstiţii la Români şi la diferite popoare. Conferinţă în 1885. Editura Librăria Socec.

N. Al. Popovici, Criza monetară. Conferinţă 1885. Editura Librăria Socec.

C. Esarcu, Discurs de deschidere a conferinţelor pe 1886.

C. C. Arion, Despre prejudicii. Conferinţă ţinută în 1886.

C. Esarcu, Discurs la punerea pietrei fundamentale a palatului Ateneului. Discurs susţinut în 26 octombrie 1886. Publicat în 1898. Tipografia Curţii Regale, F. Göbl Fii.

Al. Petrescu, Despre drepturile poporului de rezistenţă după Constituţia engleză. Conferinţă susţinută în 1887. Editura Soc. Revista literară.

Al. Odobescu, Ateneul Român şi clădirile cu dom circular. Conferinţă 1888.

C. Esarcu, Discurs de deschiderea conferinţelor în noul palat. 1889

Em. Kreţulescu, Ateneurile, rolul şi utilitatea lor. Conferinţă susţinută în 1890.

V. A. Urechia, Darea de seamă cu ocazia serbării jubileului de 25 ani a acestei Instituţii. Citită în ziua de 24 noiembrie 1890. Tipografia Curţii Regale F. Göbl Fii, 1894.

T. G. Djuvara, Cuvântarea rostită cu prilejul inaugurării bustului fondatorului Ateneului în 1900.

C. Banu, Zece Mai, cuvântare la serbarea şcolară din 1901.

G. C. Dragu, Greutăţile de învins în adaptarea noastră la civilizaţia europeană. Conferinţă susţinută în 1902.

N. Petrescu-Comnen, Ziua de opt ore de muncă. Conferinţă susţinută în 1906.

Darea de seamă a serbării pentru inaugurarea bustului lui Ion Ghica. 1910.

 

                                Perioada 1922 – 1939.

              V. Babeş, Credinţa şi ştiinţa. Conferinţă susţinută în 1924.

              G. C. Dragu, Cât ştim şi cum ne reprezintă astăzi lumea. Conferinţă 1929.

 

Fig. 8  Colecţia „Biblioteca Ateneului Român” Nr. 27

 

VI.   Colecţia Biblioteca Ateneului Român.

Odată cu înfiinţarea Bibliotecii Ateneului Român cu sediul în palatul Ateneului, responsabilitatea publicării conferinţelor a fost transferată după o perioadă, acestei instituţii care constituia o anexă a societăţii. Faptul că aceste conferinţe au început să fie publicate atât de târziu în această colecţie, începând cu anul 1935, dar şi modul cum s-a făcut selecţia conferinţelor ce urmau să fie publicate, deocamdată este neelucidată şi rămâne ca o temă de cercetare pentru viitor.

În mod normal, această colecţie ar fi trebui să cuprindă textele tuturor conferinţelor susţinute la tribuna Ateneului. Tot aici ar fi trebuit să-şi găsească locul şi cursurile şi prelegerile susţinute la Universitatea Ateneului. Cu siguranţă că una din problemele pentru care nu au fost editate toate aceste materiale o constituie lipsa fondurilor necesare, cu toate că o parte din autori şi-au achitat singuri costul tiparului.

Cele 27 numere din Biblioteca Ateneului Român, care conţin conferinţe susţinute la Academie în perioada 1935-1940 au fost editate la Tiparul „Cartea Românească” din Bucureşti şi sunt numerotate cronologic. Cu siguranţă, în această perioadă au fost mult mai multe conferinţe, dar conducerea Bibliotecii Ateneului a selectat după anumite criterii ce a considerat că merită a intra în această colecţie. Unele numere au la sfârşitul broşurii indicată lista publicaţiilor editate de Ateneul Român, care conţin conferinţe, începând cu anul 1868. (ex. nr. 23).

Pentru a avea o privire de ansamblu a temelor abordate în conferinţele susţinute la Ateneu în perioada 1935-1940, dar şi a personalităţilor care au conferenţiat, considerăm necesar listarea lor în ordine cronologică:

  1. C. Prodan, Ateneul Român şi menirea lui în cultura românească. Conferinţă-1935.
  2. C. Prodan, Mişcarea artelor plastice de după război. Prelegeri la Univ. Ateneului.
  3. Gh. Adamescu, Viaţa cuvintelor. Prelegeri la Universitatea Ateneului-1936.
  4. Al. Borza, Câmpia Ardeleană. Conferinţă-1936.
  5. Dr. Iuliu Haţieganu, Importanţa socială a bolilor de inimă. Conferinţă-1936.
  6. I. Simionescu, Energii române în străinătate. Conferinţă-1936.
  7. C. Kiriţescu, Momente din istoricul şi evoluţia educaţiei fizice. Prelegeri la Universitatea Ateneului-1936.
  8. St. C. Ioan, Radu D. Rosetti, C. Prodan, Comemorarea vechilor ateneişti: V. A. Urechia şi Al. Odobescu. Conferinţă-1936.
  9. Dr. C. Bacaloglu, Frederic Chopin şi Eminescu. Conferinţă-1936.
  10. C. Prodan, Constantin Esarcu. Biografia urmată de mai multe din cursurile lui.
  11. C. Prodan, G.Demetrescu-Mirea. Conferinţă -1937.
  12. Al. Borza, Basarabia noastră. Conferinţă-1937.
  13. I. Simionescu, Bogăţii irosite. Conferinţă-1937.
  14. C. Prodan, Sculptura, pictura şi gravura românească. Prelegeri la Universitatea Ateneului-1937.
  15. C. Prodan, Ustensilele, mobilierul şi obiectele de artă româneşti. Prelegeri la Universitatea Ateneului-1938.
  16. Şt. C. Ioan, Cele două Uniri. Conferinţă-1937.
  17. Dr. C. Poenaru-Căplescu, Construcţiile, accidentele şi sănătatea populaţiei. Conferinţă-1938.
  18. Romulus Seişanu, Istoria frontierelor. Conferinţă-1939.
  19. Vice-Amiral I. Bălănescu, Eroismul ştiinţific în expediţiile polare. Conf.-1939.
  20. Gh. C. Dragu, Criza economică şi criza morală. Prelegeri la Universitatea Ateneului-1935.
  21. Constantin Kiriţescu, A 19-a bătălie decisivă din Istoria Lumii. Conferinţă-1939.
  22. N. I. Herescu, Necesitatea clasicismului. Conferinţă-1939.
  23. Mihail Mora, Administraţia la strămoşii noştri Romani. Conferinţă-1939.
  24. I. Petrovici, Dincolo de zare. (Problema supravieţuirii în cadrul criticei filosofice). Conferinţă-1939.
  25. I. A. Bassarabescu, O scrisoare necunoscută din epoca Unirii Principatelor. Conferinţă-1940.
  26. C. Prodan, Îmbrăcămintea, podoabă şi frumuseţea fizică românească.
  27. Constantin Kiriţescu, O mare personalitate morală: Carol I, Regele Întemeietor. Conferinţă susţinută la Ateneu în 1939 şi la Fundaţia Universitară Carol I în 1940.

Se poate distinge din această colecţie a Bibliotecii Ateneului faptul că unele numere publică doar o conferinţă susţinută la tribuna Ateneului şi alte numere reproduc prelegeri care s-au succedat în mai multe rânduri pe aceeaşi temă la Universitatea Ateneului.

 

VII.    Perioada de stagnare a Ateneului Român

Plecarea din ţară a lui C. Esarcu ca reprezentant al ţării la Roma a constituit cea mai mare lovitură adusă Ateneului Român. El constituia sufletul acestei societăţi culturale cu viziunea şi perseverenţa de care a dat dovadă în toată perioada cât a fost în mijlocul ei.

Plecând din ţară, Esarcu avea să-l determine pe G. Marian să afirme: „Se pare că domnul Esarcu uitase în buzunarul său cheia sălii noastre de conferinţe”.

„Activitatea Ateneului după 1873 – avea să afirme V. A. Urechia în 1890 – aproape încetă până la 1878, când Esarcu a revenit în patrie și tribuna Ateneului se deşteptă mai puternică, mai splendidă decât oricând. În lipsa unei noi generaţii, care încă nu ieşise din şcoli, Ateneul Român „reîntineri”, cu talentele viguroase ale bărbaţilor de stat şi de litere, ca domnii Ion Ghica, Demetriu Sturdza, Vasile Boerescu, Paul Vioreanu, generalul Florescu etc.

G. Marian a susţinut în 1878 prima lui conferinţă despre viaţa intelectuală, în care, cu minunatul său talent de conversaţie, a prezentat mişcarea literară până la acel an, 1878, reflectată în istoria noastră ateniană [117].

Dar această activitate culturală din anul 1878 este din nou întreruptă la scurt timp, tot din cauza plecării lui C. Esarcu ca ambasador la Atena. Iată cât de importantă este prezenţa unei personalităţi atât de specială precum era C. Esarcu, pentru ca să funcţioneze o instituţie precum Ateneul Român.

Abia în 1883 se redeschid porţile Ateneului pentru public, odată cu terminarea misiunii diplomatice în străinătate a lui C. Esarcu.

Acelaşi G. Marian va susţine în cadrul noului ciclu de conferinţe o temă de mare actualitate, Noua generaţie, pe care o susţine în 1884. Noua generaţie era o realitate pentru Ateneu, fiind vorba de o seamă de personalităţi strălucite, care au aderat ca membri activi la Ateneu precum: Tache Ionescu, Trandafir Djuvara, C. Arion, C. Disescu, G. Palade, G. Dem. Teodorescu, A. T. Laurian, Anghel Demetriescu, B. Şt. Delavrancea, Al. Vlahuţă, N. Petraşcu, Moses Gaster, V. Păun, G. Ionescu-Gion, dr. Al Obregia, dr. Clement, dr. Iacob Felix, dr. Romniceanu, dr. Petrini-Galaţi etc. [118].

 

 

VIII.    Societatea filarmonică română.

Încă din al doilea an în care a funcţionat „Societatea culturală Ateneul Român”, în programul seratelor literare din anul 1868 au fost incluse şi bucăţi din repertoriul marilor compozitori precum Beethoven, Haydn, Mendelssohn, Weber etc.

Evident, aceste începuturi au constituit o provocare pentru membrii Ateneului care: „nu au putut sta indiferenţi, cunoscând influenţa muzicii asupra dezvoltării părţii estetice a culturii unei naţiuni. Nu au fost indiferenţi nici acei care, în urma ostenelilor zilei şi preocupărilor prozaice şi adesea vulgare ale existenţei, simt necesitatea de a da spiritului lor o distracţie mai nobilă care să-l repauzeze şi în acelaşi timp să-l înalţe şi să-l înnobileze, în fine, nici acea parte a societăţii favorizată de avere care caută plăceri elegante şi ocupaţii de o delicateţe specială” [119].

Preocuparea pentru o educaţie muzicală a publicului care participa la aceste serate a determinat conducerea Ateneului să înfiinţeze Societatea filarmonică română, conştientă că o direcţie culturală inteligentă nu trebuie să neglijeze sincronistica dezvoltării tuturor factorilor constitutivi culturii.

În vechea clădire de lângă Cişmigiu, în care funcţiona Ateneul la 29 aprilie 1868, s-a semnat actul prin care a luat fiinţă Societatea Filarmonică Română. Cei 54 membri fondatori erau prieteni ai muzicii, instruiţi şi sensibili pentru artă şi cultură în general. Evenimentul a fost consemnat cu satisfacţie în ziarul Terra şi revista Amicul Familiei.

Această iniţiativă nu a rămas fără o reacţie a societăţii ieşene, care în acelaşi an, prin iniţiativa unor iubitori de muzică precum Teodor Burada, Eduard Caudella şi Pietro Mazzetti, au înfiinţat Societatea Philarmonică Română.

În data de 11 mai 1868, a fost lansat apelul comitetului societăţii care propunea şi un proiect de statut. Proiectul pleda evident pentru o educaţie muzicală cu argumente consistente: „Nu e ţară în Europa, cu oarecare pretenţii de civilizaţie, care să nu aibă în sânul său numeroase instituţii şi societăţi cu scopul de a dezvolta gustul uneia din cele mai frumoase şi ideale dintre arte: Muzica… Societatea filarmonică, ce vine a se face cunoscută publicului, îşi propune a da satisfacţie acestor nobile cerinţe şi a îndeplini o lacună ce se simte în Capitala noastră” [120].

Statutul Societăţii Filarmonica Română a fost conceput în şase capitole, din care au fost selectate unele prevederi esenţiale, demne de a fi consemnate :

Capitolul I. Scopul societăţii:

  1. A propaga gustul şi cultura muzicii simfonice şi de a populariza capodoperele maeştrilor clasici.
  2. De a organiza în Bucureşti o orchestră completă şi permanentă în condiţiile cele mai favorabile pentru artă.

Capitolul II. Membrii

–       Societatea se compune din membri activi şi membri aderenţi.

–       Este membru activ orişicine plăteşte o cotizaţie anuală de doisprezece galbeni cel puţin.

–       Cei dintâi cinzeci înscrişi sunt membrii fondatori ai societăţii.

–       Membru aderent este acel care susţine societatea printr-o cotizaţie mai mică sau prin concursul specialităţii sale.

Capitolul III. Organizarea societăţii.

–       Societatea are un Comitet compus din şapte persoane alese de membrii activi

–       Alegerea şi angajarea artiştilor, dirijarea orchestrei, fixarea programelor, sunt încredinţate d-lui Eduard Wachman.

Capitolul IV. Despre concerte şi şedinţele de studiu.

–       Societatea organizează concerte, pregătite prin studii serioase.

–       Membrii activi au dreptul de a asista fără plată la concerte, în afară de concertele extraordinare, pentru care vor plăti preţul de intrare.

–       Artiştii plătiţi cu luna se vor însărcina a instrui în arta lor tineri elevi pentru ca să se poată forma cu timpul o orchestră locală şi permanentă.

Capitolul V. Fondurile societăţii.

–       Cotizaţiile membrilor activi, sumele membrilor aderenţi şi produsul concertelor constituie veniturile ordinare ale societăţii.

–       Resursele extraordinare, precum daruri, subvenţii, donaţii mai însemnate vor forma un fond de rezervă al cărui venit nu se va putea cheltui. Comisia fondurilor va chibzui destinaţia acestor resurse.

Capitolul VI. Dispoziţii generale.

–       Societatea se va declara constituită îndată ce se vor înscrie cei cinzeci membri fondatori.

–       Statutul şi destinaţia fondurilor de rezervă nu se vor putea modifica fără adeziunea în scris a două treimi din membrii activi” [121].

 

Pentru început, comitetul Societăţii Filarmonica Română a fost compus din: Ed. Wachmann, Alesandrina Ion Ghica, Lucia Negri, I. A. Cantacuzino-Zizin, dr. Iulius Theodori, Dimitrie Surdza şi C. Esarcu. Acest comitet a făcut un apel către toţi românii ce iubesc arta şi frumosul şi înţeleg importanţa instituţiilor ce au drept scop de a le răspândi în sânul unei naţiuni, de a oferi concursul lor[122].

Întors de la studiile de la Viena şi Paris, Eduard Wachmann (1836-1908), fiind cooptat printre membrii Ateneului, a fost cel mai însemnat susţinător al acestei societăţi, preluând conducerea orchestrei Teatrului Naţional, ulterior fiind numit şi profesor la Conservator.

Primul concert este susţinut în data de 15 decembrie 1868. Din programele de concert din 3 martie 1872 şi 29 aprilie 1873, care au fost descoperite de Ilie Popescu-Teiuşan şi consemnate în lucrarea „Ateneul Român”, rezultă faptul că au fost interpretate bucăţi din Beethoven, Mozart, Cherubini, Haydn, Lachner, Mendelssohn. În perioada anilor 1868-1875, au fost susținute de această orchestră 41 concerte [123].

Atunci când C. Esarcu a fost în misiuni diplomatice în străinătate (1874-1884), concertele susţinute de Societatea filarmonică au fost mai rare. După anul 1884, concertele simfonice au fost reluate într-un ritm de trei concerte pe an. După darea în folosinţă a sediului Ateneului Român în anul 1888, concertele simfonice au avut condiţii excelente de desfăşurare şi viaţa muzicală a capitalei s-a revigorat.

Primul concert susţinut în sala cea mare din noul palat al Ateneului a fost în data de 5 martie 1889. Au urmat şi alte concerte care au aniversat anumite evenimente precum:

–       Aniversarea a 25 ani de la înfiinţarea Societăţii filarmonice a constituit un bun prilej pentru ca în data de 29 martie 1892 să se ţină un concert omagial.

–       Concertul cu numărul 100 de la întemeierea orchestrei, a fost ascultat la Ateneu în data de 10 aprilie 1894.

– Publicul bucureştean a avut privilegiul de a asculta în primă audiţie, în data de 1 martie 1898, Poema română compusă de George Enescu, sub bagheta dirijorului Eduard Wachmann [124].

Eduard Wachmann, sufletul acestei Societăţi filarmonice, după ce a susţinut 170 concerte la pupitrul Ateneului, se retrage din activitate.

În 1906, formaţia simfonică a Societăţii filarmonice a devenit Orchestra permanentă a Ministerului Instrucţiunii Publice, dată care a consemnat dezlipirea de structurile Ateneului. Această orchestră a îndeplinit un rol istoric în viaţa muzicală a Capitalei, şi care moralmente avea să depindă permanent de sala de concerte a Ateneului.

Concertele au continuat sub bagheta dirijorului Dimitrie Dinicu, care a colaborat cu Orchestra simfonică a Ministerului Instrucţiunii Publice, cu care susţinea în fiecare Duminică un concert la Ateneu.

Un alt eveniment petrecut la Ateneu îl constituie interpretarea în premieră naţională, în data de 14 decembrie 1914, a simfoniei a IX-a de Beethoven, cu ajutorul societăţii corale Carmen, fondată la Ateneu în 1901 de D. G. Kiriac [125].

Odată cu înfiinţarea Societăţii compozitorilor români, în 1920, Societatea filarmonică română se va numi Societatea filarmonică, păstrând prevederile statutare. La pupitru acestei orchestre, în perioada interbelică, au dirijat cu succes: George Enescu, Alfred Alessandrescu, George Georgescu şi Mihai Jora. Printre artiştii care au interpretat în sala Ateneului trebuie remarcaţi:

–       Violoniştii: Jacques Thibaud, Fritz Kreisler, Iascha Heifetz, Iehudi Menuhin, Lola Bobescu, David Oistrah, Henryk Szering, Isaac Stern, Adolph Busch;

–       Violonceliştii: Pablo Casals, Gaspar Cassado, Enrico Mainardi, Gregor Piatigorsky;

–       Pianiştii: Alfred Cortot, Arhur Rubinstein, Igor Strawinsky, Claudio Arrau, A. Borovsky, Carlo Zecchi, Wilhelm Kempff, Dinu Lipatti, Monique de la Bruchollerie, Ignacz Paderewski, Cella Delavrancea, Emil Ghilels, Wilhelm Backhaus, Monique Haas, Sveatoslav Richter, Aldo Cicolini, Alexandru Brailowsky, Dmitri Başkirov, Aurelia Cionca, Veturia Ghibu, Valentin Ghiorghiu, Dan Grigore;

–       Dirijorii: Bruno Walter, Erich Kleiber, Richard Strauss, Maurice Ravel, Clemens Kraus, Bernardino Molinari, Alfred Alessandrescu, Ionel Perlea, Sergiu Celibidache, Pietro Mascagni, Eduard Lindenberg, Ernst Kunwald, Herbert von Karajan, John Barbirolii, Antonio de Almeida, Hermann Abendroth, Ion Baciu;

–       Cântăreţii: Miguel Fleta, Tito Schipa, Toti Dal Monte etc.

Cella Delavrancea avea să-şi aducă aminte de primul concert dat de Dinu Lipatti la Ateneu, unde a interpretat Concertul în mi bemol de Liszt: ,,Să tot fi avut cincisprezece ani. M-am dus să-l felicit. Eram cu ochii plini de lacrimi. Lângă el surâdea profesoara lui, Florica Muzicescu…. Dânsa îi construise sprijinul tehnic fără de care un talent se risipeşte în diletantism” [126].

Anatomie muzicală la o repetiţie a simfoniei lui Jora, avea să intituleze Cella Delavrancea atmosfera din sala Ateneului: „Zece dimineaţa. Sala Ateneului este o gură de balaur fără dinţi. Îngerii din tavan dorm încă. Enescu mână telegarii nebuni ai undelor. Sfârâie bagheta ca un şarpe înrăit… Pe estradă au răsărit doi inşi – Jora, piramidă de unghiuri, Georgescu, cu vibraţie de condottier în trup. În mijlocul lor, Enescu seamănă cu un cărbune în care luceşte diamantul” [127].

Emoţionantă este relatarea Cellei Delavrancea când scrie despre atmosfera de sub cupola Ateneului: „De câte ori urc scara în melc a Ateneului, respir o sfială care este un început de emoţie. Într-adevăr, sala boltită larg, lojile în cerc festonate roşu, sculptura decorativă a îngerilor cu aripi asiriene rotunjind ferestrele de pe bolta coborâtă multicolor şi zeiţele liniştit văratece deasupra podiumului, fac din această mare încăpere un loc de omagiu Muzicii. Sunt convinsă că freamătul unei interpretări înălţate deasupra obişnuitului şi care a legat publicul într-o exaltare unică rămâne pe veci încrustată într-o sală dedicată artei muzicale, singura în care pulsează inima în unison cu desfăşurarea sonoră. Amintirea unei emoţii muzicale se împlântă în ţesutul nervos. În curând se vor împlini o sută de ani (n.a.1973) de când se cântă în sala Ateneului, de când au apărut pe podium artişti mari care au lăsat în urma lor tremurul sonorităţilor şi cutremurul sufletesc al aplauzelor. Ei sunt umbre azi, dar retrăiesc în noi de câte ori intrăm în aula Ateneului, pentru că vibraţiile lor sonore s-au încrustat în pereţi şi sunt încă vii. Ne apar Ysaÿe, violonistul care sculpta concerto-ul de Beethoven, Kreisler, cel cu arcuşul vrăjit în repriza din acelaşi concert, Ginette Neveu, genială fată ţinând pe piept vioara înainte de a începe să cânte partitura ei sfâşietor, care a dus-o la hotarul vieţii, înecată în Oceanul Atlantic, cu avionul care o conducea în America, Paderewski, cel mai aristocratic interpret al lui Chopin, personalitate atât de impresionantă, încât publicul la Ateneu se scula în picioare la apariţia lui, Constantin Silvestri, cu însuşiri excepţionale de şef de orchestră şi de compoziţie (la un concert îmi aduc aminte că a cerut la sfârşit să i se dea o temă pe care a improvizat variaţii savuroase), Gogu Georgescu, veselul condottiere, pasionat de Richard Strauss, Ionel Perlea, gânditorul care lumina toate cotloanele muzicii, Arthur Rubinstein, purtând azi încă gloria de a încânta pe toţi fanaticii lui Chopin, Carlo Zecchi, incomparabilul pianist şi şef de orchestră, vraciul cu gesturi multiple. Se mai cutremură încă sala Ateneului de scânteile ţâşnite din bagheta lui Karajan, care electriza orchestra şi publicul. Şi vioara lui Oistrah, care povesteşte muzica, şi Richter, zeul fulgerelor muzicale. Dar Monique de la Bruchollerie? Mare pianistă, dăruită cu un simţ spaţial, creatoare de planuri arhitectonice în muzică. A fost numită de un critic german Richter feminin. Era o fidelă prezenţă la Ateneul Român, unde publicul o ovaţiona cu entuziasm.

Mulţi artişti au umplut sala Ateneului cu freamătul artei lor. Nu pot să-i evoc pe toţi, dar ce domină şi palpită mai puternic decât toţi este geniala artă a lui Enescu. Violonist, dirijor şi compozitor. Muzica a condensat în el toată puterea ei de convingere. Violonist a fost printre cei mai mari – aş zice unic, cu stilul în care interpreta concerto-ul de Beethoven, depăşind şi pe Ysaye şi pe Kreisler. Simfoniile lui Beethoven, nimeni în afară de Furtwängler nu le-a dirijat ca Enescu. Schumann, Wagner, cu el la pupitru, căpătau viaţă nouă, alte dimensiuni, alt raport de nuanţe. Compoziţiile lui sânt ale unui gânditor, legat de solul natal.

Astăzi, Ateneul Român primeşte o nouă generaţie de interpreţi care, desigur, percep, coborând asupra lor, vibraţia nemuritoare a glorioşilor noştri înaintaşi” [128].

Revista Sămănătorul, din 12 noiembrie 1906, avea să consemneze un articol pe care îl intitulează „Concertele simfonice ale D-lui Dinicu”. Plin de admiraţie pentru eforturile făcute în domeniul educaţiei muzicale, redacţia revistei avea să pună o întrebare retorică, referindu-se indirect la Ateneul Român: „Cine nu s-a simţit ca într-o biserică în vastele săli de concerte, cu miile de oameni veniţi ca pentru închinare, plecând acasă mângâiaţi şi parcă mai buni?” [129].

Informaţii oferite tot în Semănătorul, privind concertele simfonice de la începutul secolului al XX-lea, pun în valoare atât contextul favorabil cât şi speranţa unei continuităţi a acestor manifestări muzicale educative: „Cu prilejul Expoziţiei Naţionale, s-a întemeiat de către Ministerul Instrucţiei publice orchestra excelentă de sub conducerea d-lui Dinicu, maestrul instrumental încărcat de glorie şi profesorul Conservatorului de muzică din Bucureşti. După succese strălucite în concertele de la Expoziţie, d-ul Dinicu s-a hotărât să ia asupră-şi rolul apostolicesc de răspânditor al muzicii înalte. De câteva săptămâni, au început, în sala cea mare a Ateneului, concertele sale simfonice populare, care se ţin în fiecare joi. Am constatat totdeauna sala plină pentru aceste concerte şi dacă publicul ce asista la ele este încă în mare parte străin – ceea ce ar trebui să ne stimuleze şi mai mult –  stăruinţa neînduplecată a d-lui Dinicu şi a orchestrei sale şi mai ales propaganda ce o vor face opera sa însăşi şi înţelegătorii ei, vor cuceri, să sperăm, şi massele publicului românesc” [130].

Ateneul Român a avut întotdeauna un public pe care îl merita, dar pe care l-a format în timp. Poate, la început, nu atât de rafinat ca în Occident, unde exista o tradiţie în acest domeniu, dar totdeauna răbdător, entuziast, şi deschis spre diversitatea muzicii bune.

 

VIII-a.    Orga Ateneului Român

Nevoia unui instrument, care nu putea lipsi unei săli cu pretenţiile pe care le revendica Ateneul, precum este orga de concert de mari dimensiuni, era indispensabilă. Fără acest instrument era imposibil de a aborda o mare parte din muzica preclasică.

Iniţiativa dotării Ateneului Român cu o orgă aparţine Asociaţiei Muzicale Române, care a început să strângă fondurile necesare şi chiar a contactat fabricantul din Germania.

George Enescu a iniţiat şi el un fond financiar pentru achiziţionarea unei orgi la Ateneu, pentru care a contribuit personal cu suma de 30.000 lei.

Asociaţia, prudentă, s-a adresat Ateneului în data de 18 noiembrie 1937, dacă este de acord cu instalarea orgii în localul său şi dacă îşi asumă cheltuielile necesare din punct de vedere arhitectural, cu alte cuvinte, cheltuieli ce rezultă din montarea orgii. Semnatarii acestei adrese sunt membrii marcanţi ai asociaţiei, dar şi personalităţi ai înaltei societăţi, mulţi dintre ei ateneişti: C. G. Manu-preşedinte, Ecaterina Gheaţă-vicepreşedinte, Irina Procopiu, Ol. Bossy, Maria M. Caragiale, Sabina Cantacuzino, Maria Mavrocordat, Radu Mandrea, Margareta Vâlcovici, Zoe Sturdza, Cella Delavrancea-Lahovary, Nicolae Rădulescu-membri [131].

Aprobarea de principiu a fost imediat dată, dar cu această ocazie Ateneul a solicitat Asociaţiei un specialist constructor de orgi, care, împreună cu arhitectul delegat de Ateneu să analizeze impactul montării acestui instrument de mari dimensiuni în sala de concert, din toate punctele de vedere: estetic, al rezistenţei construcţiei şi cum va fi afectat spaţiul necesar orchestrei. După mai multe analize, timp de câteva luni, conducerea Ateneului transmite acordul montării acestei orgi, printr-o scrisoare din iunie 1938. Scrisoarea menţionează raportul detaliat cu privire la partea artistică şi la rezistenţa instalaţiei, elaborat de inginerul I. Gr. Stratilescu de la Politehnica din Bucureşti [132].

Punerea în funcţie a orgii a fost efectuată printr-un concert susţinut în data de 22 aprilie 1939.

Această colaborare scoate în evidenţă semnificaţia morală a gestului de a dona Ateneului un valoros şi dorit instrument indispensabil, dar şi locul pe care îl ocupa Ateneul în sensibilitatea artistică a comunităţii româneşti în acea perioadă.

 

 

IX.    Biblioteca Ateneului

După decesul donatorului Scarlat Rosetti, survenit în anul 1872, se inventariază biblioteca care cuprindea 865 titluri în aproximativ 5.000 volume. Cele mai multe cărţi erau în limba latină şi franceză, constituind un important fond de carte rară. Donaţia mai conţinea şi un valoros fond de manuscrise în limba arabă, persană şi turcă. La acest fond important s-au mai adăugat de-a lungul timpului alte donaţii de cărţi, precum cele oferite de Esarcu, cumpărate la Roma.

În şedinţa din 18 februarie 1866, V. A. Urechia împreună cu C. Esarcu au făcut unele propuneri pentru a mări fondul de carte destinat Bibliotecii Ateneului:

–       Fiecare membru poate contribui cu câte un număr oarecare de cărţi cu care să se înceapă formarea unei biblioteci a Ateneului

–       Pentru sporirea fondului de cărţi a bibliotecii să se facă invitarea tuturor editorilor a binevoi să doneze societăţii câte un exemplar din foile sau operele scoase la editura lor.

–       Să se facă, pentru acest scop, apeluri la particulari prin foile publice din România şi din Carpaţi.

Toate aceste propuneri au fost dezbătute şi aprobate prin vot de către Ateneu [133].

Biblioteca astfel constituită a fost inaugurată cu mare întârziere, la 23 octombrie 1900 [134].

V. A. Urechia, iubitor de carte, nu a uitat să amintească în Darea de seamă de biblioteca Ateneului, care, în 1890, era încă în formare: „Biblioteca donată de neuitatul nostru preşedinte, Scarlat Rosetti, este deja instalată şi nu ne îndoim, că mai târziu va deveni una din cele mai bogate şi ca atare un factor de cultură preţioasă. Aceasta cred că a fost şi credinţa luminatului guvern al Republicii Franceze, anul trecut (1889), după intervenţia principelui George Bibescu, comisarul general al expoziţiei române, care a donat bibliotecii noastre o importantă colecţie de cărţi precum şi un număr de reproduceri minunate după mai multe capodopere în plastic. Această achiziţie a venit să mărească colecţia de aceiaşi natură pe care C. Esarcu a venit cu ea din muzeul Luvru, pentru a constitui muzeul nostru la început, muzeu menit a pune la îndemâna culturii noastre, reproduceri după capodopere din toate statele din Europa” [135].

O indiscreţie pardonabilă avea să facă V. A. Urechia, în 1890, referitor la intenţiile lui C. Esarcu, cu care era mai mult decât un colaborator la Ateneu, era un bun prieten care respira aceleaşi aspiraţii privind prosperitatea neamului românesc: ,,Dacă ilustrul meu amic, C. Esarcu, nu ar fi de faţă şi nu s-ar supăra pe mine, v-aşi face o indiscreţie plăcută. Domnia Sa – deprins în rele de acestea – s-a hotărât să depună în acest muzeu toată bogăţia şi rara, unica sa colecţie de tablouri ale unor maeştri, statui, obiecte de antichitate precum şi tanagre greceşti şi vase antice etc. Cum vedeţi, Ateneul, va putea peste puţin timp, avea în faţa Bibliotecii Scarlat Rosetti, Muzeul C. Esarcu”! [136].

 

XI.   Clădirea Ateneului Român

După o perioadă de acalmie (1873-1883), cauzată în principal de lipsa unui spaţiu adecvat de desfăşurare a conferinţelor, concertelor şi expoziţiilor de artă care luaseră amploare, se impunea găsirea unei soluţii care să rezolve acest obstacol în calea funcţionării normale a Ateneului Român.

Salonul din casa lui Costache Ghica de lângă grădina Cişmigiu unde şi-a desfăşurat activitatea Ateneul Român timp de 23 ani, devenise o sursă de conflict cu Ministerul instrucţiunii publice.

Este meritul incontestabil al lui C. Esarcu, care îşi concentrează toată energia spre identificarea unei soluţii pentru construirea unui sediu adecvat şi reprezentativ pentru Ateneu.

Revenit recent în ţară după ce a reprezentat România la Roma şi Atena, C. Esarcu avea să deschidă ciclul de conferinţe din 1883-1884 în vechea sală, cu o conferinţă susţinută în 27 noiembrie 1883, printr-o declaraţie care a surprins publicul dornic să asculte altceva: „Mărturisesc că această sală părăsită câtva timp de noi şi devenită vulgară, nu îndeplineşte condiţiile cerute pentru o sărbătoare a Artei astfel precum o concepem noi. Amânăm asemenea sărbători pentru epoca când va fi permis a le organiza în edificiul nostru propriu al Ateneului, care sper că nu va întârzia a se ridica nobil şi maiestuos în capitala României’’ [137].

Soluţia iniţială venea din partea primului preşedinte ales al Ateneului Român, Scarlat Rosetti, care se adresa vicepreşedintelui cu o scrisoare care a fost citită în şedinţa din 18 martie 1867. Fiind deosebit de importantă pentru viitorul Ateneului, merită a fi semnalată:

„Domnule Vice – Preşedinte,

Prin acte publice asigurând un loc precum şi câteva mii de galbeni pentru edificarea şi înzestrarea unei biblioteci în capitală, mă văd cu părere de rău împiedicat în îndeplinirea acestei dorinţe a mea din lipsa unui plan metodic care să poată răspunde trebuinţelor unei asemenea instituţii publice.

Dorind a da sfârşit cât mai curând acestei lucrări, am crezut că nu putem face mai bine decât a ne adresa la cunoştinţele şi talentele bărbaţilor ce compun Ateneul Român, singura societate ce se ocupă astăzi de cultivarea bele – artelor în România.

Vă rog dar, domnule vicepreşedinte, să binevoiţi a supune Ateneului în cea dintâi şedinţă următoarea propunere:

  1. Ateneul să se însărcineze cu ţinerea unui concurs pentru facerea planurilor necesare pentru clădirea edificiului.
  2. După ce se va forma programa cuvenită, desluşind toate condiţiile pentru construcţie, distribuţie, siguranţă şi comoditate, va pune la concurs alcătuirea planurilor generale şi detaliate.
  3. Va fixa epoca astfel încât zidirea să se poată începe cel mult la toamna viitoare.
  4. Va chibzui de asemenea premiul ce va socoti cuviincios pentru remuneraţia concurenţilor şi mi-l va comunica spre a hotărî asupra lui.
  5. Concursul se va publica atât în ţară cât şi în străinătate, de se va găsi de cuviinţă.
  6. Aş dori ca cei care vor concura să aibă în vedere construcţiile cele noi din rue Richelieu ale Bibliotecii Imperiale din Paris, pentru combinaţiile ingenioase pe care le prezintă în ceea ce se atinge de comodităţi şi economia spaţiului, căci aceasta ar permite ca pe lângă cuprinderea unui mai mare număr de cărţi, localul bibliotecii să poată servi şi pentru şedinţele societăţii Ateneului.

Înseamnă că dimensiunile localului sunt de 40 m. la faţadă în strada Rosetti, de 60 m. adâncime, iar al clădirii aş dori să fie de 32 m. pe lăţime proporţionată.

Socotesc de prisos, Domnule Vicepreşedinte, a atrage atenţia d-voastră asupra impulsului ce îl pot da lucrărilor în toate ramurile artei fericita reuşită a acestei prime încercări în privinţa arhitecturii, cea mai însemnată dintre dânsele, şi noile drepturi ce Ateneul ar dobândi la mulţumirile publicului.

Bine voiţi, vă rog, Domnule Vicepreşedinte, a primi pentru d-voastră şi a face să se primească pentru fiecare în parte încredinţarea prea deosebitei mele consideraţie.

Gr. C. Rosetti” [138].

 

După transformarea donaţiei într-un fond lichid, la care s-au mai adăugat şi alte donaţii, s-a ajuns în anul 1883 la suma de 115.000 lei.

C. Esarcu, care vizitase şi cunoştea edificiile din Roma şi Atena, şi se îndrăgostise de construcţiile antice din acele locuri, avea o viziune clară privind stilul şi dimensiunile viitorului sediu al Ateneului, care era una monumentală, ca să impresioneze atât prin stil cât şi prin dimensiuni.

În şedinţa adunării generale din 3 noiembrie 1883, C. Esarcu avea să prezinte colegilor viziunea lui asupra cum trebuie să se prezinte sediul Ateneului: „Alegerea unui loc central, încât clădirea să fie demnă de destinaţia ei, nu un edificiu vulgar şi meschin. Să avem ambiţia a construi în Bucureşti un palat al ştiinţelor şi al artelor, în care să putem primi cu mândrie celebrităţile ce ne vor vizita sau le vom chema în ţara noastră” [139].

Un apel a fost adresat, în 1884, tuturor societăţilor profesionale şi de cultură (Societatea geografică română, Societatea corpului didactic, Societatea politehnică, Societatea de ştiinţe naturale) să sprijine construirea clădirii Ateneului. Apelul a fost semnat de N. Kreţulescu, C. Esarcu, P. S. Aurelian, G. Manu, C. Stăncescu şi G. M. Tattarescu[140].

Pentru mărirea fondurilor, s-a organizat o loterie publică, autorizată de guvern prin decizia nr. 5859 din 30 aprilie 1885.

La Teatrul Naţional s-a organizat un bal în seara zilei de 30 noiembrie 1885, unde s-au cumpărat 12.300 bilete de un leu. Cu acel prilej s-a lansat chemarea „Daţi un leu pentru Ateneu” [141].

Tragerea loteriei a avut loc în data de 22 mai 1886 în grădina Cişmigiului. Lozul cel mare a fost în valoare de 75.000 lei, fiind semnat de N. Kreţulescu şi C. Esarcu.

Aici este locul de a reaminti afirmaţiile lui V. A. Urechia, în Darea de seamă din 1890, când se referea la dorinţa exprimată de Esarcu de a se construi un sediu monumental pentru Ateneu: „De unde nepăsarea românului care cânta:

„Am un leu

Şi am să-l beu

Nici acela nu-i al meu!”

Femeile române, în frunte cu doamnele: Florescu, Kreţulescu şi mai ales doamna Esarcu, au învăţat pe român să-şi schimbe cântecul şi să zică:

„Am un leu

Nu-l mai beu

C-o să-l dau la Ateneu !”

V. A. Urechia avea să recunoască emoţionat şi plin de recunoştinţă: „Iată cum s-a realizat temerara nebunească promisiune a lui Esarcu, care a avut credinţa în vitalitatea românească, în puterea femeii române, pe care nu a zidit-o ca meşterul Manole în zidurile acestui palat, dar care a însufleţit acest palat cu sufletul ei nobil, capabil de jertfe şi de tot ce-i mare şi bun. Graţie unei asemenea alianţe puternice, a femeii, graţie garanţiei ce dădea ţării constituirea comitetului de edificare a palatului sub patronajul puternic al M. S. Regele şi Regina, graţie primului fond, a sumei donate prin testament de răposatul Scarlat Rosetti; cu alte donaţii de la domnii Zappa, Hagi Vasile, doamna Elena Oteteleşanu, dar mai presus de toate, graţie hărniciei şi muncii d-lui C. Esarcu, cinci ani numai după temerara promisiune dată, la 16 februarie 1888, conferinţele Ateneului se inaugurau în sala Ateneului” [142].

În 17 aprilie 1886, prin decretul nr. 1366 se autorizează primăria oraşului Bucureşti să cedeze Societăţii Ateneului Român, locul din spatele grădinii Episcopiei [143], care fusese acordat înainte Societăţii ecvestre române, înfiinţată la Bucureşti în anul 1871. Această societate proiecta ridicarea unui manej cu grajduri pentru şcoala de călăreţi şi circuri. Societatea începuse lucrările de construcţie a manejului, se turnase chiar fundaţia, când a intervenit decretul de cedare a spaţiului [144].

Ateneul Român cumpără acest loc, din str. Episcopiei 6, de la Societatea Ecvestră prin convenţia semnată în 21 iunie 1886.

Pentru că problemele financiare şi spaţiul erau în mare parte rezolvate, se creaseră condiţiile necesare pentru angajarea lucrărilor de proiectare şi începerea construcţiei. Societatea Ateneul Român a solicitat o autorizaţie pentru începerea construcţiei unei noi clădiri şi în acelaşi timp s-a încheiat un contract pentru proiectarea construcţiei cu arhitectul francez Albert Galleron (1847-1904)[145]. Contractul a fost semnat de N. Kreţulescu, C. Esarcu şi C. Stăncescu în data de 24 mai 1886.

 

Fig. 9 Albert Galleron.

 

Anterior acestui proiect, arhitectul A. Galleron definitivase deja în aprilie 1883, proiectul pentru construirea Băncii Naţionale a României, iar lucrărilor de început au avut loc în data de 12 iulie 1884.

La data semnării contractului de proiectare cu A. Galleron, s-a putut constata faptul că C. Esarcu îl contactase înainte pe arhitect şi acesta întocmise deja două anteproiecte conform dorinţei comanditarului.

Din arhiva Ateneului a fost semnalat „Programul pentru clădirea edificiului Ateneului Român”, redactat de C. Esarcu, în care îşi exprima viziunea supra acestei construcţii: ”Acest edificiu este exclusiv destinat Artei şi Ştiinţei. Arhitectura va trebui să fie în raport cu această destinaţie. Aspectul va fi monumental dar simplu, înlăturându-se orice decoraţiuni inutile sau banale. Edificiul va cuprinde: o sală de conferinţe, concerte, reuniuni şi congrese literare sau economice etc., cu o mică cameră pentru conferenţiari sau muzicieni. Sala va fi încăpătoare, de 1500 persoane maximum…. (se indică toate încăperile edificiului). Clădirea va avea o intrare principală dând printr-un peristil, acces direct în sala de conferinţe şi la galeriile de comunicare cu celelalte părţi ale edificiului. Sala de conferinţe, considerată ca sanctuarul ştiinţei şi al frumoaselor arte, va avea un aspect impunător…”[146].

Anteproiectul prezentat de Albert Galleron a fost supus expertizei unei comisii formate din arhitecţii români care reprezentau o elită în acest domeniu: „Alexandru Orăscu (1817-1894); Ion Mincu (1852-1912); I. N. Socolescu (1856-1924); Grigore Cerkez (1850-1927); N. Cucu-Starostescu (1851-1912)”. Membrii acestei comisii făcuseră studiile la Paris şi aveau concepţii artistice şi tehnice asemănătoare cu cele ale arhitectului francez A. Galleron.

 

Fig. 10 Ateneul Român-proiect A.Galleron

 

Raportul comisiei, care a fost finalizat în 16 mai 1886, a evaluat lucrarea la 760.000 lei, dar a subliniat faptul că proiectul este incomplet şi conţine multe erori [147]. Aceste afirmaţii au fost justificate ca fiind necesare pentru „a obţine toate garanţiile de confort şi siguranţă indispensabile oricărui edificiu destinat a conţine nu numai o mare aglomerare de persoane, dar şi însemnate colecţii de bogăţii literare şi artistice. Dar şi pentru prevenirea oricărui incendiu”.

Observaţiile şi recomandările făcute vizau partea de construcţie a edificiului, pentru că lipseau calculele care să poată justifica dacă grosimea zidurilor de temelie ar putea să suporte fără pericol greutatea construcţiilor viitoare. O altă recomandare viza alegerea materialelor ce urmau să intre în construcţie pentru a preveni incendiile, făcându-se referiri la valoarea cărţilor şi manuscriselor ce trebuiau să fie depozitate. Nu au fost uitate şi observaţiile referitoare la iluminatul bibliotecii şi muzeului, care trebuie să se facă natural. Iluminatul muzeului se recomanda a fi executat „dinspre nord, pentru a feri obiectele expuse de reflexii de lumină, foarte vătămătoare pentru tablouri cu deosebire”.

A fost criticată şi soluţia privind „aplicarea plafonului sălii de spectacol imediat sub acoperişul cupolei”. Din acest motiv a fost solicitat „a se prevede o distanţă între plafon şi acoperiş, deoarece spaţiul este necesar pentru inspectarea la un anumit interval de timp a şarpantei acoperişului, pentru unele reparaţii parţiale ale plafonului, cât şi pentru instalarea diferitelor aparate ce servesc la luminarea sălii de spectacol”.

Comisia a ajuns la concluzia că se impun schimbări radicale în anteproiect. Ca urmare a acestor observaţii, Galleron se angajează în 24 mai 1886 să-şi refacă proiectul ţinând cont de observaţiile comisiei.

Arhitectul fiind receptiv la toate observaţiile făcute de specialiştii români din comisie, definitivează proiectul şi în 19 septembrie 1886 comisia avea să asculte explicaţiile definitive ale arhitectului privind soluţiile găsite pentru executarea construcţiei Ateneului [148].

Albert Galleron avea să prezinte comisiei unele modificări esenţiale precum: „Pentru a conferi edificiului un aspect monumental, se aplică adesea şi cu mare succes întrebuinţarea osaturilor metalice pe zidărie. Această osatură constituie un ansamblu foarte solid şi indicat în particular ţărilor supuse la cutremure de pământ” [149].

Trebuie remarcat faptul că acest arhitect este printre primii proiectanţi care au luat în calcul riscurile seismice care caracterizează zona Bucureşti.

Pentru a grăbi începerea lucrărilor, comisia s-a întrunit la 20 iunie 1886 pentru a numi pe arhitectul C. Băicoianu ca arhitect diriginte şi licitarea construcţiei la roşu, pentru care invită societăţile de construcţii reprezentate de ing. Cuţarida şi ing. C. Olănescu, arh. I. Socolescu şi Dobre Nicolau.

Licitaţia pentru executarea clădirii la roşu a fost câştigată de antreprenorul Dobre Nicolau din Bucureşti, str. Ştirbei Vodă 116, care ofertase la 1 iulie 1886 o reducere de 5% sub devizul iniţial. Serviciul de arhitectură al Ateneului se obliga să pună la dispoziţia constructorului „toată pietrăria ce va trebui să se aşeze de odată cu ridicarea zidăriilor, toate grinzile de fier cu lungimile exacte după locuri, toate coloanele de fontă sau fier şi orice va trebui în construcţie afară de cele prevăzute în lista de preţuri care a servit la licitaţie”[150].

Autorizaţia de construcţie avea să fie eliberată de primăria oraşului Bucureşti, cu nr. 140, din octombrie 1886, care oferea posibilitatea ca la orele 14 din ziua de 26 octombrie să se pună piatra fundamentală a Palatului Ateneului.

Conform unei vechi tradiţii, au fost zidite în temelia palatului Ateneului actul de fundaţie, planurile clădirii, câte un exemplar din toate monezile în circulaţie în România, statutul şi regulamentul de funcţionare a Ateneului, scrierile existente până la acea dată despre viaţa instituţiei şi medalia comemorativă a evenimentului [151].

 

Fig. 11. Discursul lui C.Esarcu din 26 oct. 1886.

 

În discursul pronunţat cu această ocazie, C. Esarcu avea să amintească faptul că „Ateneul, Domnilor, îşi propune atragerea în sânul lui a tinerilor de talent şi de ştiinţă, de a-i concentra împrejurul Adevărului şi Frumosului, a-i îndemna la lucru, pentru a mări cercul cunoştinţelor în întruniri particulare, în care să discute şi să trateze chestiuni cuprinse în cele trei secţiuni ale sale: ştiinţele pozitive, ştiinţele morale şi politice, artă şi literatură. Şi în fine, a le oferi o tribună simpatică publicului, unde să aducă rezultatul studiilor, meditaţiilor şi, dacă este cu putinţă, descoperirile lor… Ateneul speră să atragă şi mai mulţi în sfera activităţii sale, pe cei mai însemnaţi din oameni noştri politici, care, venind mai des în templul senin al Ştiinţei şi Artei, se vor pune mai direct în prezenţa Adevărului şi Frumosului etern, în contactul cărora inteligenţa şi inima dobândesc acele obişnuinţe de elevaţiune şi de demnitate pe care le transformă pe urmă în actele vieţii practice” [152].

După ce trece în revistă toate asociaţiile care s-au ridicat din trupul Ateneului, sau au fost invitate să colaboreze cu el în scopuri culturale, Esarcu întrevede măreţia clipei în care se va inaugura Palatul Ateneului pe care îl asemuieşte cu acel moment al sfinţirii, de către Neagoe Basarab, a bisericii de la Curtea de Argeş.

Prezenţa Regelui Carol I la acest eveniment îl determină pe Esarcu să aducă un omagiu binemeritat Celui Care, cu distincţia şi discreţia care Îl caracterizau, a contribuit substanţial moral şi financiar la edificarea acestui palat: „O adevărată eră nouă nu poate începe pentru Statul român decât creând în sânul său puternice curente care să ne conducă la reforme mintale şi asemenea curente nu se pot crea decât prin Instrucţiuni ca acele despre care vorbim. De acest adevăr este pătruns augustul nostru Preşedinte de onoare al Instituţiunii noastre, care ne-a acordat totdeauna înaltul şi puternicul Său sprijin. Îmi fac, D-nilor, o datorie de a declara aici – şi în poziţia a o şti – că fără sprijinul şi protecţia M. S. Regele, acest palat nu s-ar ridica maiestos şi impozant în acest loc atât de admirabil adaptat destinaţiei ce i-am dat. Ateneul dar astăzi, cu ocaziunea acestei solemnităţi, îşi face o datorie de a reînnoi expresiunea omagiilor, devotamentului şi gratitudinii sale şi a o depune la picioarele Augustului său Preşedinte de onoare” [153].

În încheiere, C. Esarcu avea să afirme plin de un optimism realist: „Astăzi dar, Doamnelor şi Domnilor, când punem piatra fundamentală a Palatului Ateneului, să facem dar urări ca să se apropie cât mai curând terminarea acestui Templu al Artei şi Ştiinţei şi la târnosirea lui să invităm pe învăţaţii şi pe oamenii cei mai distinşi din peninsula balcanică, care, venind în Capitala Regatului Român, vor vedea consolidată confederaţia Societăţilor noastre de cultură şi stabilită într-un splendid monument, de unde se vor răspândi, în depărtare, raze de lumină şi civilizaţie” [154].

Construcţia Ateneului s-a efectuat în două etape:

–       În prima etapă din 1886-1889 s-a ridicat corpul principal, deasupra căruia s-a ridicat cupola.

–       În a doua etapă din 1893-1897 s-a adăugat o anexă lipită în spatele Ateneului.

Palatul Ateneului a fost conceput iniţial în stil neoclasic, dar, datorită dificultăţilor financiare şi împrejurărilor în care a fost construit, are un caracter evident eclectic.

 

 Fig. 12  Ateneul Român

 

Ca sistem constructiv, Ateneul se sprijină pe o zidărie portantă de cărămidă, iar cupola are structura metalică construită de firma Beuchelt din Grünberg, specializată în acest gen de construcţii. Cel care a proiectat această construcţie metalică este I. Schwalbach, care a şi supervizat montajul, început în iunie 1887 şi finalizat după şase luni [155].

Nicolae Şt. Noica avea să caracterizeze acest plafon suspendat: „Şarpanta acestei cupole, remarcabilă prin formă şi simplitatea construcţiei, precum şi prin eleganţă şi uşurinţă, este executată din oţel moale, fiind alcătuită din 20 căpriori dispuşi radial, inel de închidere central şi inel de „încingere”. Căpriorii sunt făcuţi dintr-o inimă de tablă şi două corniere formând o secţiune T care se sprijină la partea superioară pe inelul de închidere şi la partea inferioară pe zid [156].

Au fost efectuate şi calcule privind influenţa temperaturilor asupra deformaţiilor şi eforturilor produse în aceste bare. Al. Odobescu avea să menţioneze în 1888 faptul că dilatările au fost de 12 centimetri la o diferenţă de 58 grade.

Faţada Ateneului este un peristil cu o lăţime de 48 m. Cele 8 coloane cu înălţimea de 12 m. sunt identice cu cele ale Erechteion-ului din Atena. Frontonul triunghiular care se sprijină pe aceste coloane sugerează vechile temple greceşti din antichitate, fronton care a rămas până astăzi fără basoreliefurile proiectate iniţial. La partea inferioară a frontonului există inscripţia „Ateneul Român”.

Din portic se intră în vestibul, prin trei uşi mari de lemn, care au geamurile ornate cu feronerie artistic executată. Iniţial, arhitectul Galleron proiectase numai două uşi de bronz la intrarea principală, dar care au rămas doar în proiect. Deasupra uşilor de la intrare sunt amplasate cinci medalioane executate în mozaic care reprezintă chipurile domnitorilor: Alexandru cel Bun, Neagoe Basarab, Vasile Lupu, Matei Basarab şi cel al regelui Carol I. Aceste medalioane au fost executate de Gh. Demetrescu-Mirea, în 1888 [157].

 

Fig. 13 Mozaicul care reprezintă pe Carol I.

 

Cupola centrală a fost acoperită cu zinc, având un coronament ornamental din care răsare tripodul ce aminteşte de o capodoperă a arhitecturii greceşti – monumentul choragic al lui Lysicrat din Atena, numit şi „felinarul lui Demostene”, care simbolizează premiul ce se acorda învingătorilor eleni din luptele poetice, de oratorie şi cele artistice [158].

Tot pe cupolă sunt prevăzute douăzeci de ferestre rotunde împodobite cu câte o cunună şi lire stilizate ca element decorativ.

În jurul cupolei, în exterior, sunt săpate în zid numele lui: Miron Costin, Gh. Şincai, Dimitrie Cantemir, Heliade Rădulescu, Timotei Cipariu etc., şi alte personalităţi culturale din străinătate precum: Michelangelo, Molière, Beethoven, Franklin etc.

Interiorul clădirii cuprinde la parter rotonda, care serveşte de vestibul. Plafonul rotondei se sprijină pe 12 coloane de tuci tencuite cu stuco-marmură roză, aşezate în cerc perfect. De la parter, pe acelaşi plan cu rotonda, se înalţă o scară monumentală. Din vestibul se ajunge la sala de sus prin patru scări de marmură de Carrara construite în spirală. Sala de conferinţe şi concerte de la etaj are 28,5 m. în diametru, 16 m. înălţime şi o capacitate de 775 locuri în staluri şi loji. Rotonda, scările şi sala sunt bogat ornamentate cu sculpturi executate de decoratori italieni şi germani: Napoleon d’Este, Henry Kübler, Nicolas Schwlbach şi Fritz Elsner [159].

 

Fig. 14  Rotonda de la parter.

Fig. 15 Parterul Ateneului Român

 

Execuţia celor patru scări de marmură de Carrara a fost contractată cu sculptorul C. Storck. Stucatura care imită marmura la coloanele rotondei centrale au fost executate de fraţii Axerio din Slănic Prahova, pentru care li s-a conferit medalia „Crucea de cavaler”. Ritmul lucrărilor a fost deosebit de alert, pentru că la 10 noiembrie 1887 erau terminate: zidăria, acoperişul, tencuielile, închiderile laterale, tâmplăria ferestrelor, geamurile, care valorau 513.797,52 lei.

Holul este dominat de scara de onoare, care are două rampe, una spre stânga, alta spre dreapta. Între două coloane ionice se află bustul lui George Enescu.

 

Fig. 16 Scara monumentală

 

În interiorul sălii, pe cuprinsul bolţii acestei săli concepută ca un templu al Ştiinţelor şi Artelor, sunt redate în medalioane denumirile diferitelor ramuri ale cunoştinţelor şi îndeletnicirilor omeneşti cât şi numele diferitelor personalităţi ale neamului românesc.

Iluminatul discret este realizat cu ajutorul celor o sută douăzeci şi patru de becuri aflate la partea superioară, la care se mai adaugă cele două sute de becuri ale candelabrului care domină partea centrală a sălii de concerte [160].

Ciclul conferinţelor anuale s-a deschis în sala mică de la parter, într-o Duminică, 14 februarie 1888[161], printr-o conferinţă susţinută de Alexandru Odobescu, care avea să definească noţiunea „Clădirilor antice cu dom circular”, aşa cum a fost construit Ateneul Român: „Acum să ne repezim chiar în centrul cetăţii Roma, unde ne vom opri dinaintea unui alt templu circular, cel mai spaţios poate din întreaga antichitate. Ginerele lui August, Agrippa, îl clădi în faţa termelor cu care el înzestra capitala imperiului după învingerea lui Antoniu şi Cleopatrei. Aşeză în el statuia lui Marte şi a Venerei, protectorii Romei şi a familiei Iuliane. Mai târziu, veniră pe rând să se adăpostească într-un măreţ şi spaţios sanctuar mai toţi zeii Olimpului, astfel încât i s-a dat denumirea de locuinţă a tuturor zeilor, adică Pantheon. Chiar şi structura internă cu diametrul de 43,5 m era potrivită, prin numeroasele columne foarte apropiate de pereţii împrejmuitori şi prin mulţimea de largi firize scobite în ziduri, fiind cu totul adaptată acestei destinaţii şi la această ornamentare eclectică. Ştiţi că astăzi el conţine, în mijlocul vastei sale rotonde, mormântul modernului unificator al Italiei, regele Victor-Emanuel” [162].

Odobescu va prezenta anumite detalii de cum va arăta în final Ateneul, care la acea dată încă nu era finalizat. Vizionar patriot, Odobescu expune oficial în această conferinţă viziunea lui privind o frescă de mari dimensiuni: „În latura stângă a lojii regale vom zări pe vitejii aceia care, vlăstărind din neamul românesc răsfirat pe amândouă malurile Dunării, şi-au întins puterea peste mai toată ţara dintre Carpaţi şi Balcani. Aici, ca un măreţ simbol al adevăratului românism în Orient, ni se va înfăţişa, cu regească coroană pe cap, românul fecior al Asanilor, craiul Ioniţă, ce-şi domnea şi dincolo şi dincoace de Istru!… Să ne întoarcem privirile către fâşia din partea opusă şi vom vedea desfăşurându-se a doua parte a istoriei românilor, aceea a voivodatelor noastre izolate, până la a lor contopire într-un regat românesc. Mai întâi, tot prin cetăţi muntoase, ni se va năluci Negru Vodă coborând cu ceata sa din plaiurile Făgăraşului la vale; iar Dragoş din Maramureş, legendara sa vânătoare, până dincoace de apele Moldovei…. De aici înainte, într-un vârtej de măreţe şi eroice fapte, vom zări, printre voievozii noştri de odinioară, vestiţi unii în războaie şi alţii în pace, vom zări pe Alexandru cel Bun, pe Vladislav ori pe Radu cel Mare deschizând, în ale lor ţări, căi de propăşire, prin drepte legiuiri şi înţelepte tocmeli; aici pe Basarab Voievod nimicind, la strâmtorile Jiului, pe unguri. Vom vedea pe Mircea cel Bătrân apărându-şi patria de turci cu prudenţă voinicie; apoi şi pe Ştefan cel Mare risipind pe leşi la Dumbrava Roşie, pe turci, tătari, unguri, în nenumărate locuri…. Pe friza opusă vedem pe eroul nostru de la Călugăreni şi de la Mirăslău, pe Mihai al nostru Viteazul, ca rege al întregii Dacii române ! Apoi mai vin şi alte chipuri strălucite, ca al unui Şerban Cantacuzino şi al unui Dimitrie Cantemir… Figura martirului Constantin Brâncoveanu prevesteşte, în mod tragic, umilirea ce, pe timp de un secol, are să sugrume de aici înainte bietul neam românesc.

Iată! Acesta e visul meu. Dar mie îmi lipseşte darul de a-l zugrăvi în culori. Vi l-am spus însă, cum am putut, numai şi numai pentru ca şi domniile voastre să-l visaţi şi din răsputeri să lucrăm cu toţii la a lui realizare !” [163].

Nu se putea ca pictorul, indiferent care ar fi fost el, să nu ţină cont de această dorinţă a lui Odobescu, împărtăşită de publicul bucureştean, care l-a aplaudat.

Această conferinţă a lui Alex. Odobescu din 1888 a fost publicată într-o broşură pe a cărei coperte apărea faţada Ateneului, iar între coloanele ionice erau reprezentate două statui: „Statuia antică de marmură a Minervei de la Velletri din muzeul Luvrului şi o reproducere a României Libere, după tabloul lui Rosenthal, din Pinacoteca Naţională de la Bucureşti” [164].

Merită această incursiune în epoca respectivă, referitor la istoria unei sculpturi, pe care Odobescu o afişa pe coperta broşurii Ateneului Român, în care era publicată conferinţa susţinută în anul 1888. Este meritul doamnei Ioana Beldiman care a fi cercetat istoria sculpturii Libertăţii executată de Constantin Rosenthal (1820-1851), care a fost amplasată în Piaţa Vorniciei, la 23 iunie 1848: „Statuia reprezenta o alegorie a ideilor paşoptiste. Era prima sculptură de for public înălţată în Ţările Române şi distrusă la câteva zile de la inaugurare, probabil la 28-29 iunie, când se declară reinstaurarea Regulamentului Organic impus de ruşi” [165]. Gestul distrugerii statuii a fost considerat de paşoptişti drept act de vandalism.

 

Fig. 17  Statuia Libertăţii şi a Minervei

 

Statuia reală a Libertăţii la care se referă Odobescu pe coperta amintită „a fost turnată în Franţa şi inaugurată la Ploieşti în 21 iunie 1881, în amintirea celei distruse în iunie 1848. Este o copie în bronz (cu adăugiri) a Minervei de la Velletri din muzeul Luvru, personajul ţinând în mâna dreaptă o lance, ca model antic, iar în stânga Constituţia, garantul libertăţii alegerilor, un adaos modern. Aşa se explică faptul că Odobescu alege la 1888 cele două lucrări, una reală din Ploieşti alta imaginară, ecoul unei opere distruse în urmă cu patru decenii”[166].

Iniţiativa realizării acestei statui aparţine lui Dumitru Brătianu, fratele lui Ion. C Brătianu.

 

Fig. 18  Statuia Libertăţii din Ploieşti

 

Clădirea Ateneului era încă neterminată în 19 martie 1889, când C. Esarcu avea să susţină conferinţa de deschidere în sala cea mare, exprimându-şi regretul că palatul nu poate fi inaugurat oficial. V. A. Urechia, unul din iniţiatorii Ateneului, la aniversarea a 25 ani de la înfiinţarea Societăţii culturale Ateneul Român, din 24 noiembrie 1890, a ţinut o înflăcărată conferinţă în care rezuma activitatea Ateneului până la acea dată[167].

Fondurile financiare ale societăţii fiind epuizate la acea dată, singura soluţie viabilă era ca societatea să se adreseze Ministerului Instrucţiunilor Publice cu propunerea ca Statul să preia asupra sa sarcina terminării palatului, cu condiţia păstrării planurilor întocmite de Albert Galleron. În această situaţie delicată, Societatea este nevoită să-i cedeze cu titlu de proprietate terenul cu construcţia începută pe el, acordându-i toate drepturile de utilizare a noii clădiri pentru nevoile proprii. Dar cum la acea dată clădirea Universităţii din Bucureşti era ocupată de Senat, Academia română, Biblioteca Statului şi Biblioteca Academiei, Muzeul de antichităţi, Muzeul de istorie naturală, Şcoala de Belle-Arte şi Pinacotecă, rămăseseră pentru funcţionarea facultăţilor numai câteva săli. Oferta venea într-un moment deosebit de binevenit. Acest contract s-a încheiat în luna iulie 1893. Lucrările au continuat sub supravegherea arhitectului Galleron până în anul 1895, când acesta a părăsit România. Din acel moment, toate lucrările de construcţie au fost supravegheate de arh. Leonida Negrescu, astfel încât în luna iulie 1897, comisia tehnică face recepţia definitivă a clădirii anexe Ateneului, care avea să primească destinaţia pinacotecii şi gliptotecii (colecţia de pietre preţioase sau semipreţioase gravate). Anumite lucrări din interior au mai continuat şi după 1897.

 

Fig. 19 Medalia inaugurării Ateneului Român 1889.

 

Sala de concerte a fost terminată în 1889, când s-a ţinut şi primul concert la 5 martie de către orchestra filarmonică dirijată de Eduard Wachman.

În perioada 1893-1897, din fondurile Ministerului Instrucţiunilor Publice, clădirea Ateneului a fost completată cu o nouă aripă spre strada Poşta Veche, actuala stradă N. Golescu. Tot cu acest prilej s-a adăugat rotondei de la parter o scară monumentală proiectată de arhitectul român Leonida Negrescu.

Sălile de la subsol vor fi amenajate în perioada anilor 1924 – 1927.

Ridicarea acestui templu a constituit o dovadă de solidaritate românească. A fost un bun exemplu în care intenţiile vizionare a celor care au gândit acest palat au coincis cu sentimentele generale ale poporului român, care a contribuit efectiv la construcţia Ateneului.

 

Fig. 19 Ateneul Român (1895-1900)

 

Alexandru Vlahuţă avea să dedice, în 1890, la aniversarea celor 25 ani de funcţionare a instituţiei, o odă întitulată Vechilor ateneişti:

„Acei ce v-aţi legat viaţa

De-un vis frumos şi fericit,

Pentru a cărui întrupare

Cu-atâta dragoste-aţi muncit

 

Voi toţi, care-aţi păzit cu cinste

Stindardul sfânt ce-aţi ridicat

Şi cari-aţi pus întâia piatră

Acestui strălucit palat

 

Puteţi în adevăr fi mândri

Şi fericiţi c-aţi izbutit:

A prins fiinţă visul nostru

De-acum drumul e croit !

…………………………

Acum ţi-s uşile deschise

Ia-ţi locul, viguros popor,

Şi-ascultă-ţi însetat profeţii

Cu ochii duşi în viitor.

 

De-aicea vei ieşi mai mare,

Mai iubitor, mai solidar,

Căci toate patimile sterpe

Vor adormi-n acest altar”.

 

XII.    Marea frescă de la Ateneul Român

Alex. Odobescu, în conferinţa susţinută la 14 februarie 1888, propunea o frescă cu scene din istoria naţională care să acopere friza ce înconjura sala Ateneului.

Acest deziderat a fost reluat într-o conferinţă de G. Ionescu-Gion la 1 februarie 1896.

Au mai trecut câţiva ani de la acea conferinţă şi pe peretele circular a fost scris cu litere aurite: „Loc rezervat Marii Fresce ce va reprezenta fazele principale ale Istoriei Românilor”.

Amânarea nu a însemnat renunţarea la această frescă. Cercetările întreprinse de Ion Zamfirescu în arhivele Ateneului şi publicate în anul 1976, au scos la iveală unele detalii referitoare la cronologia etapelor de execuţie a frescei din care vom spicui unele fragmente.

În ziua de 7 decembrie 1900, a treia secţie a vechiului Ateneu, Litere şi Arte-Frumoase se separă în două secţii distincte: secţia 3 – Litere, şi secţia 4 – Arte-Frumoase. În aceste condiţii, noul comitet de conducere a secţiei Arte-Frumoase, era format din N. Grigorescu-preşedinte; Gh. Demetrescu-Mirea, vicepreşedinte şi Eugen Voinescu, secretar.

Noul comitet ales l-a desemnat pe Gh. Demetrescu-Mirea, ca împreună cu istoricul Grigore Tocilescu să prezinte biroului general al Ateneului scenele care urmau să fie reprezentate în marea frescă.

 

 Fig. 21 Împăratul roman Traian

 

În anul 1901, pictorul Ştefan Popescu a prezentat prima ofertă pentru executarea acestei fresce. El intenţiona să execute această lucrare a istoriei românilor pe pânză şi nu fresco, motivând faptul că Ateneul ar fi fost închis mai mulţi ani. Pictorul intenţiona ca lucrarea să fie realizată în culori mate pentru a păstra expresia şi la lumina zilei. Conştient de grandoarea acestei lucrări, care necesita studii deosebite, pictorul a solicitat suma de 80.000 lei, care a fost refuzată, fiind considerată mult prea mare.

Mult timp a stăruit ideea ca friza rezervată frescei să fie împărţită tematic în douăzeci de panouri, care să fie încredinţate mai multor artişti, individual sau în grupuri. Motivul era simplu, lucrarea era prea întinsă pentru a fi realizată de o singură persoană. Din fericire această viziune nu a fost adoptată pentru că ar fi fost un eşec reprezentarea în stiluri diferite a frescei istorice, care merita o viziune unitară ca stil de reprezentare.

Trecuseră 32 ani de la această încercare de execuţie a frescei, când, în 1933, oferta pictorului piteştean Costin Petrescu (1872-1954), care era membru al Ateneului din 1920, şi avea o reputaţie recunoscută în domeniu, a fost acceptată.

Tablourile sale istorice, multiplicate de Casa Şcoalelor şi distribuite şcolilor, erau apreciate ca documente cu virtuţi educative. S-a remarcat şi ca un bun organizator ale celor două cortegii istorice: primul în 1904, în cadrul serbărilor naţionale prilejuite de împlinirea a patru sute de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare; al doilea, în 1922, la încoronarea de la Alba-Iulia[168].

 

Fig. 22 Ştefan cel Mare

 

Pictorul făcea parte din a treia generaţie de artişti, începând cu bunicul Petre, numit „zugravul”, care practica meşteşugul frescei. A urmat Ilie Petrescu, tatăl pictorului, care a făcut studii de artă decorativă la Viena, ajungând în 1865 „meşter prima” şi starostele zugravilor argeşeni [169].

Costin Petrescu, în anul 1897 este absolvent al cursurilor Şcolii de Belle-Arte, unde obţine Medalia de bronz (1890) şi apoi cea de argint în 1891, fiind îndrumat de pictorul George Demetrescu-Mirea. A continuat să studieze începând cu anul 1898 şi Şcoala de Arhitectură, unde l-a avut mentor pe arhitectul George Stelian. Datorită rezultatelor excelente, a fost recompensat cu o bursă de studii la prestigioasa Academie Julien din Paris, unde frecventează atelierul lui Jean-Paul Laurens. Preocupările de salvator a unor fresce vechi, l-au recomandat, în anul 1925, ca profesor a unor cursuri la Şcoala de Belle-Arte din Lyon, pentru viitorii restauratori din Franţa [170].

Printre realizările remarcabile ale artistului Costin Petrescu, trebuie menţionate cele legate de monetărie, Casa Regală şi frescele pentru diferite instituţii:

–   În 1920 execută machetele pentru bancnotele româneşti tipărite la New York.

–   După instrucţiunile reginei Maria, desenează în 1921 coroana reginei şi a sceptrului regelui Ferdinand I, care va fi realizat de către Casa Falize din Paris.

–   Mantiile Încoronării din 15 noiembrie 1922, în nou-construita catedrală de la Alba-Iulia, ale cărei fresce le realizează în parte. [171].

Cu acest prilej a prezentat artiştilor francezi, de la cinci şcoli de arte din sudul Franţei, tainele unor principii de artă, uitate de veacuri: fresca. A realizat chiar o demonstraţie de frescă pe zidurile şcolii de Belle-Arte în sala Ecusonului, din Lyon. A fost decorat cu Legiunea de onoare pentru această activitate. La Paris a expus tehnica de lucru unui membru al Institutului Franţei, Paul Léo, care, entuziasmat, l-a determinat să scrie o carte de specialitate pe care a şi prefaţat-o elogios. Cartea intitulată L’Art de la fresque a apărut în 1931 la Editura Lefranc din Paris, fiind un tratat al artei decorative, al picturii pe ziduri sau pe piatră [172].

 

Fig. 23 Alexandru cel Bun

 

Intuind faptul că va fi desemnat să realizeze fresca istorică, Costin Petrescu a lucrat la acest proiect mai mulţi ani. S-a consultat cu istorici, a ţinut cont de sugestiile specialiştilor şi s-a simţit moralmente responsabil de această sarcină de ordin naţional.

Schiţele lucrărilor au fost expuse publicului pentru a fi judecate, ca în final să primească avizul Ateneului. În şedinţa generală din 27 mai 1933, s-a decis în unanimitate ca proiectul să fie acceptat. Pictorul a adoptat soluţia de a reprezenta scenele istorice într-o continuitate firească, eliminând fragmentarea în panouri separate.

Faptele istorice sunt zugrăvite într-un spirit armonios şi sugestiv de romantism şi realism. Se poate distinge, urmărind fresca în totalitatea ei, anumite însuşiri ale poporului român, precum: înţelepciune, voinţă de acţiune, legătură puternică cu pământul ţării, curaj în faţa împrejurărilor şi puterea de sacrificiu, aspiraţie spre cultură, un sentiment al datoriei de viaţă, toate reprezentând o filosofie de luptă şi de încredere. Este un adevărat poem al istoriei noastre, realizat cu multă responsabilitate şi sensibilitate artistică [173].

Executarea frescei a început în 1933 şi a fost inaugurată în seara zilei de 26 mai 1938. Lată de 3 m şi lungă de 75 m, cu o suprafaţă de 225 metri pătraţi, se întinde deasupra lojilor, de jur împrejurul tamburului cupolei, cu excepţia locului unde se află scena. Este compusă din 25 scene reprezentative din istoria românilor. Un poem istoric zugrăvit în tehnicile păstrate cu sfinţenie de meşterii zugravi, avea să redea chipurile voievozilor noştri rând pe rând. Mircea cel Bătrân lângă mănăstirea Cozia, Alexandru cel Bun în tinda Mănăstirii Moldoviţa, Ştefan cel Mare primindu-i pe trimişii Papei Sixt al IV-lea, Vlad Ţepeş în apropierea cetăţii de la Poenari, Neagoe Basarab cu Doamna Despina în faţa mănăstirii de la Curtea de Argeş, Mihai Viteazul intrând în Alba Iulia, Horia, Cloşca şi Crişan, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu etc.[174].

 

Fig. 24 Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia

 

Anuarul Ateneului pentru anul 1938 relatează evenimentul prilejuit de dezvelirea frescei, care a constituit un moment important din viaţa Ateneului şi nu numai. La această festivitate au asistat regele Carol al II-lea, membrii guvernului, membrii Academiei Române, rectorii universităţilor şi instituţiilor de învăţământ superior, profesori, scriitori, gazetari, studenţi, ateneişti şi, în măsura locurilor disponibile, colaboratori şi prieteni devotaţi ai Ateneului. Cuvântarea oficială a fost rostită de prof. dr. Constantin Angelescu, preşedintele în funcţie al Ateneului. Darea se seamă a modului cum a fost executată fresca, a fost susţinută de prof. Ştefan C. Ioan, vicepreşedintele Ateneului. Actorul G. Calboreanu de la Teatrul Naţional a recitat o odă compusă cu acest prilej de poetul Mircea Rădulescu. Orchestra Filarmonică şi corul Carmen, sub bagheta maestrului George Georgescu şi Ion Chirescu, au interpretat Poema neamului, compoziţie muzicală dedicată evenimentului de către Sabin V. Drăgoi [175].

Această frescă reprezenta cea mai mare operă de artă efectuată până atunci în ţară. Faptul că la momentul potrivit am avut în ţară un specialist în frescă, care perpetuează această tradiţie veche, practicată la vechile biserici, a constituit un privilegiu. Fresca executată mai întâi în tencuială moale, are nevoie de timp pentru a se întări ca să capete expresia perenităţii, dobândind definitiv monumentalitatea ei. Ion Zamfirescu avea să consemneze: „Cu timpul, această frescă va intra în patrimoniul spiritual şi artistic al poporului nostru, alături de frescele de la Voroneţ şi Suceviţa”[176].

 

 Fig. 25 Constantin Brâncoveanu

 

Pentru frescele care îl reprezintă pe Ştefan cel Mare primind din partea Papei Sixt al IV-lea spada sa de atlet al lui Hristos şi pe Mihai Viteazul intrând în Alba Iulia, Costin Petrescu obţine în 1937 „Medalia de aur” la Expoziţia Internaţională de artă şi tehnică din viaţa modernă de la Paris [177].

Marea întârziere cu care a fost executată fresca poate fi considerată ca o aşteptare fericită pentru a putea fi zugrăvită şi înfăptuirea României Mari, în 1918.

Fondurile (circa 2.298.644 lei) pentru realizarea frescei au fost obţinute prin subscripţie publică. Pentru strângerea acestor fonduri au fost organizate în Capitală şi în diferite oraşe din ţară conferinţe, serbări şi şezători, cu scopul de a populariza această acţiune. Presa şi radioul au făcut apeluri pentru a sensibiliza particularii şi instituţiile. S-au emis o serie de vignete la Imprimeria Statului, care reprezentau fragmente din frescă, care se comercializau cu doi lei bucata, acoperind în final o mare parte din suma necesară.

Impresionanta frescă cât şi cele cinci medalioane exterioare executate din mozaic, perioada anilor 1948 – 1966, au fost acoperite cu catifea roşie, respectiv plăci de lemn în timpul regimului comunist, cu scopul de a ascunde istoria României.

 

               XIII.    Aleile cu sculpturi din grădina Ateneului.

După finalizarea primei etape a construcţiei Ateneului (1886-1889), se punea problema amenajării grădinii Ateneului din care nu puteau lipsi sculpturile unor personalităţi din viaţa culturală si politică din România, care au contribuit într-un fel sau altul la prestigiul Ateneului.

În ambianţa creată la Ateneu, au apărut iniţiative, precum dorinţa ca în muzee, case memoriale, în incinta instituţiilor de resort sau în grădini publice, să se instaleze sculpturi ale personalităţilor care au avut contribuţii remarcabile în viaţa politică şi cea spirituală a ţării.

În perioada cât a fost primar la Bucureşti, Pake Em. Protopopescu (aprilie 1888-dec. 1891) a fost instalat în faţa Ateneului, pe locul unde se află în prezent statuia lui M. Eminescu, un monument laic, cu o coloană corintică, deasupra căreia era amplasat un vultur cu aripile deschise. Bucureştenii au denumit acest monument „chibritul lui Pache”.

Lista acestor lucrări nu respectă cronologia dezvelirii lor, şi nici locul de amplasare în parcul din faţa Ateneului Român, neavând informaţiile necesare sigure:

1. Mihai Eminescu – sculptor Ion Georgescu (1856-1898). Posibil să fi fost amplasat în anul 1890.

2. Mihai Kogălniceanu – W. C. Hegel (1839-1918)[178].

3. P. S Aurelian – W .C. Hegel.

4. Ion Ghica – Ioan Iordănescu (1881-1950).

5. Traian Demetrescu – Filip Marin (1865-1928). Monumentul poetului a fost realizat din marmură de Carrara şi a fost dezvelit la 11 iunie 1905 în Grădina Ateneului şi mutat în 1939 în parcul Cişmigiu.

6. Dumitru Georgescu Kiriac – Oscar Han (1891-1976).

7. Ienăchiţă Văcărescu – W. C. Hegel.

8. Constantin Esarcu – W. C. Hegel (Bustul a fost inaugurat în 8 ianuarie 1900).

9. Gavril Muzicescu – Miliţa Petraşcu (1892-1976).

10. C. A. Rosetti – Ion Georgescu.

11. Vasile Alexandrescu Urechia – W. C. Hegel.

12. Generalul Ioan Emanoil Florescu – Ion Georgescu.

13. Grigore Tocilescu – probabil W. C. Hegel.

14. Gheorghe Dem. Theodorescu – Carol Storck (1854-1926).

15. C. I. Stăncescu – W. C. Hegel.

16. Theodor Şerbănescu – Filip Marin. Bustul generalului se află în acest moment în parcul Cişmigiu.

 

 Fig. 26  Monumentul generalului I. Emanuel Florescu.

 

Monumentul generalului Ion Emanoui Florescu a fost executat de sculptorul francez Jules-Clément Chaplain (1839-1909) şi a fost amplasat în anul 1895 pe axa clădirii Ateneului, lângă gardul dinspre Calea Victoriei. Lucrarea este compusă din trei părţi:

–       Pe o bază piramidală alcătuită dintr-o aglomerare de proiectile sferice, era aşezată în poziţie verticală, o ţeavă de tun.

–       Medalionul monumental cu portretul din profil al generalului Florescu, era amplasată la 2/3 din înălţimea verticală.

–       Compoziţia se termina printr-o acvilă cu aripile desfăcute, simbol al puterii militare [179].

În momentul de faţă lucrarea este dezmembrată şi se află la Muzeul Militar Naţional.

În şedinţa Adunării generale a Ateneului Român, ţinută în ziua de 19 octombrie 1909, Constantin Dissescu propunea membrilor ateneişti să aprobe fondurile necesare pentru executarea unui bust din marmură sau bronz, care să eternizeze amintirea ilustrului literat şi om de stat Ion Ghica, să stea ca o mărturie vie a prinosului de admiraţie al generaţiilor viitoare pentru memoria dispărutului. Propunerea fiind admisă s-a decis ca bustul să fie comandat tânărului sculptor Ioan Iordănescu, şi să fie aşezat în grădina Episcopiei, cum se numea la acea dată grădina Ateneului [180].

Comitetul întrunit ad-hoc pentru inaugurarea bustului a fost alcătuit din: I. Kalinderu, preşedinte, C. Dissescu, Em. Porumbaru, C. C. Arion şi Gr. Ştefănescu, membri, care au hotărât data de 16 mai 1910 pentru inaugurare.

 

Fig. 27  Darea de seamă a inaugurării bustului lui Ion Ghica.

 

La dezvelirea bustului au fost prezenţi şi au ţinut discursuri: Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice-Spiru Haret; Costescu Comăneanu fost primar al Capitalei; din partea Academiei Române-dr. C. Istrati. După un serviciu divin oficiat de I. P. S. Mitropolitul Primat, bustul a fost dezvelit şi încredinţat autorităţilor locale.

Spiru Haret avea să deschidă şirul cuvântărilor afirmând: „În numele guvernului vin să spun două cuvinte: Cea mai veche instituţie din ţară, Ateneul, a avut bunăvoinţa să ia iniţiativa ridicării unui bust lui Ion Ghica… Eu nu vin decât în numele colegilor mei să depun o lacrimă pioasă în faţa bustului lui Ion Ghica” [181].

Dr. C. Istrati avea să menţioneze la acest eveniment rolul Ateneului în viaţa publică naţională: „Acest Ateneu este cu atât mai demn de iubirea şi respectul nostru, cu cât lui i se datorează iniţiativa patriotică a câtorva oameni de bine şi obştii româneşti, totdeauna caldă şi generoasă. Lor le datorăm această tribună publică, liberă, ridicată culturii generale şi pusă în serviciul cugetării, ştiinţei şi iniţiativei româneşti” [182].

În final, fiul cel mai mare al omagiatului, D. I. Ghica, avea să mulţumească celor prezenţi, amintind în mare crezul unei elite culturale la nivelul anului 1910: „Credinţa lui Ion Ghica a fost că ţara noastră nu se poate dezvolta decât pe baza principiilor democratice şi a egalităţii drepturilor fiecărui cetăţean; el a înţeles că nu este destul ca să poarte cineva un nume pentru ca să-şi menţină locul în societate. Principala dintre datoriile aristocraţiei este de a fi în fruntea luptei pentru triumful idealului naţional şi libertăţii”[183].

 

Fig. 28  Bustul lui Ion Ghica

 

A fost primit un număr însemnat de telegrame din toată ţara, care onorau această acţiune, dintre care o menţionăm pe a Preşedintelui Consiliului de Miniştri, I. I. C. Brătianu: „Regret că nu pot sărbători, împreună cu Dumneavoastră, memoria lui Ion Ghica, al cărui nume rămâne de-a pururea legat de renaşterea României. Prin patriotismul său încălzit la căminul bătrânului Câmpeanu, prin mintea sa ageră, prin cultura sa superioară, el a fost fruntaş între acei care au îndrumat spre o viaţă nouă neamul şi statul român” [184].

 

 XIV.     Artele plastice găzduite de Ateneul Român.

Un rol important în dezvoltarea artelor plastice l-a avut cu siguranţă Ateneul Român, care a pus la dispoziţia artiştilor plastici spaţiile necesare pentru a organiza expoziţiile. Nenumăratele donaţii de tablouri şi sculpturi au constituit un fond important al pinacotecii pe care o deţinea Ateneul. Unul din ei a fost chiar C. Esarcu, care a comandat executarea unor copii de pe statui şi basoreliefuri celebre din muzeul Luvru, cu care a împodobit rotonda Ateneului. Prin testament, a lăsat sume importante de bani pentru achiziţionarea de opere de artă vechi şi moderne pentru a împodobi sălile şi culoarele Ateneului.

Programul conferinţelor Ateneului Român pe 1866-1867 a inclus, în data de 27 noiembrie 1866, o comunicare susţinută de Aurelian privind participarea României la Expoziţia de la Paris din 1867: „Vor fi expuse şi tablouri care vor dovedi că avem artişti deosebiţi în ţară, dar şi costumele noastre populare atât de frumoase”, avea să consemneze conferenţiarul cu această ocazie. Ţării noastre i-a fost repartizat un spaţiu de 162 m. lungime şi 2,5 m. lărgime pentru a prezenta toate exponatele din agricultură, industrie şi artă. Pentru prima dată în 1867 România a fost chemată ca popor independent la o expoziţie internaţională. Guvernul României, prin delegatul său la Paris, Al. Odobescu, declarase că preferă să nu participe, decât să expună cu Turcia la un loc. Comisia imperială franceză n-a ţinut cont de pretenţiile Turciei şi prin decretul emis în 14 decembrie 1865, a decis ca Principatele Române să fie primite la această expoziţie ca stat independent [185].

Sala de conferinţe din vechea clădire a Ateneului a fost pusă la dispoziţia pictorilor, începând cu anul 1868. În această sală, pictorul Petre Verussi şi-a expus lucrările, fiind admirate de public timp de mai multe luni [186].

Un eveniment important avea să se deruleze în sala pinacotecii de la Universitate, care a avut loc la 15 iunie 1870, unde s-a organizat: „Expoziţia operelor de pictură, sculptură şi arhitectură a artiştilor în viaţă”. La această expoziţie a expus pentru prima dată N. Grigorescu, alături de Th. Aman, Gh. Tattarescu şi C. Lecca.

O instituţie anexă Ateneului, intitulată ,,Societatea amicilor Belle-Artelor”, s-a înfiinţat în anul 1872. Societatea a fost condusă de un comitet compus din: Grigore Cantacuzino, Al. Odobescu, C. Stăncescu, N. Grigorescu, P. Satmari, şi C. Esarcu.

Ulterior, activitatea acestei societăţi a fost preluată, după patru ani de activitate, de către secţia de arte a Ateneului. Încetarea activităţii aceste societăţi, după numai patru ani, a avut în principal două cauze: prima a fost plecarea lui Esarcu şi Kreţulescu ca ambasadori în străinătate şi a doua, faptul că Ateneul nu dispunea încă de o sală proprie de expoziţie, pentru a pune în valoare numărul mare de tablouri ale artiştilor români în plină afirmare.

În perioada cât a funcţionat această societate, ideea organizării de expoziţii a prins [n contur cu şi mai multă consistenţă. Participarea românească la expoziţia internaţională de la Viena din 1873, este un bun exemplu în activitatea acestei societăţi. Era un examen pe care artele plastice îl trecea în lumea rafinată germanică.

Pentru selectarea tablourilor ce urmau să fie expuse la Viena, s-a organizat, în ianuarie 1873, o expoziţie preliminară în şase săli ale hotelului Herdan, devenit mai târziu hotelul Bucureşti.

Organizatorii acestei expoziţii, Societatea Amicilor Belle-Artelor, în frunte cu Gr. Cantacuzino şi C. I. Stăncescu, şi-au propus „să strângă la un loc, pentru prima dată la noi, toate operele de artă, vechi şi noi, care se găseau în România, şi să dea astfel prilej, artiştilor şi publicului de a lua contact cu marii maeştri ai picturii şi sculpturii [187].

Au fost expuse obiecte de artă precum picturi, sculpturi, mobile, oferite pentru a fi expuse de mari colecţionari: Domnitorul Carol I şi Doamna Elisabeta a României, Arion, Boerescu, Cantacuzino, Davila, Esarcu, Filipescu, Ghermani, Kalinderu, Kogălniceanu, Kreţulescu, Mavrogheni. Au fost expuse şi lucrările personale ale pictorilor Preziosi, Szathmari, Aman, Grigorescu, Trenk, Negulici, Stăncescu şi Tattarescu [188].

Expoziţia Societăţii din saloanele hotelului Herdan, avea să prezinte publicului bucureştean peste 40 portrete care au avut menirea de a pune în valoare costumele populare la epoca respectivă, constituind o adevărată galerie etnografică românească. Meritul acestei expoziţii este acela de a fi păstrat în amintire portretul părinţilor şi strămoşilor noştri, dar şi imaginea costumelor care dispar cu timpul.

Această primă mare expoziţie, organizată în 1873 de Societatea Amicii Belle-Artelor, a jucat un rol hotărâtor în decizia lui Andreescu de a se consacra cu totul picturii [189] .

Frumuseţea acestei expoziţii avea să trezească lui V. A. Urechia amintiri pe care le va expune în 1890: „Niciuna din expoziţii n-a întrecut în frumuseţe şi bogăţie expoziţia universală artistică organizată în sălile actualului hotel Bulevard de Societatea Amicii Belle-Artelor. Succesul acestei expoziţii a fost constatat chiar de foile străine şi astfel la Budapesta, unele jurnale, obişnuite a vedea dincoace de Carpaţi numai un popor barbar, nu-şi putură stăpâni amărăciunea că şi în direcţia artistică, românii putură face în câţiva ani asemenea progrese ! [190].

Mişcarea artelor plastice în România de la 1848-1878”, a fost tema unei conferinţe susţinută de Constantin I. Stăncescu (1837-1909) [191] în 1878, la tribuna Ateneului.

Rolul artelor plastice în istoria unei ţări avea să-l prezinte foarte plastic conferenţiarul: „Crivăţul veacurilor a spulberat demult pe toţi acei cuceritori care spăimântau lumea, nu demult, şi nici memoria numelui lor n-ar fi ajuns până la noi dacă artiştii n-ar fi înscris pe frontispiciul templelor, pe pietrele monumentelor, pe vitraliile catedralelor şi pe bronzul clopotelor, istoria faptelor” [192].

Activitatea de început a artiştilor plastici s-a manifestat la noi „asupra figurii umane începând mai întâi tot în biserici, prin tablourile votive ale ctitorilor, făcute în dreapta şi în stânga uşii principale de la bisericile noastre. Mai târziu, când boierii noştri străbătură mai des Viena, Dresda, Veneţia şi chiar Parisul, le veni gustul de a executa şi în ţară chipurile în miniatură şi apoi în mărime naturală în culori vii şi cu veşmintele lor proprii. Boierii, întorcându-se din călătorii, aduseră cu dânşii nu numai portretele lor, dar şi pe zugravii care le făcuse, oferindu-le la Iaşi şi Bucureşti, afară de preţul muncii lor, şi tradiţionala ospitalitate românească” [193]. Nimic nou până aici, şi Leonardo da Vinci, Benvenuto Cellini, venind în Franţa s-au stabilit la Curte şi pe la casele seniorilor francezi.

Dar de unde veneau aceşti artişti plastici, avea să explice conferenţiarul: „Dintre vecinii noştri, afară de turci şi ruşi, care ne trimeteau de toate, afară de artişti, nu ne mai rămân decât artiştii nemţi şi din când în când câte un artist italian sau francez care, atraşi de frumuseţea tipurilor şi a costumelor noastre, despre care de mult se dusese vestea, veneau şi ei să ne viziteze. Veniţi în ţară, făceau mai mult portrete” [194].

Aici este locul unde trebuie pomeniţi acei artişti veniţi din străinătate şi care au contribuit la îmbogăţirea patrimoniului naţional al artelor plastice: Carol Walenştein, Anton Chladek (1794-1882), Giovanni Schiavoni (1804-1848), Niccolo Livaditti (1804-1858), Constantin Daniel Rosenthal (1820-1851), Carol Pop de Szathmary (1812-1887), etc.

Studiul desenului a fost introdus cu timpul, ca învăţământ obligatoriu în şcolile publice, punând bazele unei educaţii, care îşi va arăta roadele nu după mult timp. Primii care au plecat la studii în străinătate ca bursieri sau pe cont propriu au fost viitori artişti care s-au afirmat mai târziu: C. Lecca, Ion Negulici, Barbu Iscovescu, Mihai Lapaty, Gheorghe Năstăseanu, Gheorghe Lemeni, Gheorghe Panaiteanu, Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Nicolae Grigorescu etc.

Operele acestor pioneri în arta plastică românească, care s-au manifestat în pictură religioasă, istorică, peisaje sau natură moartă, pot fi admirate în biserici, muzee sau în colecţii particulare.

I. Stăncescu avea să delimiteze noţiunea de artă originală a unei ţări, în conferinţa semnalată, din 1878: „Când un artist străin vine să lucreze în România şi face o operă de artă tratând subiecte româneşti, operele acestui artist sunt şi rămân străine, purtând marca naţionalităţii artistului care le-a creat. Adevărata artă originală a unei ţări nu începe decât atunci când se înfiinţează şcoli de artă în acea ţară şi când artiştii ieşiţi din acele şcoli produc opere originale înfăţişând mai cu seamă tipurile şi faptele măreţe ale poporului care locuieşte acea ţară. Datele ce vor fi poate scrise într-o zi cu litere de aur, pe paginile Istoriei artei în România, sunt anii 1860 şi 1864, când se înfiinţă mai întâi la Iaşi, sub ministerul domnului Kogălniceanu, Şcoala de Belle-Arte, fondându-se şi Muzeul naţional în vechiul palat al Moruzilor, şi apoi 1864, sub ministerul domnului N. Creţulescu şi directoratul domnului V. A. Urechia, când se înfiinţă la Bucureşti Şcoala Naţională de Belle-Arte şi se strămută apoi în palatul Universităţii mica colecţie de tablouri ce posedam şi care s-a completat de atunci prin cumpărarea unor lucrări ale artiştilor români şi străini”[195].

Conferinţa aceasta din 1878 (imediat după războiul ruso-turc), susţinută sub patronajul Ateneului, avea să se încheie cu un mesaj care atenţiona puterile politice europene asupra valorilor eterne ale artei: „Nimiciţi Grecia şi dezmembraţi Italia… voi diplomaţi ai lumii ce ţineţi în mână balanţa în care se cumpăneşte soarta politică a popoarelor, vă veţi pleca capul însă totdeauna înaintea ştirbitelor marmure de la Parthenon, vă veţi pune în genunchi înaintea frescelor lui Rafael şi bronzurilor lui Michelangelo” [196].

Când Ateneul avea deja un palat al său, cu o sală pentru conferinţe şi concerte, cu un spaţiu pentru bibliotecă, sală de cursuri, săli de expoziţie, bogata colecţie de artă împodobea interioarele.

După darea în funcţie a clădirii Ateneului, într-una din aripele ei au fost amenajate săli de expoziţie, care a constituit un bun prilej pentru diferite asociaţii artistice precum: Cercul intim şi Cercul artistic să intre în acţiune pentru a organiza expoziţii [197].

În 1889, are loc prima expoziţie de pictură, sculptură şi arhitectură în noul sediu al Ateneului, care avea să fie consemnată în literatura de specialitate sub denumirea de Expoziţia Amicilor Belle-Arte. Dintre cei 39 participanţi, se numără şi artişti începători alături de cei deja consacraţi, precum: Theodor Aman cu 66 lucrări, Ion Andreescu cu 4 lucrări, Nicolae Grigorescu cu 20 lucrări, G. Demetrescu-Mirea cu 23 lucrări.

Cu timpul, aceste expoziţii s-au înmulţit şi cu artişti tineri care reuşeau să expună în sălile Ateneului, aceasta constituind o adevărată consacrare în viaţa culturală a ţării.

Conducerea Ateneului a deschis în anul 1894 o Şcoală de pictură şi sculptură pentru doamne şi domnişoare cu scopul declarat de a stimula interesul artistic. Printre cei care au predat la această şcoală se numără personalităţi de primă mărime din lumea artelor plastice precum Wladimir Hegel (desen), Eugeniu Voinescu (pictură), Nicolae Grand (acuarelă). Cu toate că şcoala a funcţionat puţin timp, trebuie apreciată intenţia şi preocuparea Ateneului pentru educaţia artistică, sub coordonarea lui C. Stăncescu [198].

În această perioadă, au început demersurile pentru înfiinţarea unui Salon oficial al artiştilor în viaţă, cu intenţia de a antrena şi Statul cu obligaţii materiale şi morale. C. Esarcu s-a adresat în acest scop lui Take Ionescu, care ocupa funcţia de ministru al cultelor, membru şi el al Ateneului. Iniţiativa a fost acceptată şi salonul a funcţionat începând cu anul 1894, fiind găzduit mult timp în sălile de expoziţie ale Ateneului.

Pentru a crea o tradiţie a expoziţiilor de pictură, s-a decis ca în fiecare an în luna mai, să se verniseze un Salon oficial. Primul salon de acest gen s-a deschis la 15 mai 1894, fiind expuse peste 200 tablouri.

Ateneul Român, care era conştient de amploarea pe care o aveau artele plastice în ultima perioadă, a considerat necesar să înfiinţeze, în noiembrie 1899, a patra secţie destinată „Artelor Frumoase”, sub conducerea lui N. Grigorescu-preşedinte, Demetrescu-Mirea-vicepreşedinte şi E. Voinescu-secretar.

A treia expoziţie a lui N. Grigorescu, din 1900, a fost un adevărat succes, determinând conducerea Ateneului să propună guvernului, să cumpere toate tablourile expuse pentru a constitui Galeria Grigorescu [199].

Saloanele oficiale au fost întrerupte în timpul Primului Război mondial şi reluate în 1924. Datorită solicitărilor numeroase ale artiştilor plastici de a expune la aceste saloane, a fost necesar, pentru a expune picturile, şi spaţiul oferit de rotondă şi bibliotecă.

O expoziţie retrospectivă a artiştilor români din ultimii 50 ani s-a organizat în 1927. Artiştii decedaţi au fost expuşi în rotondă, pe când pictorii în viaţă au fost prezentaţi în galeria circulară a Ateneului. Această expoziţie a constituit un eveniment artistic cu mare priză la public. Luni de zile a fost un adevărat pelerinaj pentru vizitatori din Capitală şi din toate provinciile României Mari, dar şi pentru turiştii din străinătate. Expoziţia număra 357 lucrări, care aparţineau unui număr de 152 artişti. Ateneul a publicat cu acest prilej un catalog-album, care reprezintă o carte de Istoria artelor din România.

Dintre artiştii decedaţi care au fost expuşi, sunt menţionaţi Th. Aman, I. Andreescu, N. Grigorescu, Sava Henţia, Livaditti, C. Lecca, Şt. Luchian, Negulici, Rosenthal, C. Szathmari, C. Stăncescu, Gh. Tattarescu şi sculptorii Ion Georgescu şi D. Tronescu.

Dintre pictorii în viaţă cei mai cunoscuţi au fost prezenţi O. Băncilă, D. Ghiaţă, Gh. Demetrescu-Mirea, Costin Petrescu, G. Petraşcu, Şt. Popescu, I. Steriadi, R. Schweitzer-Cumpănă, A. Verona, N. Vermont, şi sculptorii Ion Iordănescu şi Ion Jalea [200].

N. Grigorescu a beneficiat de foarte multe saloane organizate la Ateneu, printre care le semnalăm pe cele oferite de Gabriel Badea-Păun în volumul „enciclopedic” intitulat Pictori români în Franţa: „N. Grigorescu a expus în 30 ianuarie 1897 o amplă retrospectivă cu 230 tablouri; în 1902 expune 319 tablouri; 1904 este găzduit cu 240 tablouri. Este primul artist român ales membru de onoare al Academiei Române în 1899 [201].

Dar nu a fost singurul pictor care a beneficiat de acest spaţiu generos şi elegant pentru a expune o colecţie personală. Trebuie amintiţi, printre alţii, cei cu cele mai multe expoziţii personale, precum: Nicolae Dărescu (1911, 1913, 1914); Ştefan Luchian (1890, 1899, 1904, 1910, 1914); Theodor Pallady (1910, 1913, 1914, 1919, 1923, 1933, 1935, 1937, 1940); Gh. Petraşcu (1900, 1911, 1915, 1919, 1921, 1923); Pheobus Alexandru (1929, 1932, 1934, 1939, 1947); Jean Steriadi (1906, 1909, 1921) [202].

În perioada anilor 1928-1935, în aceste săli au fost organizate Saloane de artă plastică ale Ateneului Român, unde au participat între 150-180 artişti, din toate generaţiile.

Ateneul a adăpostit, în afară de expoziţiile sale, peste 700 expoziţii personale sau ale unor asociaţii artistice. Uneori, sălile erau închiriate, dar de cele mai multe ori erau puse la dispoziţie în mod gratuit începătorilor talentaţi, care trebuiau încurajaţi [203].

 

XV.    A doua etapă din activitatea Ateneului Român.

Momentul romantic era depăşit de realităţile societăţii de după anul 1909. Tradiţia şi ideile au fost respectate, dar a trebuit ca ele să evolueze în acord cu ştiinţa şi modernizarea societăţii.

Necesităţile noilor vremuri au impus apariţia altor programe şi a unor institute culturale axate pe anumite obiective bine conturate. Astfel, îşi fac apariţia mai multe societăţi înrudite cu Ateneul Român precum Liga Culturală, Societatea pentru înaintarea ştiinţelor, Tinerimea artistică.

Institutele patronate mult timp de Ateneu: Societatea pentru învăţătura poporului român, Societatea Filarmonică Română, Salonul de artă, Biblioteca Ateneului solicitau un drept de a se dezvolta autonom, pentru a-şi lărgi raza lor de activitate. Nu pentru că erau îngrădite, dinpotrivă, dar evident se constata că era din ce în ce mai greu a le finanţa şi a le coordona în conformitate cu noile cerinţe impuse de societate.

Primul Război mondial a afectat serios activitatea Ateneului, cu precădere în perioada de ocupare germană a Capitalei. Administraţia germană a utilizat sala mare a Ateneului pentru concerte de fanfară şi predici religioase destinate trupelor din garnizoană. În această perioadă, au continuat să fie vernisate în Sala Esarcu lucrările lui Th. Palady, Henri Visconte, G. Petraşcu, Kimon Loghi, Rodica Maniu etc [204].

Imediat după terminarea războiului, în 1919-1920, conferinţele s-au ţinut în vechea sală a Senatului din Universitate.

Un eveniment de seamă a avut loc la 29 decembrie 1919,  când Sala mare a Ateneului a găzduit primul Parlament al României Mari, care ratifica întregirea ţării.

Darea de seamă a comitetului de conducere a Ateneului pentru perioada 1919-1920, avea să consemneze: „Este un semn al destinului naţional, că un act de această însemnătate istorică a fost consfinţit între nişte ziduri închizând în ele suflet, voinţă, conştiinţă, cultură şi aspiraţie românească spre înălţimi spirituale… Prin aceste împrejurări, Ateneul s-a legat şi de istoria politică a României Mari, aşa cum era legat de istoria dezvoltării noastre literare şi artistice…”

Vechile cursuri publice, care cuprindeau conferinţe cu teme unitare şi care se derulau până la epuizarea subiectului, avea să se transforme în Universitatea Ateneului începând cu anul 1922 şi terminând cu anul 1947. Cursurile se ţineau la început într-o sală de la parter, mai târziu odată cu creşterea numărului de cursanţi, trecând apoi în sala de festivităţi de la subsol. Cursurile erau libere, fără formalităţi de înscriere, fără taxă de intrare, cu alte cuvinte fără restricţii birocratice. Prelegerile se desfăceau într-o atmosferă sinceră ca într-o familie spirituală. Programul era anunţat din timp, odată cu cel al conferinţelor la începutul anului universitar. Subiectele erau alese de conferenţiar în funcţie de specialitatea sa, iar auditoriu era pe măsura interesului pentru acea temă abordată, însă exista şi un auditoriu constant. Pentru a exemplifica tematica acestor lecţii, putem enumera câteva: economie şi probleme legate de circulaţia monetară, prognoza dezvoltării ştiinţei, probleme legate de legislaţie muncitorească, de asigurări sociale, de igiena muncii, de protecţia femeii, filosofie şi istoria medicală etc.

Multe din aceste mii de conferinţe susţinute în perioada anilor 1865-1948, din domenii diferite ale culturii naţionale şi universale, au fost publicate în revista Ateneului Român, anuare, buletine sau broşuri separate, dar numărul lor este relativ mic în comparaţie cu întregul patrimoniu deţinut de această tribună ateniană. Multe conferinţe s-au pierdut şi nu se mai găsesc nici în arhive, altele stau prăfuite în arhive şi diverse biblioteci, unele au rămas în arhivele personale ale autorilor.

O parte din autori le-au adunat şi publicat în volume separate. Un bun exemplu îl reprezintă Gr. Trancu-Iaşi, care publică la Tiparul Scrisului Românesc din Craiova, sub titlul Oameni şi năzuinţe, toate cursurile susţinute la Universitatea Ateneului Român (1924-1937) şi conferinţele ţinute de el în sala Ateneului (1924-1937).

Pentru a reconstitui atmosfera culturală sub patronajul Ateneului Român, într-o perioadă de peste opt decenii de istorie culturală românească, în care s-a consolidat independenţa naţională, merită efortul de a se republica toate aceste conferinţe şi cursuri, atâtea câte mai există şi redate unei generaţii care trebuie să le cunoască pentru a fi mândră de trecutul nostru cultural.

Ateneul şi-a impus încă de la început şi a perseverat în ideea să constituie o şcoală de gândire, de energie morală, de conştiinţă românească, în sensul deplin al cuvântului. Activitatea desfăşurată la Ateneu a mers mână în mână cu învăţământul şi cercetarea ştiinţifică românească.

Tribuna Ateneului, de la care se rosteau conferinţele, era asimilată moralmente cu o tribună academică sau universitară cu tot prestigiul ştiinţific. Cu cât o personalitate deţinea un loc mai important în ierarhia spirituală a ţării, cu atât acea persoană considera că este de datoria sa să vină în mijlocul publicului, angajându-se sufleteşte şi intelectual ca să creeze un climat de vibraţie spirituală specific valorilor culturale. Aşa se explică implicarea unor personalităţi din domenii diferite, ca purtători de cuvânt ai epocii, ca oameni de ştiinţă, cu toţii militanţi pentru renaşterea naţională. În această atmosferă creată de Ateneu, publicul românesc s-a regăsit cu sinceritate pe sine, s-a simţit sprijinit intelectual în principalele sale aspiraţii intime. Ateneul a impus cu simplitate un stil statornic de intelectualitate [205].

Era în tradiţia Ateneului să nu impună conferenţiarilor temele de abordat şi nici modalitatea de a fi tratate. V.A.Urechia, care a avut un rol important în definirea şi respectarea acestor principii, avea să contureze foarte clar acest lucru într-o discuţie din biroul Ateneului: „…Nicio doctrină, niciun sistem impus, nicio idee exclusivistă în sânul Ateneului, ci din contră, spontaneitatea individuală în toată întinderea ei, libertatea cea mai completă, neinfluenţată, nereglementată de nimeni…”[206].

Abordarea subiectului dedicat literaturii în conferinţele Ateneului, a fost dezvoltat de I. Heliade Rădulescu încă din anul 1867, când a afirmat faptul că „în viaţa unui popor rostul literaturii poate fi fundamental. Prin literatura sa, un popor ajunge să se definească, să se înţeleagă pe sine, să îşi descopere virtuţile creatoare, să exprime aspiraţiile sale, să găsească linia unui patriotism legitim, să primească cu încredere lupta pe care i-o cere viaţa”.

Subiectele tratate în conferinţele Ateneului sunt de o diversitate proporţională cu miile de conferinţe susţinute. Parcurgerea listelor acestor conferinţe vor reflecta cu siguranţă această diversitate.

–            Problema ţăranului român a fost tratat din mai multe laturi în toată complexitatea lui. Spre exemplu, în 1910, C. Rădulescu-Motru conferenţia despre Câteva din calităţile şi defectele ţăranului român, ca în 1912 să trateze subiectul Psihologia poporului român.

–            Cu autoritate ştiinţifică a fost tratată şi problema sanitară a poporului român, cu precădere în mediul rural, dar şi implicaţiile de ordin social, moral şi psihologic. Semnificative sunt unele din titlurile conferinţelor care abordează această temă: Alcoolismul şi degenerescenţa (1897; Patologia mentală a ţărănimii noastre în ultimul deceniu (1899); Pericolul naţional produs de sifilis (1902); Tutunul şi efectele lui asupra organismului (1904); Tuberculoza la noi (1905); Lupta contra malariei (1924). Autorii acestor conferinţe erau somităţi medicale în domeniul respectiv, precum: Alexandru Obregia, V. Babeş, C. Poenaru-Căplescu, M. Manicatide, Marius Nasta, Iuliu Haţeganu, Nicolae Kalinderu, Nicolae Kreţulescu, Gheorghe Marinescu, Mina Minovici, Nicolae Minovici, Fr. Rainer etc.

–            Un domeniu des abordat în conferinţele ţinute la Ateneu a fost istoria poporului român. Lista temelor este impresionantă, din acest motiv este important de a prezenta pe câţiva din cei mai reprezentativi istorici care au conferenţiat la Ateneu pe acest subiect: V. A. Urechia, B. P. Hasdeu, M. Kogălniceanu, Al. Odobescu, Al. Xenopol, D. Onciu, Gr. Tocilescu, N. Iorga, Al. Lapedatu, Ion C. Brătianu, Constantin Erbiceanu, Gheorghe I. Brătianu etc.

–             În domeniul sectorului ştiinţific s-au remarcat multe personalităţi printre care Ştefan Mihăilescu, care a ţinut timp de trei decenii conferinţe, dintre care amintim: Influenţa luminii asupra vieţii (1871); Problema energiei în lumea fizică şi morală (1883); Radiaţiile şi interferenţelele lor (1897).

Trebuie menţionaţe şi alte personalităţi care au susţinut conferinţe ştiinţifice la tribuna Ateneului, precum: Emil Racoviţă, Constantin Robescu, Ion Simionescu, Dragomir Hurmuzescu, C. Miculescu, Dimitrie Pompeiu, Mihai Suţu, Gh. Ţiţeica etc.

Secţia literară a beneficiat de o adevărată armată de scriitori:

I. A. Basarabescu, care a abordat subiecte precum: Simţul realităţii (1929) şi De la substantiv la interjecţie (1942)

I. Brătescu-Voineşti, care a tratat un subiect de mare amploare, referindu-se la originea neamului românesc şi a limbii române.

I. L. Caragiale a citit cu multă expresivitate din operele sale în perioada 1899-1902.

Delavrancea a fost un activ conferenţiar, dacă amintim câteva din subiectele abordate: Limba românească (1886); Ce este patria (1887); Logica în creaţia populară (1891); Doina (1893) şi Ideal şi realitate (1899).

Victor Eftimiu a relatat din amintirile lui literare.

Radu D. Rosetti a fost unul din cei mai activi participanți, nelipsind aproape niciodată la conferinţele din perioada 1911-1947. În programele conferinţelor apare cu diverse teme legate de însemnări de călătorie, evocări din trecutul nostru istoric şi literar, impresii din Palatul de Justiţie, amintiri personale, descrieri pitoreşti ale unor oameni şi locuri, etc.

Alexandru Vlahuţă a conferenţiat despre Eminescu în mai multe rânduri (1886, 1887, 1892), dar şi despre onestitate în artă, frumuseţile ţării, virtuţile poporului român etc.

Duiliu Zanfirescu a susţinut în 1886 o prelegere referitoare la rolul actorului Matei Milo în perioada de pionierat a teatrului românesc.

Lista poate continua cu slavişti, istorici literari, esteticieni, filologi precum : I. C. Massim, Ion Bogdan, Gh. Adamescu, Anghel Demetriescu, Petre Haneş, Mihai Dragomirescu, B. P. Hasdeu, Moses Gaster.

–             Domeniul artelor plastice a fost abordat de: Costin Petrescu, Ion Mincu, Constantin Prodan, N. Grigorescu şi Gh. Demetrescu-Mirea [207].

 

 

XVI.    Amintirile unui vechi ateneist – Constatin Kiriţescu (1877-1965).

Printr-o fericită colaborare între Costin Kiriţescu, fiul lui Constantin Kiriţescu şi un remarcabil istoric, Marian Ştefan, a fost posibilă, în 1979, editarea memoriilor lui C. Kiriţescu, sub titlul: „O viaţă, o lume, o epocă”, o adevărată restitutio, care ne oferă posibilitatea să spicuim impresii autentice ale unui activ ateneist.

Autorul, atunci când tratează capitolul „Din viaţa Bucureştiului”, selectează ca eveniment principal tribuna Ateneului Român, fiind marcat de personalităţile pe care le-a audiat în acest templu al culturii româneşti.

Referindu-se la activitatea de la Ateneu, avea să-şi aducă aminte de atmosfera creată de această instituţie: „Conferinţele organizate de Ateneu constituiau în vremea aceea un eveniment de primă importanţă pentru activitatea culturală, ele fiind singurele manifestări de acest gen. De aceea, deschiderea stagiunii conferinţelor era aşteptată cu nerăbdare de lumea doritoare de cultură, în special de tineretul universitar şi liceal… Am ascultat, ca licean şi ca student, aproape toate conferinţele ţinute la Ateneu. Ele mi-au dat prilejul să văd şi să ascult pe mulţi dintre fruntaşii gândirii şi ai cuvântului. Dintre cei mai gustaţi de public, amintesc pe Delavrancea, Vlahuţă, Ionescu-Gion şi V. A. Urechia… Omul de spirit şi de ascuţită observaţie care era Urechia a ţinut cândva o conferinţă de mare răsunet: „Anatomia şi fiziologia unei conferinţe”, de fapt o şarjă ascuţită la adresa acestei speţe de conferenţiari. El împărţea conferinţele în trei categorii: conferinţe care se anunţă, dar nu se ţin; conferinţe care se ţin, dar nu se fac (adică nu sunt pregătite serios); în fine, conferinţe care se ţin şi se fac. În această ultimă categorie, Urechia a inclus pe conferenţiarii care debitează fraze stereotipe şi goale, exploatând ceea ce el numea „elemente de succes facil”: aluzii la Mihai Viteazul, la problema naţională, la rolul femeii române etc. Urechia a adus cu meşteşug subţire publicul să confirme această teză, folosind el însuşi, înainte de a-şi dezvălui planul, aceste elemente de succes. Publicul, căzut în cursa întinsă de vorbitor, a izbucnit în aplauze zgomotoase. Aplauzele au fost bineînţeles şi mai puternice când asistenţa şi-a dat seama că nu făcuse altceva decât jocul conferenţiarului” [208].

Amintirile continuă cu nominalizări de conferinţe şi personalităţi, care au rămas în memoria celui care a relatat cu atât devotament evenimentele din Primul Război mondial: „Am ascultat conferinţe deosebit de interesante, de exemplu aceea în care Odobescu dădea o replică lui Hasdeu, sau aceea a lui Vlahuţă despre Curentul Eminescu. Vlahuţă ridiculiza, cu duh şi cu citaţii bogate, moda vremii printre poeţii care, lipsindu-le talentul, îşi lăsau plete şi scriau poezii pesimiste. O altă conferinţă remarcabilă a lui Vlahuţă a fost aceea despre „Onestitatea în artă”, în urma căreia, la propunerea lui V. A. Urechia, Academia Română l-a ales membru corespondent. Vlahuţă a refuzat să primească această distincţie, motivându-şi refuzul prin situaţia contradictorie în care se punea Academia, care, cu câţiva ani înainte, respinsese de la premiere Poesiile şi Nuvelele sale. Am mai ascultat pe Ionescu-Gion, unul din obişnuiţii tribunei Ateneului, vorbind despre Doftoricescul meşteşug în trecutul Ţărilor Române. Lui Gion îi plăcea să se exprime într-un limbaj căutat, împănat cu arhaisme. Avea însă întotdeauna miez şi era foarte gustat de public.

M-am dus să-l ascult pe Take Ionescu vorbind despre frumuseţile Bucegilor, era un îndrăgostit de Sinaia şi de împrejurimile ei. Pe D. Pallade l-am ascultat vorbind despre Cavour şi unitatea Italiei. Îmi amintesc, ca şi când ar fi fost ieri, de emoţia care a cuprins sala Ateneului atunci când Pallade a arătat cum Cavour a fost obligat să cedeze Savoia ca recompensă pentru ajutorul dat de Franţa în realizarea unităţii şi independenţei Italiei, şi cum Garibaldi, original din Savoia, a exclamat cu amărăciune: Iată-mă ajuns străin în patria mea !

Am ascultat şi pe Caragiale, citind cu aerul său pince-sans-rire unele bucăţi din Momente şi din Schiţe. Cu acelaşi aer citea şi Urechia din producţiile lui umoristice, între care irezistibila Călătorie cu trenul de la Alexandria la Zimnicea.” [209].

El însuşi un viitor conferenţiar la Ateneu, avea să mărturisească, referindu-se la calităţile necesare pe care trebuie să le deţină un conferenţiar: „Mai târziu, mi-am dat seama că pentru a fi bun conferenţiar nu se cere erudiţie şi nici gândire originală, ci talent de expunere, de captare a publicului. Proba cea mai convingătoare am avut-o mulţi ani mai târziu, când am ascultat la Paris pe unul dintre fruntaşii gândirii şi poeziei franceze, Paul Valéry, citind o lungă şi plicticoasă disertaţie despre un subiect abstract, spre decepţia vizibilă a admiratorilor lui”.

Nu puteau lipsi impresiile referitoare la palatul Ateneului şi personalităţile marcante care erau de regulă prezente în sala de conferinţe: „Noua clădire a Ateneului Român, constituia un cadru cum nu se poate mai plăcut pentru ascultătorii conferinţelor. Instalat comod într-un fotoliu, în aşteptarea apariţiei conferenţiarului pe podium, contemplam cu emoţie îndrăzneţul plafon boltit de sub cupolă, cu decoraţia lui rutilantă, îmi opream privirile un moment asupra peretelui circular care purta inscripţia: Loc rezervat pentru marea frescă…, acoperit abia după mai bine de 50 ani de magistrala operă picturală a lui Costin Petrescu şi nu-mi puteam stăpâni de fiecare dată gândul că acest admirabil monument, rămas până azi cea mai reprezentativă construcţie a Bucureştilor, a putut fi ridicat în România din oborul dăruit de fiii ţării la îndemnul lui C. Esarcu : Daţi un leu pentru Ateneu!

Privirea nu putea ocoli, bineînţeles, loja ateneiştilor de lângă podium. Cei dintâi sosiţi erau inevitabil fraţii Stăncescu, edecurile Ateneului. Leonida Stăncescu, vechiul secretar al Ateneului, grăsun, cu favoriţi cărunţi, aţipea inocent cum începea conferinţa. Costică Stăncescu, pictor şi director al Şcolii de Belle-Arte, era una din figurile reprezentative ale vechiului Bucureşti, imortalizat de caricaturiştii Jiquidi şi N. Petrescu-Găină în ipostaza de om-joben, deoarece pălăria lui înaltă, demodată, mare în fund şi lată în margini, ajunsese să se contopească cu fiinţa lui. Mult folosita expresie: vechii ateneişti, nu era numai o formulă convenţională, ci o realitate. Ea se aplica unei generaţii de oameni de cultură, entuziaşti şi realizatori, în frunte cu Esarcu” [210].

Cu deschiderea culturală de care se bucura Constantin Kiriţescu şi cu educaţia aleasă primită în familie, era normal să fie sensibil şi la muzica simfonică clasică care se interpreta în perioada respectivă. Atmosfera şi relatările autentice referitoare la concertele susţinute la Ateneu, constituie documente importante care întregesc imaginea din epocă: „Am început să prind însă gust şi pentru muzica simfonică. Pe atunci exista o singură stagiune de concerte simfonice la Ateneul Român, primăvara, în Duminicile din postul Paştilor, după amiază, înainte de sărbători. Orchestra nu era permanentă. Ea se alcătuia ad-hoc, din elemente muzicale de mâna întâi, între care se numărau toţi profesorii instrumentişti ai Conservatorului, sub conducerea lui Eduard Wachmann. Din cauza anotimpului, aceste concerte erau considerate nu numai un eveniment artistic, dar şi unul monden… Parterul şi lojile Ateneului se transformau pentru circumstanţă într-o grădină plină de jerbe de flori şi de pene. La aceste concerte am început să înţeleg frumuseţile muzicii simfonice. Am simţit adierea de geniu a muzicii lui Beethoven, îndeosebi a simfoniilor cu numere fără soţ: III, V,VII. Ajunsesem la convingerea subiectivă că tot ce s-a creat mai sublim în muzică este finalul din Eroica, andantele din a V-a şi presto-ul din a VII-a. Simfonia a IX-a nu se cânta pe vremea aceea, din cauza greutăţii de a realiza o unitate între cor şi orchestră. Atunci când Dimitrie Dinicu a reuşit să organizeze, cred că prin 1904, o orchestră permanentă, care va deveni mai târziu o formaţie oficială a Ministerului Instrucţiunilor, iar şi mai târziu Filarmonica, mărind numărul concertelor şi să atace metodic repertoriul clasic, aveam gustul format, iar concertele simfonice ajunseseră să capete un loc precis şi permanent în delectările mele intelectuale. La aceste concerte am ascultat şi câţiva solişti celebri, precum violoniştii Thomson, Kubelik şi Sarasate, pianiştii Reisenauer şi Sauer, copiii-minune Bronislav Huberman şi Florizel von Reuter.

În această perioadă l-am ascultat şi văzut pe George Enescu dirijând, la vârsta de 17 ani, prima sa compoziţie importantă, Poema română, în cadrul unui concert simfonic Wachmann, ridicând sala în picioare” [211].

Referindu-se la expoziţiile de pictură deschise la Ateneu, C. Kiriţescu avea să relateze momente trăite, care au rămas în memoria ateneistului mult timp: „Cred că prin 1896, s-a deschis expoziţia la Ateneu a lui M. Simonide. Fusesem camarazi de clasă la Mihai Bravu. Ne uimea pe noi, colegii şi pe profesorul nostru de desen, Dendrino, cu încercările lui de debutant, lucrate în ulei. A plecat de timpuriu la Paris ca să facă pictură şi a ajuns renumit în arta afişului ilustrat, în culori, sub iscălitura Sim, alături de un alt român, maestru al genului, Paleologu. Atracţia principală a expoziţiei era un tablou istoric, de dimensiuni mari: Moartea lui Mithridate, compoziţie cu subiect dramatic, bogată în personaje plin de mişcare şi de culoare; a fost achiziţionat pentru Stat de ministrul Mârzescu.

Cel mai însemnat moment artistic al tinereţii mele au fost expoziţiile în număr de trei ale lui Nicolae Grigorescu. Subiectele erau luate exclusiv din natura românească. Grigorescu devenea cântăreţul dealurilor noastre, al ogoarelor cu arătura neagră, al cerului limpede şi luminos şi mai ales al carelor cu boi, plăvanii satelor noastre mergând molcom, împerecheaţi la acelaşi jug, alături de care păşeşte omul, îndemnându-i cu codirişca în mână. Mai era ciobănaşul, cu căciula mai mare ca el, păzind oile, fata cu furca la brâu şi fusul în mână. Expoziţiile lui Grigorescu au avut un mare succes atât moral, cât şi material. Tablourile se vindeau ca pâinea caldă şi panourile se împrospătau mereu” [212].

Referindu-se la momentele când Bucureştiul era ocupat de trupele germane în Primul Război mondial, C. Kiriţescu avea să relateze momentele dramatice petrecute în faţa Ateneului: „Am trăit cu înfrigurare ultimele zile ale ocupaţiei. Am participat personal şi activ la manifestările din faţa Oberkommando-ului Mackensen de la Athénée Palace, din 3 noiembrie 1918. Ce vremuri extraordinare !

În grădina din faţa Ateneului Român, o muzică militară germană începe să cânte o arie patriotică: Ich bine ein Preusse…(Sunt un prusian…). Publicul însă nu mai poate îndura. Protestele, la început timide, devin vehemente. Muzicanţii sunt apostrofaţi cu cuvinte grele: Cântaţi Marseilleza! Cântaţi imnul învingătorilor! Glasul indignat al publicului care huiduia înăbuşeşte sunetul muzicii. Mâinile şi bastoanele încep să se ridice ameninţătoare. Încrederea în sine şi trufia germană au dispărut. Un instinct de prudenţă, vecin cu laşitatea, încep să-şi facă loc. Muzicanţii îşi strâng instrumentele şi pleacă. Aclamaţii puternice salută cea dintâi victorie a Bucureştilor robiţi. Din mijlocul mulţimii care acum umple marea grădină a Ateneului Român, un glas, o sută, o mie încep să cânte: Allons enfants de la patrie! Puternice, măreţe, se ridicau din mii de piepturi accentele impresionante ale Marseillezei sub ferestrele Marelui Cartier German”[213].

În 18 aprilie 1937, Constantin Kiriţescu, care împlinea vârsta de 60 ani de viaţă şi 35 ani de activitate, printre care mulţi ani ca director general al învăţământului secundar, avea să fie sărbătorit cu tot fastul de colegi şi prieteni în cadrul unei festivităţi în sala mare a Ateneului Român. Programul sărbătoririi avea trei acţiuni: festivitatea de la Ateneu, un banchet la Athénée Place şi înmânarea unui volum omagial.

Constantin Kiriţescu avea să relateze cu multă satisfacţie despre această festivitate binemeritată pentru o activitate de excepţie: „Sărbătorirea din sala Ateneului Român s-a desfăşurat în faţa unui public foarte numeros şi foarte cald. Mulţi veniţi din diferite părţi ale ţării. Prezenţa unui număr impresionant de academicieni printre care: Ludovic Mrazec, Dimitrie Pompeiu, Gh. Ţiţeica, I. Simionescu, I. Petrovici, I. Al. Brătescu-Voineşti, generalul Radu Rosetti, I. Lapedatu. Au ţinut cuvântări omagiale: Dr. C. Angelescu, preşedintele comitetului de iniţiativă, prof. Christian Musceleanu, Ştefan Ioan, din partea Ateneului Român, Dragomir Hurmuzescu din partea Academiei de Ştiinţe, prof. dr. Francisc Rainer din partea Academiei de Medicină, prozatorul I. C. Basarabescu, C. Moisil din partea Arhivelor Statului etc. Poetul Ion Pillat, împiedicat de boală să fie de faţă, a trimis o scrisoare emoţionantă care a fost citită în şedinţă” [214].

La banchet au participat peste 400 persoane şi, dintre toasturile numeroase, sărbătoritul aminteşte pe filosoful Ion Petrovici, Florian Ştefănescu-Goangă, sub-secretar de Stat şi Alex. Donescu, primarul general al Capitalei.

Volumul omagial a fost editat în condiţii grafice deosebite de Cartea Românească şi a cuprins în cele 880 pagini, un număr de 35 articole referitoare la viaţa şi activitatea sărbătoritului şi 41 studii şi monografii din ştiinţă, istoria culturii, pedagogie, unele din ele susţinute la tribuna Ateneului Român. Un bun exemplu îl constituie conferinţa susţinută la Ateneul Român, intitulată Dezarmarea morală, care includea fragmente din Memoriul transmis la Liga Naţiunilor de la Geneva, prin care respingea calomniile la adresa României. Conferinţa a fost tipărită în broşură, cu un rezumat în limba franceză [215].

Pentru a înţelege mai bine personalitatea lui Constantin Kiriţescu, trebuie să amintim faptul că el este acel care a susţinut conferinţa la Ateneu, în data de 19 noiembrie 1939, despre O mare personalitate morală: Carol I, Regele întemeietor.

Dintre toţi istoricii, filosofii, academicienii, profesorii universitari sau oamenii politici din România, el este alesul naţiunii să vorbească despre un subiect atât de important care a influenţat hotărâtor destinul acestei ţări.

Cu mult respect şi recunoştinţă avea să dezvolte acest subiect C. Kiriţescu, realizând o analiză complexă care dovedeşte o cunoaştere aprofundată a istorie şi personalităţii acestui rege, predestinat acestui popor, ca să reziste presiunilor de acaparare ale celor trei imperii care îl înconjurau.

Debutul acestei conferinţe este edificator: „Cu pietate, respect şi iubire, ne închinăm înaintea figurilor luminoase a acelor fruntaşi care, în vremuri nespus de grele, au ştiut să citească în paginile obscure ale viitorului, să sfideze adversitatea, să ţină piept ameninţărilor. Aşa ni se înfăţişează nouă icoana regelui Carol I, suveranul care, transplantat în ţara de la gurile Dunării din pământul strămoşilor săi, într-o lungă domnie chinuită de griji, înnobilată de muncă şi călăuzită de un ideal, a izbutit să creeze o operă durabilă şi fecundă şi să scrie în istoria noastră naţională unul din capitolele ei cele mai înălţătoare şi mai luminoase” [216].

C. Kiriţescu avea să nominalizeze în câteva cuvinte însuşirile principale ale regelui Carol I: „Cavalerism, seriozitate, credinţă religioasă, conştiinţa datoriei, iată virtuţile care i-au împodobit personalitatea morală celui dintâi rege al României” [217].

Această lucrare, care se întinde pe 31 pagini, avea să fie prezentată şi în sala Fundaţiei Universitare Carol I, în data de13 noiembrie 1940.

 

  1. XVII.      Un conferenţiar care şi-a publicat discursurile susţinute la tribuna Ateneului Român – Grigore Trancu-Iaşi.

Sunt mulţi conferenţiari, de regulă membri marcanţi ai Societăţii Ateneul Român, care au susţinut zeci de prelegeri la tribuna Ateneului, dar sunt puţini aceia care au avut grijă să le publice pentru a rămâne ca o mărturie a unei activităţi generoase, dezinteresate material, cu scopul de a ridica şi sensibiliza cultural societatea românească.

Unul din aceşti conferenţiari, conştient de valoarea mesajului transmis de la această tribună, a fost Gh. Trancu-Iaşi, care şi-a publicat conferinţele la Tiparul Scrisului Românesc din Craiova, dedicând volumul lui Trandafir Djuvara. Cele 17 conferinţe au fost susţinute la Ateneu în perioada anilor 1924-1937. Sunt consemnate şi cele opt cursuri predate la Universitatea Ateneului Român, în perioada anilor 1930-1937. Aceste cursuri dintr-un domeniu destul de vast nu se puteau susţine într-o singură apariţie la tribună. De regulă, cursurile se întindeau pe mai multe săptămâni, cu o regularitate care caracteriza seriozitatea celor care activau sub patronajul Ateneului Român. Fiecare curs susţinut de Gr. Trancu-Iaşi se desfăşura pe o perioadă de trei până la cinci săptămâni, în funcţie de tematica abordată [218].

Conferinţele au fost grupate într-un volum intitulat Oameni şi năzuinţe pe care l-am descoperit cu o dedicaţie oferită unei rude apropiate din Galaţi. Este vorba de distinsul inginer constructor Bebe Neagu, căruia i se adresează în data de 19 octombrie 1947: „Lui Bebe Neagu, la reuşita lui la Politehnică. Cu noroc ! Înainte ! Trancu” [219].

Este tot un fel de „investiţie” făcută în spirit atenian, într-un tânăr student care începea cursurile superioare de inginerie.

Prelegerile susţinute de Gr. Trancu-Iaşi surprind prin diversitatea temelor abordate. Dacă cele din specialitatea sa nu trebuie să ne mire, cele legate de scriitori: Emile Verhaeren, Jean Jaurès, Romain Rolland; muzicieni: Beethoven, Chopin, Enescu; poetul teolog şi filosof precum era Didier Erasmus din Roterdam, dar şi despre fraţii noştri macedoneni uitaţi, cum avea să pledeze conferenţiarul, cu siguranţă trebuie să ne surprindă plăcut.

Iată încă o dovadă a energiilor care se perindau la Ateneu prin erudiţie, spontaneitate şi mai ales prin generozitate.

Dacă parcurgem selectiv câteva din aceste prelegeri putem constata unele lucruri interesante care merită a fi menţionate [220].

a. Gr. Trancu–Iaşi, prezent la aniversarea lui Trandafir Djuvara organizată de Ateneul Român în 1933, a ţinut să-l omagieze cu un discurs dedicat celor 50 ani de carieră culturală ca membru marcant al Ateneului, dar şi pentru meritele sale în diplomaţie.

Referindu-se la cariera diplomatică, avea să amintească un moment petrecut ca ambasador în Turcia: „Iată-l la Constantinopol, unde Sultanul l-a primit la Yldiz-Kiosque oferindu-i o ţigară, pe care diplomatul român n-o putea fuma: fusese bolnav când fumase prima ţigară. A cerut Majestăţii Sale favoarea s-o păstreze ca amintire a acestei prime vizite. Abdul Hamid a înţeles” [221].

Dar Trandafir Djuvara era şi un rafinat admirator al muzicii. Gr. Trancu-Iaşi avea să divulge faptul că din cele 25 reprezentaţii ale lui Parsifal la Bruxelles, unde era ambasador, asistase la 23.

În încheierea discursului, conferenţiarul, referindu-se la cel sărbătorit, declara: „Va trăi opera realizată, prin cărţile sale, prin contribuţia la opera de cultură a Ţării, va trăi în memoria celor ce vor veni după noi la Ateneul Român” [222]. Aceste cuvinte ne aduc aminte cu emoţie de pledoaria pe care o făcea şi Iosif Sava, un alt ateneist, în Seratele muzicale, când prezenta, carte cu carte, volumele scrise de invitatul la emisiune, ca operă nemuritoare definitiv legată de autor.

b. Un alt moment remarcabil, descris de conferenţiar cu multe detalii, se referă la Regele Ferdinand I. Discursul a fost susţinut la Ateneu în data de 1 decembrie 1928:

„Regele Ferdinand I nu a părăsit lumea, ca Michelangelo, cu durerea înfrângerii de a nu fi putut să isprăvească niciuna din operele sale capitale. Lui Ferdinand trebuie să i se cânte imnul eroilor, pentru că a părăsit lumea nu ca învins, ci ca învingător. Generaţia noastră L-a văzut urcând colina vieţii, întocmai ca un înger care se înalţă către cer.

Regele Ferdinand era un mare democrat. În timpul călătoriei sale în Basarabia, cobora în fiecare gară şi intra în mijlocul ţăranilor doritori să-l vadă şi să-i spună păsurile lor. Nu uitaţi că acei ţărani nu văzuseră niciodată pe Domnitorul lor vremelnic înainte de Unire şi că în Rusia, cordoane puternice de soldaţi făceau zid între popor şi Ţar.

Trebuie să vă spun că în zilele mele de lucru cu Regele Ferdinand, discutând legislaţia muncitorească dată ţării pentru prima oară, îmi arăta diferite cărţi oferindu-mi să consult lucrări din biblioteca sa. La Legea asupra conflictelor de muncă, mi-a dat o lucrare germană asupra arbitrajului obligatoriu.

L-am invitat odată în mijlocul muncitorilor, într-o zi de 1 Mai, la inaugurarea Casei medicale Regina Maria, a asigurărilor sociale din Bucureşti. Să nu scape nimănui din vedere faptul că un cap încoronat, în ziua de 1 Mai 1926, a venit în mijlocul muncitorilor. Nu era hotărât să vorbească. A venit totuşi şi a improvizat un discurs… În strada 13 Septembrie, evocare simbolică, Regele şi Regina tuturor Românilor au deschis cel dintâi dispensar, menit să aline suferinţele luptătorilor de pe câmpul pacific al muncii.

Majestatea Sa Regală Ferdinand I a fost întâiul cap încoronat care a vizitat Biroul Internaţional de Muncă din Geneva.

La 16 Mai 1920, în cuvântarea ţinută la mănăstirea Putna, îngenunchind la mormântul lui Ştefan cel Mare, Regele Ferdinand spunea: ,,…Inimile româneşti rosteau numele marelui Voievod plângând, pentru că mormântul său se afla pe pământ robit” [223].

c. Conferinţa susţinută la 1 Decembrie 1935 la Ateneu se intitula Beethoven-Chopin-Enescu. Era o modalitate de a exprima mai multe idei sub paravanul acestor trei mari muzicieni. Regretul exprimat că în loja Ateneului nu se mai află Trandafir Djuvara şi Anastase Simu, cel care avea să instituie celebrul muzeu ce îi va purta numele (ulterior dărâmat de regimul comunist), avea o conotaţie simbolică a solidarităţii ateneiştilor prezenţi de regulă la fiecare conferinţă:

„Eu vorbesc aici ca un creator, am îndrăzneala s-o spun. La 1920 şi 1921, când sub cupola acestui Ateneu treceam Legea pentru libertatea muncii şi Legea de încurajare a construcţiilor, fiecare piatră care se punea pe străzile Bucureştilor şi la temeliile clădirilor de aici nu era o piatră pentru construcţia casei cutare sau cutare, era o piatră pusă la consolidarea Patriei noastre… Nu există altă construcţie în ţara românească care să reprezinte solidaritatea socială ca Ateneul. A fost clădită din iniţiativa lui Esarcu şi la care fiecare a contribuit cu munca lui sau a dat un leu pentru Ateneu. El e simbolul voinţei noastre, al solidarităţii poporului român.

– Acest Ateneu reprezintă centrul românismului. După 1918, când s-a realizat Marea Unire, prima Cameră a poporului român s-a ţinut sub cupola Ateneului. Fresca aceasta, pe care cu ajutorul lui Dumnezeu ne vom învrednici s-o terminăm, opera pictorului Costin Petrescu, va aminti tuturor când o vor privi simfonia străduinţelor poporului român.

– Din umanitatea lui Beethoven şi patriotismul lui Chopin se naşte un geniu al patriei noastre, George Enescu… Când Enescu cântă Adagio de Bach, evocă figura bunicului său, preotul de la biserica din Zvoriştea-Dorohoi. După cum bătrânul preot, care l-a impresionat pe copil, spunea poporului Pace vouă, tot asemenea Enescu, când execută partitura, împrăştie pacea, bunătatea şi patriotismul. Prin geamul bisericuţei din sat pătrundeau razele soarelui şi dădeau strălucirea pe care aureola gloriei i-o dă lui Enescu” [224].

d. La decesul lui Anastasie Simu, survenit în 28 februarie 1935, în numele Ateneului Român, îi revine lui Gr. Trancu-Iaşi  onoare de a susţine o cuvântare în Muzeul Simu, pe care o intitulează Lui Anastasie Simu. (1854-1935) 

„Milioane de fiinţe omeneşti trec prin lumea aceasta fără a făuri un gând, fără a lăsa o dâră măcar. Pe câţi nu-i străfulgeră gândurile şi nu pun o piatră de temelie! Câţi nu se prăbuşesc de pe schelele zidirilor ce vor să înalţe! Tu ţi-ai văzut visul înfăptuit. Sunt vieţi care întrec opera. Opera ta întrece viaţa! Odihneşti câteva clipe încă, între zidurile catedralei pe care ai înălţat-o. I-ai hărăzit odăjdiile menite să dea hrană cerească din generaţie în generaţie, în veacul veacurilor!

Ca şi Beethoven, care dăruieşte nectarul cu care umanitatea se va îmbăta într-o zi, ţi-ai modelat viaţa nu în suprafaţă, ci în relief. În sculptura antică viaţa ţâşneşte dinăuntru. Fără niciun rănit, fără niciun mort şi nicio bătălie, ai mărit patrimoniul naţional… Fiecare pânză, fiecare marmură, va da putinţa celor umiliţi şi necăjiţi să se emoţioneze, să iubească, să spere, să freamăte, să trăiască!… Contribui de-a lungul veacurilor la cea mai înaltă educaţie a mulţimii… Numai frumuseţea caracterului face frumosul în artă.

Sub minunata cupolă a Ateneului Român, împodobită cu fresca poveştii neamului, nu vei mai asculta Eroica! Blând, fin, îndrăgostit de frumos, nu te vom mai vedea strecurându-te discret în colţul lojii, având în ochi, în suflet, în inimă, dorul frumosului, temelia bunătăţii şi moralei umane, bunătatea care împrăştie altora ceea ce îţi place ţie.

Eroii nu se plâng. Ei se imită! Lor nu li se cântă marşuri funebre. Lor… imnuri triumfale !” [225].

e. Într-o conferinţă ţinută la Ateneu în data de 15 decembrie 1931, pe care a intitulat-o Spre alte zări, Gr. Trancu-Iaşi avea să comenteze noţiunile de devotament, recunoştinţă şi ingratitudine, referindu-se la C. Esarcu:

– „Mă gândesc la cele scrise de prietenul meu Radu Rosetti. Vorbind de acest Ateneu, la temelia căruia nu este numai inima unei femei, este inima tuturor femeilor române care au contribuit la desăvârşirea acestei opere de artă cu care ţara noastră se făleşte, spunea în opera sa, Eri : Am fobia ingratitudinii. Din nenorocire, unul din defectele neamului românesc este ingratitudinea. Paşnic din fire, nu mă face să-mi pierd calmul decât nerecunoştinţa.

Nu ştiu dacă iubitul meu prieten cunoştea această poveste, când Dumnezeu a adunat toate virtuţile laolaltă… erau acolo şi virtuţi mari şi virtuţi mici. În fundul sălii se găseau două femei care nu se cunoşteau. Dumnezeu le prezintă pe una celeilalte. Erau Devotamentul şi Recunoştinţa. Era pentru prima oară când devotamentul se întâlnea cu recunoştinţa. Nu ştiu dacă Radu Rosetti citise această poveste, fiind indignat de nerecunoştinţa lumii, când scrisese Eri, în memoria lui C. Esarcu [226].

f. Înfăptuitori, avea să se intituleze conferinţa susţinută la Ateneu, în data de 23 noiembrie 1930. A fost un bun prilej de a-şi aduce aminte de românii basarabeni care au trecut prin grele suferinţe sub ocupaţie rusească:

„Mi-aduc aminte în clipa aceasta, despre o carte cu care m-am mângâiat în timpul războiului. O carte a lui Dimitrie Moruzzi. La 1854-1855, poporul român era cam în aceiaşi situaţie ca la 1916-1917. Boierimea română era adunată la Chişinău, iar ţara împresurată de duşmani. Moruzzi a scris atunci Pribegi în ţară străină, o carte în care spunea: Trec Domniile şi stăpânirile; trec năvălirile şi năvălitorii, trece securea prin codrii de stejar. Trei lucruri nu trec niciodată: locurile, limba şi vlaga unui neam. După stejarul abătut, porneşte lăstarul; dacă nu lăstarul, apoi ghinda încolţeşte şi răsare. Chiar munţii de s-ar prăbuşi, izvoarele de ar seca, văile de s-ar umple, tot nu s-ar schimba sfânta noastră ţarină, pentru că e plămădită din cenuşă şi sânge de moldovean. Apa trece, pietrele rămân !”[227].

g. Optimist din fire, Gr. Trancu-Iaşi avea să susţină în sala Ateneului conferinţa Triumful vieţii, la data de 19 noiembrie 1933, în care aminteşte cu bucurie de începerea lucrărilor la Marea frescă.

„Sunt bucuros că prima conferinţă din anul acesta se ţine când s-a început fresca Ateneului, care va reprezenta fazele principale ale Istoriei Românilor, graţie talentului şi cunoştinţelor profunde în istoriei ale lui Costin Petrescu. În clipa când vorbim de fresca Istoriei Românilor, învingătorul de la Mărăşeşti este în mijlocul nostru. (În sală se afla mareşalul Averescu). Aceasta este fresca materială a Ateneului Român, pentru că fresca morală a fost realizată de acest Ateneu, în ziua când Românii, din toate părţile ţării s-au adunat în acest edificiu, în adunare naţională pentru a proclama realizarea visului milenar…. Avem în mijlocul nostru un om căruia îi doresc să trăiască cât mai mult, dar el prin moarte într-o zi va lua contact cu eternitatea, cu imortalitatea. Acesta este d-nul Simu, care se găseşte aici şi care a donat ţării acea frumoasă colecţie de opere de artă” [228].

h. Una din cele mai impresionante conferinţe susţinută de Gr. Trancu-Iaşi în sala Ateneului, la 11 februarie 1934, se referă la aromânii din Macedonia şi pe care o intitulează sugestiv Fraţi uitaţi.

„Scopul acestei conferinţe este să facă cunoscut şi să treacă în sufletul şi în conştiinţa tuturor românilor şi să le atragă atenţia că sunt încă peste jumătate milion de fraţi de-ai noştri răspândiţi în toate părţile. Atât în Macedonia cât şi în Pind sunt români care, dacă nu se pot uni cu România Mare, cer măcar o unire sufletească prin cultură, o unire prin inima noastră, prin fire nevăzute, care se consideră uniţi, căci şi ei sunt români, şi ei sunt fraţi cu noi, şi ei au dreptul la această românitate mare, care se cheamă viaţa intelectuală şi morală a poporului românesc… Eu le predau studenţilor mei de la Academia de Comerţ rolul economic pe care românii din Macedonia l-au avut în mod special cu Republica Veneţiei; pentru prosperitatea economică a Veneţiei… Oraşe ca: Moscopolis, Meţovo, Seres, Vlaso-Clisura, Monastiri, Cruşova, Băiasa au înflorit economic. Negustorii din Moscopole aveau chiar biserică la Veneţia. Prin ei Franţa cumpăra lână şi păr de capră. Moscopoletanii aveau cartierul lor la Veneţia şi anume în dosul palatului dogilor, la San Provolo… Oraşul aromânesc Moscopolis, se zice că era în secolul al XVIII-lea cel mai mare centru comercial al Turciei Europene şi principalul focar de civilizaţie…

Moscopoleia devine metropola comercială a Epirului. Ceea ce frapează pe străinul vizitator, este contrastul enorm dintre târgurile şi oraşele aromâneşti, de o parte, şi cele slave şi greceşti de altă parte. Cu toate că sunt agăţate cea mai mare parte dintre ele, pe înălţimi aproape inaccesibile şi seamănă cu nişte cuiburi de vulturi, primele se disting prin edificiile masive, spaţioase şi confortabile, cu 2-3 şi chiar mai multe etaje somptuos mobilate.

Curăţenia exemplară care domneşte aici, manierele ospitaliere ale locuitorilor, bogăţiile veşmintelor femeieşti, prăvăliile bine asortate, toate acestea dau chiar micilor sate aromâneşti un aer de îndestulare şi de viaţă activă, inteligentă, industrială şi nu va găsi nimeni o singură comună, un singur sat aromânesc, un singur cătun care să nu aibă una sau mai multe biserici, şcoli, solid clădite, întreţinute cu grijă şi bogat dotate…

Vă voi arăta un tablou, ca să vă daţi seama acum de gravitatea momentului şi a trădărilor intereselor noastre pe care le avem în Macedonia şi Pind. Aliaţii şi prietenii noştri urmăresc deznaţionalizarea noastră:

– În Serbia existau înainte de război 29 şcoli primare; 10 biserici; un liceu; o şcoală profesională-normală, cu un total de 8.000 elevi. După război, niciuna. Toate au trecut în posesia statului Jugoslav şi au devenit focare de cultură sârbească. În biserici slujesc preoţii ruşi, refugiaţi în Serbia de urgia bolşevică.

– În Grecia, înainte de război am avut 50 şcoli primare; 30 biserici; 3 şcoli superioare cu un total de 10.000 de elevi. Astăzi numai 25 şcoli primare; 10 biserici, 3 şcoli superioare cu numai 1.000 elevi.

– În Bulgaria, înainte de război, 10 şcoli primare; un liceu şi 5 biserici. După război, 2 şcoli primare; un liceu şi două biserici.

– În Albania, înainte de război, 17 şcoli primare; 2 gimnazii, 6 biserici, cu un total de 5.000 de elevi. După război, 2 şcoli primare; 5 biserici cu 100 de elevi.

– Mijloacele de propagandă înainte de război: 6 ziare; 4 reviste; 25 societăţi; 2 edituri; 100 biblioteci. După război, niciun ziar; nicio revistă; 15 societăţi; nicio editură; 10 biblioteci. Iată bilanţul pe care-l putem încheia după 16 ani de la Unire, după realizarea idealului nostru naţional.

Am botezat, în casa mea, o mică fată de român din Timoc, nebotezată până la vârsta de 6 ani din pricina că preotul de acolo, bulgar, nu a voit să-i dea numele de Floarea, el spunea Tvensca şi nu Floarea. Numele româneşti de familie sunt transformate în nume sârbeşti, bulgăreşti, greceşti.

În concluzie, scopul acestei conferinţe este de a stabili un început de curent în tineretul român din Pin şi Macedonia, căci acest element este desconsiderat astăzi. La Congresul Studenţesc de la Braşov s-a făcut un memoriu care, din nenorocire, ca şi toate memoriile citite în adunări mari, se aplaudă, se aclamă şi imediat ce au trecut, sunt uitate. Vreau să fac un legământ, să intensific cu toată căldura şi mai ales cu interesul unei societăţi conştiente ca prin şcoală şi biserică să stabilim acţiuni călăuzitoare ale fondului sufletesc şi moral acolo departe” [229].

 

XIX.      V.A. Urechia, unul din iniţiatorii Ateneului Român.

Activitatea lui V. A. Urechia referitoare la Ateneul Român avea să-l determine pe Gheorghe Panu, el însuşi ateneist şi un activ conferenţiar din 1884, să recunoască cu sinceritate, în portretul făcut acestui fascinant personaj: „V. A. Urechia era un mare patriot, patriot în sensul himeric, utopic, fantastic. El voia să facă din români poporul cel mai mare, cel mai victorios, cel mai cult, cel mai literat, cu trecutul cel mai strălucit şi cu aspiraţiile cele mai nemărginite”.

,,Este atitudinea romantică”, avea să adauge Gh. Buluţă, ,,plină de elan, care, deşi produce unele excese, însufleţeşte o autentică operă culturală. Entuziasmul pentru istoria neamului şi pentru cultură putea fi considerat de unii critici utopic, dar nu i se poate contesta valoarea şi rolul într-o întreprindere intelectuală ca aceea din care s-a născut Ateneul Român. Ateneiştii, şi V. A. Urechia îndeosebi, au fost cu adevărat „fii risipitori”, dar risipa lor nu reprezintă o egoistă consumare a energiei pentru satisfacţia personală, ci o cheltuire a propriei fiinţe pentru binele general, o dăruire sinceră, o credinţă autentică, fie ea şi naivă, fie şi grandilocventă ”[230].

C. Esarcu, iniţiatorul principal alături de V. A. Urechia la fondarea Ateneului Român, avea să recunoască: „Cel care a lucrat mai mult pentru înfiinţarea societăţii a fost Urechia, căci el (Esarcu) s-a ocupat de înfiinţarea unei societăţi ştiinţifice, care a luat naştere odată cu Societatea Ateneului: Societatea Naturiştilor. Urechia şi-a adus aminte de Ateneul ce funcţionase la Iaşi pe aceleaşi baze, adică cu aceleaşi statute, şi dându-i un scop dublu: pe de o parte propagandă prin cursuri şi publicaţii, pe de alta investigaţiile ştiinţifice şi producţia literară cu discutarea lor” [231].

Din activitatea complexă a lui V. A. Urechia trebuie menţionate şi cele legate de învăţământ, unde a fost profesor de istorie naţională şi de literatură română la Universitatea din Bucureşti. A îndeplinit şi funcţia de director al învăţământului şi ministru al instrucţiunii. A scris Istoria şcolilor din ţara noastră, şi autor de manuale didactice. A întemeiat mai multe reviste: Instrucţiunea publică-1860; Ateneul Român-1860; Adunarea naţională-1869. Preşedintele al Ligii pentru unitatea culturală a Românilor-1893; editor de texte vechi, precum scrierile lui Miron Costin şi Codex Bindinus. Iniţiatorul şi organizatorul ridicării statuii lui Miron Costin la Iaşi.

Autorul unei Istorii a Românilor în 14 volume, şi participant la înfiinţarea Societăţii academice, viitoarea Academie Română.

Toate aceste activităţi mai importante caracterizează o convingere unitară de propagarea culturii. Vedea în Ateneu o platformă pe care aceste activităţi să se poată întâlni, să îşi împrumute reciproc substanţe, să intre într-o sinteză în stare să exprime judecăţi, sentimente şi finalităţi comune pentru ţară [232].

 

Radu Moţoc                                                             5 august 2013

 

 

 



[1] Ilie Popescu Teişan, Ateneul Român, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968, pag. 6

[2] Ibidem, pag. 7

[3] Ateneul Român, Monografie, întocmită de Virgil Cândea, Ion Zamfirescu şi Vasile Moga, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pag. 6.

* Dedic această lucrare D-lui Andrei Dimitriu, care a reactivat conferinţele Ateneului şi întenţionează să deschidă tradiţionalul Salon de pictură la Ateneu.

[4] Ateneul Român, Monografie, op.,cit., pag. 7.

[5] Ibidem, pag. 8

[6] Ibidem, pag. 9

[7] Ateneul Român, Monografie. Op.,cit., Cum arăta oraşul Bucureşti în 1865 când Ateneul Român şi-a deschis conferinţele: Populaţia capitalei era de 141.754 locuitori; 82 medici; 137 avocaţi; 1.497 funcţionari; 769 fabricanţi; 18 oameni de litere; 20 spiţeri; 30.394 meseriaşi; 769 fabricanţi şi 23.089 comercianţi . Acestei populaţii i se adresau conferinţele Ateneului. Pag. 10.

[8] Darea de seamă a d-lui vice-preşedinte al Ateneului, V. A. Urechia, cu ocazia „Serbării jubileului de 25 de ani a acestei Instituţiuni”, Bucureşti, Tipografia Curţii Regale, F. Göbl fii, 1894, pag. 7

[9] Ibidem, pag. 8

[10] Ibidem, pag. 9. Printre cei care au scris în revista Ateneul Român din Iaşi se numără: M. Kogălniceanu, Papiu Ilarian, Simion Bărnuţiu, I. Strat, G. Mârzescu, G. Misail, Papadopulo-Calimah, B. P. Hasdeu, Dr. Teodori, G. Melidon, arhiereul Filaret Scriban, G. Teutu, ing. Călinescu, G. Baltazar-Panaiteanu, V. A. Urechia, Alex. Donici

[11] Nicolae Kreţulescu (1812-1900), a prezidat comitetul Ateneului timp de aproape trei decenii, începând cu 1872 până a încetat din viaţă. A făcut studii de medicină la Paris. A îndeplinit funcţia de ministru de interne, justiţie, lucrări publice în mai multe guverne. Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ambasador la Roma, Petersburg şi Paris. În 1888, s-a retras din viaţa politică pentru a se consacra lucrărilor ştiinţifice şi activităţii culturale în cadrul Ateneului

[12] Darea de seamă, op.,cit., pag.10.

[13] Paul Augé, Larousse du XX-ème Siécle, Paris, Librairie Larousse, 1928, pag. 410.

[14] Emanoil Kreţulescu, Ateneurile, din volumul ,,Cultură şi civilizaţie’’. Conferinţe ţinute la tribuna Ateneului Român, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1989, Pag. 241-242. Numărul profesorilor la Ateneum era de zece pentru gramatică, trei retori, doi de elocvenţă, cinci sofişti, un filosof şi doi jurist-consulţi.

[15] Paul Guérin, Nouveau Dictionnaire des Dictionnaires illustré, tomul VII, Paris, 1898, pag. 17. Pilâtre de Rozier (1756-1785), fizician aeronaut, a fost primul care a efectuat o ascensiune aeronautică într-un balon în anul 1783. Dorind să traverseze canalul Mânecii cu prietenul său Romain, a murit prin prăbuşirea balonului.

[16] Emanoil Kreţulescu, Cultură şi civilizaţie, op., cit., pag. 243.

[17] Darea de seamă, op., cit., pag. 11

[18] Ibidem, pag. 12.

[19] Ibidem, pag. 13.

[20] Ibidem, pag. 14.

[21] Ibidem, pag. 15.

[22] Ilie Popescu Teişan, op.,cit., pag. 12.

Constantin Esarcu (1836-1898), era un om de cultură deschis sufleteşte spre ştiinţă dar şi pentru artă, un spirit european, un mare patriot. Licenţiat la Paris în ştiinţele naturale şi doctor în medicină, urma să ocupe la 7 noiembrie 1864 catedra de zoologie şi botanică de la Facultatea de ştiinţe a Universităţii din Bucureşti. A îndeplinit funcţia de ambasador în Italia şi Grecia, prilej cu care a cercetat documente istorice de mare valoare referitoare la ţara noastră. În 1884, a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Prin donaţii şi eforturi organizatorice a constituit colecţiile de artă şi cărţi vechi ale Ateneului Român. A fost un conferenţiar activ privind istoria şi arta în principal.

[23] Ibidem, pag. 14.

V. A. Urechia (1834-1901) este al doilea principal fondator al Ateneului Român, cel mai apropiat colaborator al lui C. Esarcu. După studiile efectuate la Paris şi Madrid, a fost numit profesor la Iaşi, iar după anul 1859 director la Ministerul cultelor şi instrucţiei publice. Este autorul raportului pentru înfiinţarea Universităţii din Iaşi (1860). Alături de C. Esarcu, fiind deosebit de tenace şi sistematic, a participat efectiv la toate activităţile din cadrul Ateneului Român privind propagarea culturii şi promovarea învăţământului. B. P. Hasedu avea să-l numească „marele ateneist”, ca un omagiu adus acelui despre care spunea: „cele mai multe instituţii culturale de la noi se datorează direct sau indirect lui Urechia. „Pornirea lui firească nu era spre cugetare, ci spre acţiune” afirma Hasdeu în volumul II de Scrieri literare morale şi politice la pag. 148. A fost numit profesor de istoria românilor şi literatura română la Universitatea din Bucureşti prin acelaşi decret ca şi Esarcu. Uriaşa sa activitate se remarcă şi prin publicare celor 14 volume ale Istoriei românilor şi cele 4 volume din Istoria şcoalelor. Un mare patriot.

[24] Ibidem, pag. 15.

P. S. Aurelian (1833-1909), al treilea fondator al Ateneului Român, a fost bursierul Eforiei şcolilor pentru a studia agricultura în Franţa în perioada 1856-1859. Întors în ţară, a fost numit profesor şi director al şcolii de agricultură de la Pantelimon. În calitate de director al Monitorului Oficial, al cărui director a fost numit la 1 ianuarie 1861, a publicat articole cu caracter economic. El susţinea înfiinţarea caselor de economii, asigurările agricole şi înfiinţarea bibliotecilor şi muzeelor comunale pe lângă şcoli. Ca om politic a fost preşedinte a Camerei Deputaţilor şi al Senatului, ministru în mai multe guvernări, preşedinte al Consiliului de Miniştri. Este ales preşedintele Ateneului Român în două rânduri: în1865-1866 şi în 1902 până la moarte (1909). Unul din ctitorii Ateneului a reprezentat o minte sigură, o voinţă fermă, un patriot activ, un filosof realist, un prieten sobru dar profund al culturii.

[25] Ateneul Român, revista mensuală, anul I, 1-30 iunie 1866, Bucureşti, Tipografia Lucrătorilor Asociaţi, pag. 11

[26] Ateneul Român, Monografie, op., cit., pag. 27. Ion Zamfirescu, care a consultat arhiva Ateneului pusă la dispoziţie de custodele acesteia, Vasile Moga, a consemnat cu mare siguranţă pe cei 20 membri fondatori care au semnat la 31 octombrie 1865 statutul Societăţii culturale Ateneul Român: Constantin Esarcu, Petre S. Aurelian (directorul Şcoalei de agricultură de la Herăstrău), Th. Aman (pictor), Alex. Lahovari (avocat), Grigore Ştefănescu (profesor de ştiinţe naturale), B. P. Hasdeu (scriitor, istoric, filolog), Al. Gianni, Emanoil Kreţulescu (om de litere), Ulysse de Marsillac (ziarist), Alexandru Vericianu (secretar la Consiliul de Stat), G. Missail (prim-grefier la Curtea de Casaţie), Emanoil Bacaloglu (om de ştiinţă, profesor universitar), Dimitrie Ananescu (profesor la „Sf. Sava”), C. Boerescu (profesor universitar, jurist), G. Alessianu (medic, profesor universitar), Petre P. Carp (om politic), G. Danielopol (jurist, profesor universitar), V. A. Urechia (profesor universitar, istoric), C. I. Stăncescu (profesor la Şcoala de Belle-Arte), Alex. Holban (gazetar).

[27] Ateneul Român, anul I, op.,cit., pag. 11-13.

[28] Ateneul Român, Monografie, op.,cit., pag. 27-28.

[29] Cultură şi Civilizaţie, Conferinţe ţinute la tribuna Ateneului Român, Antologie, note şi prefaţă de Gheorghe Buluţă, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1989, pag. 331.

[30] Ibidem, pag. 246.

[31] Ibidem, pag. 247

[32] Ibidem, pag. 8.

[33] Ateneul Român, revistă mensuală, op.,cit, pag. 20

[34] Ateneul Român, revistă mensuală, anul I, nr. 2 şi 3, iulie şi august, 1866, Bucureşti, Tipografia Lucrătorilor asociaţi, pag. 33-37.

[35] Ilie Popescu Teiuşan, op., cit., pag. 12.

[36] Ibidem, pag. 16.

Carol (Scarlat) Rosetti deţinea o însemnată avere, drept pentru care face o donaţie importantă pentru „înaintarea ştiinţelor şi literaturii în patria noastră”. Donaţia era compusă dintr-un teren în Bucureşti în vederea ridicării unui local destinat unei biblioteci, pentru care donează şi 4.000 volume şi o importantă colecţie numismatică. O sumă importantă de bani este destinată tot pentru ridicarea acestei clădiri. Concursul pentru construirea localului bibliotecii este anunţat de Rosetti la 18 februarie 1867, sugerând drept model biblioteca imperială de la Paris, care urma să constituie şi sediul Ateneului. Preşedinte al Ateneului între 1868-1869. A fost şi primar al Capitalei.

[37] Cultură şi Civilizaţie, op.,cit., Constantin Prodan,  Ateneul Român şi menirea lui în cultura românească, pag. 311.

[38] Ilie Popescu Teiuşan, op., cit., pag. 16.

[39] Cultură şi Civilizaţie, op., cit., pag. 8

[40] Ilie Popescu Teiuşan, op.,cit., pag. 21

[41] Cultura şi civilizaţie, op.,cit., pag. 9

[42] Georghe Bariţiu, Istoria Transilvaniei, vol. III, Tipografia W. Krafft, Sibiu, 1891, pag. 100.

[43] Ateneul Român, nr. 6-7 din noiembrie-decembrie 1866, pag. 115-116.

[44] Ateneul Român, nr. 8-9 din ianuarie-februarie 1867, pag. 229.

[45] Ateneul Român, Anul II, nr. 1, 1868, pag. 4.

[46] I. C. Massim avea să redacteze împreună cu A. T. Laurean Dicţionarul limbii române în două volume. Vol. I plus Glosarul, apar în 1871, în timp ce vol. II este tipografiat în 1876.

[47] Ateneul Român, Anul II, nr. 1, 1868, pag. 5.

[48] Ibidem, pag.9.

[49] Ateneul Român, monografie, op.,cit., pag. 30.

[50] Ibidem, pag. 31.

[51] Ibidem, pag. 32.

[52] Cultură şi civilizaţie, op.,cit., Constantin Prodan, Conferinţa susţinută la Ateneu în anul 1935 cu titlul ,,Ateneul Român şi menirea lui în cultura românească’’, pag. 305.

[53] Ibidem, pag. 9.

[54] Ateneul Român, monografie, op., cit., pag. 87.

[55] Cultură şi Civilizaţie, op.,cit., pag. 10.

[56] Ibidem, pag. 308.

[57] Ateneul Român, monografie, op.,cit., pag. 30.

[58] Cultură şi Civilizaţie, op.,cit., pag. 306.

[59] Ibidem, pag. 11.

[60] Ibidem, pag. 8.

[61] Ateneul Român, Anul I, nr. 6-7 din noiembrie – decembrie 1866, Bucureşti, pag. 118.

[62] Ateneul Român nr. 8-9 din ianuarie-februarie 1867, pag. 231.

[63] Civilizaţie şi cultură, op.,cit., pag. 309.

[64] Ateneul Român, revistă mensuală, anul I, nr. 4-5, septembrie-octombrie 1866, Bucureşti, pag. 74. Conferinţele semnalate au fort următoarele:

–        V. A. Urechia a vorbit despre Femeia Română, Clasicism şi romantism cu aplicaţii la poezie şi arte.

–        A. Petrescu a susţinut mai multe conferinţe despre economia politică.

–        B. P. Haşdeu a prezentat mai multe biografii precum a Domniţei Elena, Nic. Miclescu, Ionaşcu Vodă.

–        Nicolae Racoviţă a conferenţiat despre muzică în general şi despre muzica naţională în particular.

–        Ulysse de Marsillac a susţinut mai multe conferinţe privind literatura franceză.

–        Bacaloglu a abordat mai multe subiecte despre chimie şi fizică exemplificate cu experienţe interesante.

–        T. Văcărescu a analizat operele cele mai însemnate ale lui Schiller.

–        C. Esarcu a abordat subiecte despre ştiinţelor naturale

[65] Ibidem, pag. 76.

[66] Ibidem, pag. 79-80.

[67] Ibidem, pag. 80-81.

[68] Ibidem, pag.83-85.

[69] Ibidem, pag. 85-88.

Programul acestor conferinţe pe 1866-1867 era următorul:

–        Luni 21 noiembrie 1866: V. A. Urechia va arăta cum iubeau Romanii şi cum Românii

–        Joi 24 noiembrie: B. P. Hasdeu va vorbi despre limba română ca izvor al istoriei naţionale.

–        Duminică 27 noiembrie: Aurelian va vorbi despre România la expoziţia de la Paris în 1867.

–        Miercuri 30 noiembrie: Ulyse de Marsillac conferenţiază despre literatura franceză.

–        Joi 1 decembrie: C. Esarcu, va vorbi despre educaţie şi politică.

–        Duminică 4 decembrie: Vericianu va vorbi despre monedă din punctul de vedere al suveranităţii naţionale.

–        Joi 8 decembrie: Stăncescu va vorbi despre desen în instruirea şi educaţia poporului.

–        Duminică 11 decembrie: Vulturescu va vorbi despre lux.

–        Luni 12 decembrie: V. A. Urechia va vorbi despre elocinţa română. Oratori moderni politici: Barbu Catargiu, Ion Brătianu, Mihail Korălniceanu.

–        Joi 15 decembrie: Ananescu va vorbi despre animale domestice. Modalitatea de a domestici şi foloasele ce trage omul de la animale.

–        Duminică 18 decembrie: Vericianu va vorbi despre trebuinţele omului.

–        Miercuri 27 decembrie: B. P. Hasdeu va vorbi despre nobleţea română.

–        Joi 5 ianuarie 1867: U. de Marsillac va vorbi despre elocinţa şcolilor din Franţa în Evul Mediu.

–        Duminică 8 ianuarie: V. A. Urechia va vorbi despre românii din Dalmaţia (Maurovlaki), despre rolul acestor români şi în general al românilor din Turcia la dezlegarea chestiunii Orientului.

–        Joi 12 ianuarie: C. Esarcu va vorbi despre longevitatea vieţii umane; arta de a trăi mai mult.

–        Duminică 15 ianuarie: Vericianu, chestiuni economice.

–        Joi 19 ianuarie: C. Stăncescu va vorbi despre teatru.

–        Duminică 22 ianuarie: N. Manu va vorbi despre originile Statelor Române.

–        Joi 26 ianuarie: Ananescu va vorbi despre originea raselor umane.

–        Duminică 29 ianuarie: Aurelian va vorbi despre asociaţiile caritabile.

–        Joi 2 februarie: U. de Marsillac va vorbi despre Molière, din punctul de vedere literar, social şi politic.

–        Duminică 5 februarie: Stăncescu va vorbi despre rolul municipalităţilor în Italia în secolele al XV şi XVI.

–        Joi 9 februarie: C. Esarcu va vorbi despre regnul uman. Omul în creaţiune.

–        Duminică 12 februarie: V. A. Urechia va vorbi despre partea fatalităţii în faptele naţionale: a voi şi a putea !

–        Duminică 19 februarie: Vulturescu, va vorbi despre civilizaţie.

–        Joi 23 februarie: Niculeanu va vorbi despre influenţa lecturării romanelor.

–        Duminică 26 februarie: V. A. Urechia va vorbi despre influenţa ideilor în dezvoltarea naţională.

–        Joi 9 martie: Tresnea – consideraţiuni generale asupra pădurilor.

–        Duminică 12 martie: V. A. Urechia va arăta cum toate păsările pre limba lor pier şi ori te porţi cum ţi-e limba, ori vorbeşti cum ţi-e portul.

–        Duminică 19 martie: Aurelian va vorbi despre foamete şi lipsuri.

–        Joi 23 martie: C. Esarcu: Viaţă şi moarte – O preumblare prin ceruri.

[70] Revista Ateneului Român, nr. 12,13,14, 1867, pag. 480.

[71] Ateneul Român, nr. 12, 13, 14, din mai, iunie, iulie, Bucureşti, Tipografia Lucrătorilor Asociaţi,1867, pag. 465-470.

[72] Ibidem, pag. 481-483. Lista acestor conferinţe este următoarea:

–        Joi 9 noiembrie 1867 – I. Heliade Rădulescu: Despre poezie şi în special despre Poesia osianică.

–        Duminică 12 noiembrie – U. de Marsillac: Resurecţiunea poeziei păgâne în secolul al XIX-lea.

–        Joi 16 noiembrie – C. I. Stăncescu: Cum se critică operele de artă.

–        Duminică 19 noiembrie – V. A. Urechia: Satira. Satirici români: Cantemir Dăscălescu, Gr. Alecsandrescu, Bălăcescu, Heliade etc.

–        Joi 23 niembrie – A. Vericescu: Misiunea guvernului. Ingerinţa guvernamentală şi iniţiativa privată.

–        Duminică 26 noiembrie – I. Fălcoianu: Despre astronomie.

–        Joi 30 noiembrie – Velescu: Despre teatru.

–        Duminică 4 decembrie – U. de Marsillac: Marion de Lorme de V. Hugo.

–        Joi 8 decembrie – B. P. Hasdeu: Instrucţiunea română în Transilvania.

–        Duminică 11 decembrie – I. Heliade Rădulescu: Poesia epică, Ossian.

–        Duminică 18 decembrie – Aurelian: Expoziţia universală. Rezultatele sale materiale şi morale, şi cu deosebire în privinţa instrucţiunii şi educaţiunii.

–        Joi 22 decembrie – V. A. Urechia: Maurovlachi. Rolul românismului la dezlegarea chestiunii Orientului.

–        Marţi 26 decembrie – I. Fălcoianu: Despre astronomie.

–        Miercuri 27 decembrie – Massim: Scrierea română cu litere latine.

–        Duminică 31 decembrie – Massim: Idem.

–        Joi 4 ianuarie 1868 – N. Blarenberg: Despre istoria instituţiilor ţării.

–        Duminică 7 ianuarie – Vasile Alecsandri: Despre Poesia populară.

–        Joi 11 ianuarie – C. I. Stăncescu: Despre pictorii români înainte de 1848.

–        Duminică 14 ianuarie – Vericeanu: Teoria impozitelor.

–        Joi 18 ianuarie – U. de Marsillac: Don Juan de Molière.

–        Duminică 21 ianuarie – Ştefănescu: Anticitatea omului în Creaţiune.

–        Joi 25 ianuarie – ??: Despre Goethe.

–        Duminică 28 ianuarie – Cernătescu: Despre mărirea, scăderea şi rezultatele domniei romane.

–        Joi 1 februarie – Aurelian: Expoziţia universală. A doua conferinţă.

–        Duminică 4 februarie – Vericeanu: Despre creditul public.

–        Joi 8 februarie – Gr. Kreţianu: Familia, rolul şi influenţa ei în societate.

–        Duminică 11 februarie – U. de Marsillac: La chute d’un ange (Lamartine), Eloha (Alfred de Vigny). Rolul îngerilor în literatura modernă.

–        Joi 15 februarie – P. Cernătescu: Consideraţiuni generale asupra istoriei Greciei.

–        Duminică 18 februarie – V. A. Urechia: De unde îşi culeg poeţii români coloritul de stil.

–        Joi 22 februarie – Velescu: Despre teatru. A doua conferinţă.

–        Duminică 25 februarie – I. Heliade Rădulescu: Despre literatură.

–        Joi 29 februarie – A. Petrescu: Despre organizaţiunea societăţii.

–        Duminică 3 martie – C. Esarcu: Educaţiune şi politică. Oamenii de stat.

[73] Ateneul Român, anul II, nr. 1, 1868, pag. 3.

[74] Ibidem, pag. 4.

[75] Ateneul Român, Anul I., nr. 12,13,14, Anul 1867, pag. 537.

[76] Ibidem, pag. 538.

[77] Ibidem, pag. 544.

[78] Ibidem, pag. 560.

[79] Ibidem, pag. 561.

[80] Ibidem, pag. 562. Vezi: Poezii populare a românilor din Moldova, din suplimentul la România literară, Iaşi, 1855, pag. XX.    ????

[81] Ibidem, pag. 570.    ????

[82] Ibidem, pag. 568.    ????

[83] Ibidem, pag. 580.    ????

[84] Ateneul Român, nr. 4-5 din septembrie-octombrie 1866, pag. 85-88.

[85] Ateneul Român, nr. 6-7 din noiembrie – decembrie 1866, pag. 119

[86] Ateneul Român, nr. 8-9 din ianuarie-februarie 1867, pag. 234

[87] Ateneul Român, Anul II, nr. 1, 1868, pag. 10.

[88] Ateneul Român, Anul II, nr. 1, 1868, pag. 12.

[89] Ibidem, pag. 12-14.

[90] Ibidem, pag. 15.

[91] Ibidem, pag. 11.

[92] Darea de seamă, op.,cit., pag. 32.

[93] Ateneul Român, Anul I, nr. 4-5 din septembrie-octombrie 1866, pag. 106.

[94]  Ilie Popescu Teiuşan, op.,cit., pag. 18

[95]  Ateneul Român, nr. 6-7 din noiembrie-decembrie 1866, pag. 205.

[96]  Darea de seamă, op.,cit., pag. 33

[97]  Ilie Popescu Teiuşan, op.,cit., pag. 19

[98]  Ibidem, pag. 20

[99]  Ateneul Român, nr. 6-7 din noiembrie-decembrie 1866, pag. 206-208.

[100] Darea de seamă, op.,cit.,pag. 32.

[101] Darea de seamă, op.,cit.,pag. 34.

[102] Ateneul Român, anul II, nr.1, anul 1868 pag. 109.

[103] Ateneul Român, revistă mensuală, nr. 1, op.,cit., pag. 7.

[104] Ibidem, pag. 10.

[105] Ateneul Român, Monografie, op.,cit.,pag. 77.

[106] Ateneul Român, revistă mensuală, nr. 2-3, iulie şi august, 1866, pag. 54-60.

[107] Ateneul Român, nr. 4-5 din septembrie – octombrie, 1866, pag. 69.

[108] Ateneul Roman nr. 2-3, op.,cit., pag. 60-61.

[109] Ibidem, pag. 61.

[110] Ibidem, pag. 62

[111] Ateneul Român, Anul I, nr. 12, 13 şi 14, op.,cit, pag. 484.

[112] Ateneul Român, Anul I, nr. 12, 13 şi 14, op., cit., pag. 485.

[113] Ateneul Român, nr. 2-3 din iulie – august, 1866, pag. 64-66.

[114] Ateneul Român nr. 4-5, 1866, op.,cit., pag. 70.

[115] Ibidem, pag. 71.

[116] Ateneul Român, Revistă literară, ştiinţifică şi artistică, Anul II, Ianuarie-August, 1869 pag. 3.

[117] Darea de seamă, op.,cit., pag. 24.

[118] Darea de seamă, op., cit., pag. 25.

[119] Ateneul Român, Anul II, nr. I, 1868, pag. 104.

[120] Ilie Popescu Teiuşan, op.,cit., pag. 40.

[121] Ateneul Român, Anul II, nr. I, 1868, pag. 106-108.

[122] Ibidem, pag. 105.

[123] Ilie Popescu Teiuşan, op.,cit., pag. 41.

[124] Ateneul Român, monografie, op.,cit., pag. 58.

[125] Ilie Popescu Teiuşan, op.,cit., pag. 41.

[126] Cella Delavrancea, Dintr-un secol de viaţă, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987, pag. 78. Articol apărut în Gazeta literară din 25 noiembrie 1965.

[127] Ibidem, pag. 227. Articol apărut în revista Le Moment din 14 decembrie 1936.

[128] Ibidem, pag. 363. Articol publicat în Tribuna României la 1 ianuarie 1973.

[129] Semănătorul, Anul V, nr. 46 din 12 noiembrie 1906, pag. 902. Revista Semănătorul până la nr. 43 din 22 octombrie 1906 a fost condusă de N. Iorga. De la acea dată redacţia a fost compusă din: D. Anghel, St. O. Iosif, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea şi I. Scurtu, fără a se indica numele directorului, conform obiceiului.

[130] Ibidem, pag. 903.

[131] Ateneul Român, monografie, op.,cit., pag. 85.

[132] Ibidem, pag. 86.

[133] Ateneul Român, nr. 8-9 din ianuarie-februarie, 1867, pag. 233.

[134] Ilie Popescu Teiuşan, op., cit., pag. 22.

[135] Darea de seamă, op.,cit., pag. 36

[136] Darea de seamă, op.,cit., pag. 36

[137] Darea de seamă, op.,cit., pag. 29.

[138] Ateneul Român, nr. 8-9 din ianuarie-februarie, 1867, pag. 231-232.

[139] Ilie Popescu Teiuşan, op.,cit.,, pag. 23.

[140] Ibidem, pag. 23.

[141] Nicolae Şt. Noica, Lucrări publice din vremea lui Carol I, Ed. Cadmos, 2008, pag. 49

[142] Darea de seamă, op.,cit., pag. 30-31.

[143] Ilie Popescu Teiuşan, op.,cit., pag. 23.

Nota de subsol nr. 1 : „Pe acest loc a fost, numit Livada Văcăreştilor, fusese construit de Mihai Cantacuzino o bisericuţă, pe care, plecând în Rusia, în anul 1776, o lasă metoh episcopiei Râmnicului. De aici denumirea de grădina Episcopiei”.

[144] Ibidem, pag. 23, Nota de subsol nr. 2.

[145] Albert Galleron, a fost primul arhitect francez care a lucrat în ţara noastră. Diplomat la Beaux-Arts din Paris. A primit Ordinul Crucea României. Din proiectele semnate de Albert Galleron care au fost realizate în România menţionăm următoarele:

–        Casa doctor Turnescu (construită în perioada 1893-1895), celebru medic chirurg, aflată pe str. Dionisie Lupu. În prezent funcţionează Rectoratul Facultăţii de Medicină şi Farmacie.

–        Casa Dodani de pe strada Brezoianu colţ cu bulevardul Elisabeta

–        Casa Eliza Filipescu (1884), Calea Victoriei nr. 129-130. A fost proiectată împreună cu arh. P. Gottreau.

–        Casa Costescu Comăneanu (1889), în prezent dărâmată.

–        Casa Iacob Negruzzi (1889), str. Romană 25.

–        Casa Zoe Slătineanu (1890), Calea Dorobanţilor nr. 96.

–        Casa Ioseph Fermo (1891), intersecţia străzii Romulus cu Cotita

–        Casa A. Gaillac (1891), Calea Dorobanţi ne. 126.

–        Casa Cesianu-Racoviţă, vizavi de Muzeul Aman.

–        Casa C. Esarcu de pe Bulevardul Carol colţ cu str. Gogu Cantacuzino.

–        Azilul Elena Slătineanu din Calea Dorobanţi

Informaţiile sunt din Ziarul Financiar, Albert Galleron – Arhitectul Ateneului, 16 aprilie 2013

[146] Ioan Popescu Teiuşan, op.,cit., pag. 24.

[147]Ibidem, pag. 24

[148]Ibidem, pag. 25.

[149] Nicolae Şt. Noica, op.,cit., pag. 51

[150] Ibidem, pag. 50.

[151] Ateneul Român, monografie, op.,cit., pag. 66

[152] C. Esarcu, Discursul pronunţat cu ocazia punerii petrei fundamentale a Palatului Atheneului. 26 octombrie 1886, Revista Atheneul Român, Tipografia Curţii Regale, F.Göbl Fii, Bucureşti, 1898, pag. 8 şi 9.

[153] Ibidem, pag. 14.

[154]Ibidem, pag. 16.

[155] Marea refacere a Ateneului, din seria Caietele Filarmonicii „George Enescu”, 2010.

[156] Nicolae Şt. Noica, op., cit., pag. 51.

[157] Gabriel Badea-Păun, Pictori Români în Franţa 1834-1939, Ed. Noi media print, Bucureşti, 2012, pag. 96.

Gh. Demetrescu Mirea (1852-1934), elev la Şcoala de Arte-Frumoase din Bucureşti, între 1870 şi 1875, sub îndrumarea profesorilor Gh. Tattarescu şi C. Stăncescu. Este desemnat să însoţească Armata română, alături de N. Grigorescu, Sava Henţia şi Carol Popp de Szathmari. Pentru a imortaliza scene din Războiul de Independenţă. A executat peste 300 portrete ale membrilor protipendadei, dar şi picturi murale în:

–        Aula Universităţii din Iaşi, unde a fost reprezentat regele Ferdinand I şi regina Maria (astăzi înlocuiţi cu alte personalităţi)

–        Plafonul sălii de muzică a Palatului Cantacuzino,

–        Plafonul Casei Vernescu

–        Prometheu la Palatul Băncii Naţionale

În 1924 primeşte „Premiu naţional de pictură”.

[158] Nicolae Şt. Noica, op.,cit., pag. 52

[159] Ioan Popescu Teiuşan, op.,cit., pag. 27.

[160] Marea refacere a Ateneului Român (1900-2003), 2010, op., cit., ????

[161] Nicolae Şt. Noica, op.,cit., pag. 52.

[162] Cultură şi civilizaţie, op.,cit, Alex. Odobescu, Ateneul Român şi clădirile antice cu dom circular, pag. 164.

[163] Ibidem, pag. 169 – 171.

[164] Ioana Beldiman, Sculptura franceză în România (1848-1931), Ed. Simetria, 2005, pag. 147.

[165] Ibidem, pag. 141. „Statuia a fost plănuită din timp la Paris, unde paşoptiştii români colaborau cu Rosenthal. Familiarizaţi din mediile pariziene cu rolul educativ al statuilor purtătoare de idei, fraţii Ştefan şi Nicolae Golescu, ministru în Guvernul Provizoriu, au fost, probabil, comanditarii statuii. Statuia a fost amplasată în curtea Ministerului Dinlăuntru, ceea ce Rosetti numeşte în curtea Vorniciei”. Pag.145.

[166] Ibidem, pag. 146

[167] Ioan Popescu Teiuşan, op.,cit., pag. 25.

[168] Ibidem, pag. 81.

[169] Aristide Ionescu, Costin Petrescu şi marea frescă din Ateneul Român, Revista Argeş, aprilie 2008.

[170] Virgiliu Z. Teodorescu, În Bucureşti, pe urmele unui creator de frumos – artistul plastic Costin Petrescu, Revista muzeelor, nr.1, 2005, pag. 90.

Costin Petrescu (1872-1954) A pictat: Catedrala arhiepiscopală din Galați (1911),  biserica din Roznov, biserica Sf. Silvestru din Bucureşti, biserica Încoronării de la Alba Iulia, biserica Sf. Neculai din Şcheii Braşovului, sala de Consiliu din palatul ziarului „Universul”, biserica Sf. Dumitru din Colentina, biserica Mihai Vodă din Bucureşti, evocarea culturii transilvane de la Universitatea din Cluj. Casa memorială din Bucureşti, din Bd. Dacia nr. 290, este vizitabilă. Imobilul a fost proiectat de pictor pentru locuinţă, atelier de creaţie, şi întâlniri colegiale.

[171] Gabriel Badea-Păun, op.,cit., pag. 203.

[172] Aristide Ionesc, op.,cit., Vezi şi Aventuri prin tunelul timpului, Ed. Sport-Turism, autor Simion Săvescu, 1977.

[173] Ateneul Român, monografie, op.,cit., pag. 83

[174] Aristide Ionesc op.,cit., pag. 3.

[175] Ateneul Român, monografie, op.,cit., pag. 50.

[176] Ibidem, pag. 84.

[177] Gabriel Badea-Păun, op.,cit.,pag. 203.

[178] Nicolae Mareş, Wladimir Hegel- reprezentant de seamă al artei monumentale româneşti, Dacia literară, nr. 91 din iulie 2010.

W. Hegel (1839-1918), reprezentant de seamă al neoclasicismului românesc, se trage dintr-o familie străveche de sculptori polonezi. După studiile făcute în Germania şi Franţa se stabileşte în România în 1885. Devine profesor de sculptură şi desen la Academia de Belle-Arte din Bucureşti. Execută mai multe statui printre care cea a lui Miron Costin din Iaşi (1888); Monumentul Eroilor Pompieri din Bucureşti (1901); C. A. Rosetti (1903); Vasile Alecsandri din Iaşi (1906); Dinicu Golescu din Bucureşti; Bustul Reginei Elisabeta (1891); M. Kogălniceanu din Galaţi, Iaşi, Piatra Neamţ şi Botoşani; V. Alecsandri din Bacău (1894) etc.

[179] Ioana Beldiman, Sculpturi franceze, Ed. Simetria, Bucureşti, 2005, pag. 54.

[180] Ateneul Român, Darea de seamă a serbării pentru inaugurarea bustului lui Ion Ghica, Tipografia

„Cooperativa”, Bucureşti, 1910, pag. 5.

[181] Ibidem, pag. 6

[182] Ibidem, pag. 27.

[183] Ibidem, pag. 38.

[184] Ibidem, pag. 40.

[185] Ateneul Român, Anul I, nr. 4-5 din septembrie octombrie 1866, pag. 89-93

[186] Ilie Popescu Teiuşan, op.,cit., pag. 43.

[187] Gh. Oprescu, Pictura românească în secolul al XIX-lea, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Ed. II-a,

1943, pag. 179.

[188] Ateneul Român, monografie, op.,cit., pag. 117.

[189] Gh. Oprescu, op.,cit., pag. 155.

[190] Darea de seamă, op.,cit., pag. 35.

[191] Cultură şi Civilizaţie, op., cit., C.I. Stăncescu, Mişcarea artelor plastice în România de la 1848-1878, pag. 335.

C. I. Stăncescu (1837-1909), pictor, profesor, directorul Muzeului al Şcolii Naţionale de Belle-Arte, membru fondator , secretar şi vicepreşedinte al Ateneului, conferenţiar activ, a prezentat la tribuna Ateneului, în perioada 1865-1893 un ciclu de conferinţe intitulate:

– Originea şi istoria artelor (1865- 1893)

– Ce este frumuseţea (În douăzeci de prelegeri)

– Despre pictorii români înainte de 1848

– Mişcarea Belle-Artelor în 1868

– Despre Teatrul Naţional

– Mişcarea artistică în 1869-1870

– Cum se critică operele de artă (1875)

– Rolul artelor plastice în instrucţiunea şi educaţiunea popoarelor (1884)

[192] Cultură şi Civilizaţie, C. I. Stăncescu, Mişcarea artelor plastice în România, op.,cit., pag. 127.

[193] Ibidem, pag. 130.

[194] Ibidem, pag. 131.

[195] Ibidem, pag. 136.

[196] Ibidem, pag. 138.

[197] Ateneul Român, monografie, op., cit., pag. 118.

[198] Ibidem, pag. 119.

[199] Ilie Popescu Teiuşan, op.,cit., pag. 44.

[200] Ateneul Român, monografie, op.,cit., pag. 120

[201] Gabriel Badea-Păun, op.,cit., pag. 127.

[202] Ibidem, pag. 94, 165, 195, 200, 205, 248.

[203] Ibidem, pag. 121-122.

[204] Ateneul Român, monografie, op.,cit., pag. 46.

[205] Ateneul Român, monografie, op., cit., pag. 89.

[206] Ibidem, pag. 94.

[207] Ateneul Român, monografie, op.,cit., pag. 97-109.

[208] Constantin Kiriţescu, O viaţă, o lume, o epocă, Memorii, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979, pag. 85.

[209] Ibidem. pag. 86.

[210] Ibidem, pag. 87.

[211] Ibidem, pag. 146-147.

[212] Ibidem, pag.152-153.

[213] Ibidem, pag. 225.

[214] Ibidem, pag. 278-279.

[215] Ibidem. pag. 241.

[216] Constantin Kiriţescu, O mare personalitate morală: Carol I, Regele întemeietor, Tiparul „Cartea Românească”, Bucureşti, 1941, pag. 3

[217] Ibidem, pag. 6

[218] Gr. Trancu-Iaşi, Oameni şi năzuinţe, Tiparul Scrisul Românesc Craiova, pag. 218.

Cursuri la Universitatea Ateneului Român (1930-1937).

  1. Societăţi anonime: 13, 20, 27 ianuarie; 3, 10 februarie 1930.
  2. Probleme economice de actualitate: 14, 21, 28 ianuarie; 4 februarie 1931.
  3. Probleme sociale:14, 21, 28 martie; 4, 11 aprilie 1932.
  4. Valorificarea frumuseţilor şi bogăţiile ţării: 19, 26, ianuarie; 2, 9 februarie 1933.
  5. Expert şi debuşeuri : 16, 23, 30 ianuarie; 6 februarie 1934.
  6. Chemarea vremii: 14, 21, 28 ianuarie 1935.
  7. Meşteşugul vânzării: 10, 17, 24 martie 1936.
  8. Legislaţia socială în România: 11, 18, 25 ianuarie 1937.

[219] Ibidem, pag. 1.

[220] Ibidem, pag. 217,

Conferinţele publicare în ordine cronologică în perioada 1924-1934:

–        Emile Verhaeren – 6 martie 1924.

–        Jean Jaurès – 8 martie 1925

–        Romain Rolland – 31 ianuarie 1926

–        Cântecul vârtelniţei – 28 noiembrie 1926

–        Regele Ferdinand I – 1 Decembrie 1928

–        Animatori – 18 noiembrie 1928

–        Creatori – 8 decembrie 1929

–        Înfăptuitori – 23noiembrie 1930

–        Spre alte zări – 15 noiembrie 1931

–        Credinţă – 27 noiembrie 1932

–        Trandafir Djuvara – 1933

–        Triumful vieţii – 19 noiembrie 1933

–        Export şi debuşeuri – 1934

–        Fraţi uitaţi – 11 noiembrie 1934

–        Lui Anastasie Simu (necrolog) – 28 februarie 1935

–        Beethoven, Chopin, Enescu – 1 decembrie 1935

–        Actualitatea lui Erasmus – 31 ianuarie 1937

[221] Ibidem, pag. 4.

[222] Ibidem, pag. 5.

[223] Ibidem, pag. 6, 7,  14 şi 23.

[224] Ibidem, pag. 27, 29, 35 şi 36.

[225] Ibidem, pag. 96, 97.

[226] Ibidem, pag. 103.

[227] Ibidem, pag. 145.

[228] Ibidem, pag. 152, 157.

[229] Ibidem, pag. 171-178.

[230] Cultură şi Civilizaţie, op., cit., pag.16.

[231] Ibidem, pag. 306.

[232] Ateneul Român, monografie, op.,cit., pag. 128.

4 comentarii

  1. PISOSCHI ALEXANDRU-GRIGORE

    Domnule Radu Motoc,
    Cu admiratie si felicitari pentru eruditul studiu !

  2. Roxana Gabriela Mateescu

    Sunt edificii in Romania care reprezinta istoria insasi . Unul dintre acestea este Ateneul Roman. Multumim pentru frumoasa si documentata prezentare!

  3. Cerasela Platz

    Colosal, stimate Domnule Motoc ! Felicitari !

  4. Cornelia Prisacaru &Familia

    Multumim domule Radu Mihoc pentru minutioasa si erudita documentare a prezentarii istoriei Ateneului Roman. Felicitari pentru meticulozitate si respect pentru trecutul nostru istoric.
    TRAIASCA CASA REGALA ROMANA!
    Nimic fara Dumnezeu!
    Conf. dr. farm. C. Prisacaru,
    Iasi

Lasa un comentariu

© 2007-2019 Casa Majestății Sale Regelui Mihai I. Toate drepturile rezervate

Visits: 23543166
Familia Regală           Fundația Principesa Margareta a României           YouTube           Facebook
Politica de cookie-uri    Politica de confidentialitate