Scrisoare din Lupeni
|
Lupeni, 1 ianuarie 2008 Majestatea Voastra, Permiteti-mi sa-mi exprim inaltele mele simtaminte de admiratie si veneratie. Sunt nespus de bucuros pentru noul statut al Casei Regale Romane, care devenise absolut necesar, mai ales acum cand restaurarea monarhiei este dorita de multi romani. Majestate, trebuie sa va marturisesc ca la inceputul anului trecut, restaurarea monarhiei mi se parea un ideal greu de atins. Citind aproape zilnic blogul Altetei Sale Regale Principele Radu si discutand cu persoane din toate categoriile sociale (avocati, preoti, profesori, manageri si simpli cetateni), am descoperit ca monarhia si implicit Familia Regala sunt singurele institutii care ne pot salva de la esec, de la „sinuciderea vesela”. Familia Regala, prin actiunile membrilor ei, promoveaza valorile in detrimentul non-valorilor, consolideaza identitatea nationala si cultiva spiritul civic.
Prin adoptarea Normelor Fundamentale ale Familiei Regale, realizarile predecesorilor Majestatii Voastre sunt consolidate, iar statul nostru, mai bine zis poporul roman este salvat. Acestea nu sunt doar opiniile si convingerile mele ci ale multor locuitori ai Vaii Jiului si ai tarii noastre.
Nu pot restaura monarhia, dar pot ajuta Familia Regala. Cu mult timp in urma m-am angajat sa repar imaginea regalitatii, denigrata intr-o jumatate de veac de minciuna de asa-zisii republicani. Prin simpozioane judetene si, sper, nationale, sa aduc in atentia elevilor, a profesorilor si a oficialitatilor adevarata istorie a monarhiei. Primul pas care se poate face pentru repararea istoriei falsificate si pentru restaurarea monarhiei, este sa inveti viitorii cetateni romani, cei care la un moment dat vor forma adevarata societate romaneasca, o istorie corecta. Apoi trebuie sa le cultivi spiritul responsabilitatii, al tolerantei si sa le oferi modele de conduita corecte.
In Romania cultul stramosilor este din ce in ce mai rar, dar in sufletul meu Regii si Reginele Romaniei au cinstirea cuvenita. Acest sentiment l-am transmis si persoanelor din jurul meu, care se pare ca au inteles ca a comemora, a omagia o personalitate, este de fapt cinstirea unui intreg popor. Eu nu fac decat sa respect rugamintea celui dintai Rege al Romaniei. Consider ca trebuie sa dedicam zile si chiar ani de aducere aminte a unor personalitati care au contribuit la zidirea Romaniei, care au pus suflet in procesul de modernizare al tarii.
Regalitatea este strans legata de religie si de singura biserica ortodoxa a Municipiului Lupeni, Biserica Sfantul Nicolae. Acest locas de cult este ctitorit de Regele Ferdinand I si Regina Maria. Constructia a inceput in anul 1922, anul in care au fost incoronati Regele Ferdinand I si Regina Maria. O fresca, situata in partea dreapta a pronaosului, il reprezinta pe Regele Ferdinand, pe Regina Maria si pe Majestatea Voastra. In fundal, se poate observa turnul Catedralei Reintregirii Neamului din Alba Iulia – semn care marcheaza probabil inceputul constructiei bisericii. Dupa modelul marilor inaintasi, Majestatea Voastra alaturi de Rege si Regina, tineti miniatura bisericii in maini. Atasat acestei scrisori va trimit fotografii care prezinta interiorul si exteriorul bisericii. Tabloul votiv este dovada incontestabila a faptului ca Regele Ferdinand si Regina Maria, au sprijinit masiv ortodoxismul (atat prin participarea la sedintele Sfantului Sinod cat si prin ctitorirea de biserici) si una din marturiile despre Familia Regala pastrata pana astazi. Imediat dupa 1948 fresca a fost stropita cu vopsea neagra. Comunistii au intampinat opozitia preotilor care au slujit in aceasta Biserica si nu au putut face mari pagube. Atunci cand vopseaua a fost inlaturata, ca prin minune, calitatea tabloului nu a fost afectata. Preotul care slujeste si astazi, Paraschiv Negreanu, a fost nevoit sa-l acopere cu o panza alba pana in 1989, cand, odata cu disparitia dictaturii, l-a expus vederii. In Biserica este prezent si jiltului regelui alaturi de cel al arhiereului. Speranta si dorinta mea nestramutata este ca Majestatea Voastra sa ocupati functia de suveran de care Ati fost deposedat abuziv acum 60 ani. Al Majestatii Voastre leal supus, |
Cu ocazia noului an creştin 2008 si în cel de-al 7517 an de
la fondarea acestei lumi, eu, un credincios al tradiţiei de pe aceste
meleaguri vă doresc sănatate multă si mult belşug si un firesc LA
MULŢI ANI!!!
Cu acest prilej doresc să imi exprim inca odata dorinta
să reveniţi la conducerea acestei ţari pentru a o readuce acolo unde
îi este locul, în rîndul ţărilor care ştiu să îşi respecte tradiţia
dar si pe urmaşii celor ce au creat ROMÎNIA modernă.
DUMNEZEU SĂ VĂ AJUTE!!!
Al Monarhiei credincios si al ţării slujitor,
Cornel Florin SERACIN
Pentru Coroana Romana
Majestatii Sale Regelui Mihai I al Romaniei
Majestatii Sale Regina Ana
Altetei Sale Regale Principesa Mostenitoare Margareta a Romaniei
Altetei Sale Regale Radu, Principe al Romaniei
Am primit cu profunda emotie si intensa bucurie Normele
Fundamentale ale Familiei Regale a Romaniei. Un exceptional document
al Coroanei Romane. Emis cu multa intelepciune si iubire.
Nu voi inceta niciodata sa ma rog si sa actionez cu puterile
mele, pentru renasterea natiunii noastre si pentru revenirea Romaniei
la Statutul legitim de Regat. Fie ca Noul An sa aduca Majestatilor
Vostre si intregii Familii Regale a Romaniei, multa sanatate, putere
si bucuria de a repune Coroana Romana acolo unde ii este locul: pe
crestetul atat de incercatei Romanii! La Multi Ani !
Cu speranta si acelasi devotament,
Marilena Rotaru
Va ureaza La multi ani!, sanatate, prosperitate,putere de munca , cineva a carei bunica a fost crescuta de bunica Majestatii Sale ,Regele Mihai ,si care-mi povestea cu lacrimi in ochi ce cadouri primea si ce frumoase, erau sarbatorile, pe atunci.Aceleasi bune urari si pentru , Majestatile Lor, Regele MIHAI , Regina Ana impreuna cu ,Principesa Margareta. Cu tot respectul si consideratia , ing. Jalba Nicoleta(fiica, nepoata si stranepoata de eroi ai neamului)
Nicoleta Jalba
Majestatea Voastra!
Ma asociez cu bucurie urarilor adresate Casei Regale Romane de catre nenumarati Romani!
Fie ca Noul An 2008 sa aduca cu sine premizele restaurarii legitimitatii formei de guvernamant in Romania!
LA MULTI ANI!
Dr.Nicoara Ovidiu
Alteţa Voastră Regală,
Zilele acestea s-au împlinit 60 de ani de când, fiind elev în clasa I al unei şcoli primare dintr-un sat din Munţii Apuseni, m-am întors la şcoală după trecerea sărbătorilor de iarnă. Îmi aduc aminte, parcă ar fi azi, că domnul învăţător ne-a cerut imediat să deschidem abecedarele, să rupem cele două poze aflate imediat după prima copertă şi să i le aducem la catedră. Erau pozele Majestăţii Sale Regelui Mihai I şi ale Reginei Mamă Elena. Ne-am executat, fireşte, fără să ne punem întrebări sau să înţelegem motivul acestei cereri.
La puţină vreme după aceea, am observat că tatăl meu, sub ameninţarea de a deveni “chiabur”, a fost obligat să-şi închidă prăvălia din care îşi întreţinea familia şi din care sătenii se aprovizionau cu toate cele de primă urgenţă. Cam în aceeaşi perioadă, anturajul său, format până atunci din fruntaşii şi cei mai stimaţi oameni ai satului, s-a cam dispersat. Am mai observat că funcţiile publice în localitate, de la primar la ultimul slujbaş, au fost ocupate în scurt timp de beţivii şi cei mai detestaţi oameni ai satului. Toate acestea au creat în imaginarul meu percepţia, care m-a urmărit tot timpul, că ceva nu este în regulă, fără să am o explicaţie satisfăcătoare, părinţii mei neavând curajul sau pregătirea necesară pentru a mă informa.
Mai târziu am urmat Liceul la Arad şi Facultatea de Matematici a Universităţii din Cluj. Pe tot parcursul studiilor, cursurile de istorie, filozofie sau “socialism ştiinţific” îmi dădeau, de asemenea, sentimentul că înot în minciună. După absolvire, în 1968, am fost repartizat în Institutul de Cercetări şi Proiectări Automatizări – IPA Bucureşti, unde propaganda de partid îmi lăsa aceeaşi senzaţie, de sufocare cu minciună, ceea ce mi-a trezit instinctul de apărare.
Aşa se face că am devenit un împătimit căutător al adevărului, cu aplecare deosebită spre istoria modernă a României, mai ales a celei de după Revoluţia de la 1848. Treptat, am ajuns să cunosc, suficient de temeinic, care au fost raţiunile interne şi externe pentru care, la 1866, românii au adoptat formula Monarhiei Constituţionale ca sistem de guvernământ. În prima parte a anilor ’80 aceste lucruri îmi erau deja limpezi. Inţelesesem că, la 30 Decembrie 1947, în Istoria României s-a deschis o nefericită paranteză. Am devenit imediat, în cercurile intimilor mei, un adept al revenirii la Constituţia din 1923. După Decembrie 1989, am dezvoltat deschis acest subiect cu toţi colegii, cunoscuţii, prietenii şi rudele mele. Nu veţi fi surprins să aflaţi că multă vreme am fost tratat cel mult cu o superioară indulgenţă!
In acelaşi context când, la începutul anului 2002, cotidianul Romania liberă, pornind de la un scandal de corupţie mult mediatizat la vremea aceea, lansa dezbaterea naţională intitulată “E rândul tău să schimbi România”, am considerat necesar să intevin cu punctul meu de vedere, în care mi-am structurat argumentaţia dezvoltând trei idei, şi anume:
1. De ce sistemul actual este caracterizat prin corupţie şi de ce este normal să fie aşa?
2. Un sistem vicios, corupt nu poate fi reformat. El nu poate fi decât abandonat!
3. Cu ce poate şi trebuie să fie înlocuit actualul sistem? Ce-i de făcut?
Nu am să reiau aici întreaga mea argumentaţie de atunci, deşi o consider la fel de actuală.
Foarte pe scurt, cu privire la punctul 1, arătam că analiştii serioşi sunt de acord că omul face totdeauna alegeri raţionale: binele propriu şi imediat va fi totdeauna preferat unui bine comun şi îndepărtat. Cu atât mai mult dacă ştie că această alegere nu-l costă. Astfel, nu putem uita că Revoluţia din 1989 ne-a găsit cu avuţia naţională “proprietate socialistă, de stat”, adică “un lan cultivat cu viţă de vie nu numai fără paznic dar şi fără stăpân”. Cine să fi instituit imediat un sistem care să facă imposibil furtul? Machiavelli spune undeva (citez din memorie) “de la natură oamenii sunt răi, şi numai dacă sunt obligaţi să fie buni o vor face”. Cred că acest adevăr este valabil şi astăzi, ca şi în urmă cu aproape 500 de ani când a fost formulat. Această ipoteză trebuie să stea la baza oricărei construcţii instituţionale serioase, aşa cum sunt cele occidentale, menite nu numai să garanteze proprietatea, dar şi să sancţioneze furturile. Adică, să avem şi noi ceea ce se cheamă “stat de drept”.
In acelaşi context, afirmam că România nu are Constituţie. Că, la 8 Decembrie 1991, poporului român i s-a servit o cacealma! Este timpul ca cetăţeanul român, fie tânărul care nu ştie, fie vârstnicul care a uitat, să afle, printr-o campanie de presă susţinută, zi de zi, că ceea ce a votat în 1991 nu este constituţie ci, ceea ce eu aş numi “un text căruia unii din interes alţii din naivitate îi zic constituţie”. Este timpul să invăţăm şi să ştim că, aşa cum în domeniul construcţiilor civile, orice edificiu solid se bazează pe “piatra unghiulară”, tot aşa orice construcţie statală, instituţională începe cu o constituţie, care, ca în orice stat de drept veritabil, conţine câteva “ingrediente” care nu pot lipsi: o corectă definire şi separare a puterilor, atribuţii clare instituţiilor, puterii judecătoreşti etc. Care sunt acestea, ni le poate spune orice student serios de la drept constituţional. Toate acestea lipsind, mie mi se pare normal ce se întâmplă!.
Dar, următoarea întrebare ar fi: cine să fi instituit la noi, în 1990, “statul de drept”? Pe vremea când se pritocea textul “constituţiei”, regretatul Petre Ţuţea afirma: “este ca şi cum eu aş aduna hoţii din Bucureşti şi le-aş cere să conceapă legea poliţiei!”. Întradevăr, putem uita cine a conceput acel text, numit constituţie? Putem uita că autorii acestuia sunt urmaşii (uneori chiar biologici) sau urmaşii urmaşilor celor aduşi de tancurile sovietice şi pe care un zarist inspirat îi numeşte “derbedeii istoriei”? Ne puteam aştepta ca cei care au distrus statul de drept construit de români cu mari eforturi, mai ales după 1866, să vină acum şi să lucreze în sensul celălalt? Puteam spera ca cei care au introdus instiţutia crimei (numită luptă de clasă), sau instituţia furtului (numită naţionalizare), sau instituţia minciunii ca politică de stat, să vină acum şi să construiască statul de drept? Ar fi o altă naivitate!
Cu privire la punctul 2 de mai sus, mă întrebam: şi totuşi, care este soluţia?
De-a lungul şi de-a latul presei găsim tot felul de opinii, printre care:
a) Că ar trebui să vină tinerii, spun unii. Întrebarea mea este: ce relevanţă are vârsta? Sunt tinerii incapabili să se adapteze la acest “sistem”? Este tinereţea în mod automat un certificat de responsabilitate? Oare, în trecutul nostru nu prea îndepărtat, nu tineretul studios umplea până la refuz amfiteatrele lui Nae Ionescu, unul din cei mai fervenţi preparatori ai dictaturilor de mai târziu? Nu în tinereţe au fost Cioran şi Eliade adepţi ai mişcării legionare? Sau, cine popula taberele de vară ale lui Corneliu Zelea Codreanu de la Vălenii de Munte? Cine îl aplauda pe Căpitan atunci când promitea “să ne scape de evrei, să-i pună la muncă!” prin mutarea Ceahlăului la Bucureşti? Sau, mai aproape, în decembrie 2000, am uitat deja cine “l-a votat că e diliu” pe unul care promitea să facă dreptate cu mitraliera, prin execuţii sumare pe stadioane? Cine a îngroşat rândurile talibanilor (tineri studenţi în teologie) în Afganistan? Voi da şi două exemple situate la extrema cealaltă: Germania ruinată de război a fost readusă la normal între anii 1949-1962 de către Cancelarul Konrad Adenauer, la o vârstă cuprinsă între 73 şi 86 de ani! Războiul rece a fost câştigat de Statele Unite sub conducerea Preşedintelui Ronald Reagan, acesta exercitându-şi mandatele având vârsta cuprinsă între 68 şi 76 de ani! Acestea fiind spuse, repet întrebarea: ce relevanţă are vârsta? Există oare o categorie de vârstă care nu este chemată să se implice? Eu cred că în “sistemul” actual poţi introduce orice. Tânăr sau vârstnic, acesta va avea de ales: să ia “culoarea” sistemului sau să fie eliminat!
b) Că ar trebui să se reformeze sistemul de finanţare a partidelor! Şi ce să prevadă această reformă? Iată-l pe tânărul aspirant la viaţa politică gata să urmeze îndemnul nostru de a se implica şi de a juca un rol. Poate el s-o facă fără să ajungă la putere? Cum să ajungă la putere fără o campanie electorală? Din ce bani să-şi susţină această campanie, care presupune logistică, călătorii prin ţară, afişe electorale, presă favorabilă, televiziuni care să-l sprijine? Să privim lucrurile în faţă: toate acestea înseamnă costuri serioase! Ele nu pot fi nici pe departe acoperite din fondurile legale destinate campaniei electorale! Faţă cu această realitate, care personalitate sau partid politic va putea să-şi permită să neglijeze sursele “alternative” de finanţare, oricare ar fi ele? Poate dacă acceptă să eşueze în ridicol, să se găsească în treabă şi să fie perdant din start! Îmi amintesc campania electorală recentă, când, o tânără prezentatoare de actualităţi de la Antena 1, atunci când trebuia să “informeze” despre PNTCD, afişa o grimasă în colţul gurii, menită, evident, să inducă în electorat o stare de vomă. Un asemenea “talent” trebuie bine plătit! Vine, apoi, cohorta de “formatori de opinie”, tucăşourile, cristoii, cetepopeştii, palerii, “proştii utili”, cei douăzeci de contracandidaţi care acceptă să facă figuraţie pentru a disipa voturile şi a cheltui timpii de antenă. Toate acestea sunt costuri enorme pe care nu şi le poate permite unul “sărac dar curat”. În aceste condiţii, daca nu ai un SOV, eşti obligat să-l inventezi!
c) Că ar trebui să se renunţe la demagogie, la populism, la promisiuni goale de conţinut! Cum? Care politician nu ştie că, pentru a ajunge la putere, trebuie să ai votul majorităţii? Care politician informat nu ştie că nicăieri şi nicicând electoratul informat şi responsabil nu este majoritar? Că voturile majorităţii nu se obţin ca urmare a unei deliberări raţionale, îndelungi, acumulate pe un interval de câţiva ani, ci pe o stare de spirit fabricată şi întreţinută, de regulă, în ultimele săptămâni sau chiar zile ale campaniei? Ce îl poate opri pe Cutare ambiţios lider de partid să fie un demagog deşănţat când el ştie că demagogia, în condiţiile culturii politice precare a poporului român, este vehicul sigur spre putere? Apoi, odată instalat la Palatul Cotroceni sau la Palatul Victoria, sau în orice post în care se ajunge ca urmare a victoriei în alegeri, un politician prevăzător se gândeşte deja la următorul ciclu electoral şi îşi începe campania a doua zi după instalarea în post. Pentru aceasta are nevoie de un Minister al Adevărului, a cărui principală grijă este ca poporului să i se spună “adevărul şi numai adevărul”, nu să încapă pe mâna “presei blestemate”. O altă grijă, în cadrul acestei campanii, este să-şi ţină cât mai la distanţă eventualii concurenţi, indiferent dacă aceştia sunt din alte partide sau din partidul propriu. Ce interes poate avea acest lider de a avea colaboratori merituoşi? Aceştia trebuie aleşi cu atenţie, fiind foarte important să fie şantajabili! Toate acestea înseamnă bani! Asistăm astfel la o firească selecţie negativă, la o permanentă luptă pentru putere, o perpetuă campanie electorală, care nu numai că implică costuri enorme, dar induce o continuă stare de instabilitate, de provizorat. Altă întrebare: cum poate X să devină preşedintele tuturor românilor promovând pe listele unui partid sau ale unei coaliţii de partide? Ca să nu mai vorbim de o eventuală îndatorare faţă de un oarecare SOV? Chiar dacă ar încerca să o facă, s-ar lovi de două bariere de netrecut: cei care nu l-au votat îl vor suspecta de partizanat, indiferent ce ar face, pe când cei care l-au susţinut îl vor acuza de trădare. Este binecunoscut exemplul cu generalul care câştigă o bătălie, după care locotenenţii şi soldaţii săi se dedau la jafuri şi violuri în teritoriul cucerit. Încercarea acestuia de a-i opri îi poate aduce frumuşel un glonţ prin spate. Mă cutremur la gândul că, în viitoarea campanie electorală prezidenţială, vom asista la mascarada trăită deja, când, un măscărici cu pretenţii de “moderator” de televiziune, va pune candidaţii pe cântar sau le va cere să recite poezii. Asta pentru ca noi, alegătorii, să fim “informaţi”şi să alegem “în cunoştinţă de cauză”. Poate un şef de stat, ales ca mai sus, să fie eficient?
d) Că ar trebui să se treacă la votul uninominal!. Să ne trezim cu un parlament populat cu prezentatori de divertisment TV cu succes la consumatorii de manele sau cu actori de mâna a doua, dar ambiţioşi, susţinuţi din cine ştie ce “inginerii financiare”?
e) Că ar trebui să se reducă numărul deputaţilor şi senatorilor. Foarte bine, dar suntem, oare, în faţa unei probleme pur cantitative?
f) Că ar trebui să se renunţe la una din Camerele Parlamentului. Este atât de greu să le dai atribuţii diferite astfel încât acestea să nu se suprapună?
In paranteză fie spus, au aparut şi “analişti” (aş vrea să cred că sunt doar naivi) potrivit cărora tranziţia s-ar fi terminat! Tranziţia către ce? Din faptul că am avut două alternanţe la putere, obţinute prin vot, din faptul că “ne-am reconciliat” sărbătorind a 80-a aniversare a zilei de naştere a Regelui Mihai I la Palatul Cotroceni, putem deduce că democraţia la noi în ţară s-a pus pe roate şi că este ireversibilă? Chiar aşa să fie? Oare am avut, realmente, o alternanţă la putere? Sunt suficienţi patru ani pentru a schimba un curs al istoriei derulat peste patru decenii într-o singură direcţie? Este suficientă ciocnirea unei cupe de şampanie la Palatul Cotroceni pentru a afirma că lucrurile au reintrat în normal?
Toate acestea sunt, după părerea mea, paleative! Şi Gorbaciov a încercat să reformeze comunismul şi a eşuat lamentabil! Putem să tocăm încă multe decenii de acum înainte cazuri tip SOV şi rezultatul va fi acelaşi, pentru simplul motiv că trebuie lucrat asupra cauzelor şi nu asupra efectelor. Cu alte cuvinte, acest “sistem” nu poate fi reformat. El nu poate fi decât abandonat!
Mă voi opri si la un rezumat al celor scrise de mine la punctul 3, din care voi cita mai pe larg.
Am încercat să arăt că orice construcţie statală serioasă şi responsabilă trebuie să înceapă cu adoptarea unei Constituţii. Care să fie aceasta? Să stăm acum şi să concepem una preluând cine ştie ce model, sau făcând combinaţii şi experimente ale căror rezultate sunt imprevizibile?
După părerea mea, poporul român nu se găseşte pentru prima dată în faţa unei probleme de sistem. Orice istoric responsabil ar putea să dezvolte un subiect pe tema izbitoarei similitudini dintre condiţiile interne şi externe ale României de astăzi şi cele imediate Revoluţiei de la 1848! Exponenţii cei mai luminaţi şi mai responsabili ai poporului român (am numit Generaţia de la 1848) şi-au mai pus această problemă. Aceştia au călătorit şi au studiat în Occident. Acolo au văzut că “reţeta” constă în buna întocmire a legilor şi în respectarea acestora, în existenţa unor instituţii puternice, centrate în jurul a ceea ce se cheamă “statul de drept”. Şi s-au gândit că nu este cazul să mai piardă vremea cu căutări sterile: pur şi simplu au importat instituţii ale statului de drept. Au importat Constituţia belgiană şi au adus un garant al respectării acesteia, pe Principele Carol. În mai puţin de doua luni de la depunerea jurământului de către Principe, la 10 Mai 1866, Constituţia era în vigoare!
Ştim astăzi că Regimul Constituţional instituit la 1866, cu toate legile care au decurs în mod coerent din Constituţie, a funcţionat în România timp de circa 70 de ani şi că este singurul din întreaga istorie a românilor care a dat rezultate, chiar dacă nu a fost perfect. După unele opinii, în acel interval ţara noastră a ars etapele! Dacă ar fi să amintesc numai câştigarea Independenţei de stat pe câmpul de luptă la 1877, ridicarea României la rangul de Regat în 1881, care a condus la un aflux de investitori străini, asumarea rolului de arbitru în Războaiele balcanice din 1913, Marea Unire de la 1918, şi ar fi suficient. În aceeaşi perioadă ţara noastră a fost supranumită Belgia Orientului! Tânărul de azi trebuie să ştie că, în acele vremuri, nu era obligat să-şi părăsească ţara, deoarece, prin strădanie şi merit, putea parcurge drumul către orice carieră. Mociorniţă a pornit de la condiţia de fiu al unui ţăran sărac, a făcut studii excelente în Germania şi a devenit un mare industriaş, generând multe sute de locuri de muncă. Take Ionescu a ajuns şef de partid şi prim ministru, pornind de la condiţia de fiu al unui mic negustor din Ploieşti. Dascălul meu de ecuaţii diferenţiale din anii ’60 de la Universitatea din Cluj, Prof. D.V.Ionescu, era doctor în matematici de la Sorbona, fiind plecat dintr-o familie foarte săracă din Moldova, dar a beneficiat de burse de studiu oferite de Statul român tinerilor merituoşi.
Şi exemplele pot continua. Au fost românii pe vremea aceea mai deştepţi sau mai harnici? Nicidecum! Pot fi explicate acele rezultate ale României altfel decât prin instituţiile liberale care decurgeau direct si imediat din Regimul Constituţional instituit la 1866? Vă rog să-mi daţi un exemplu de prim ministru al României din perioada 1866-1938 care şi-a câştigat acel post cheltuind banul public pentru a cutreiera ţara îmbrăcat în pulovăr, cu zâmbetul până la urechi şi servind poporului promisiuni demagogice şi populiste! Iată că demagogia poate fi stăvilită, implicit costurile aferente. Îmi aduc aminte că, odată, Ionel Brătianu, părăsind guvernul, a fost abordat de către un colaborator astfel: “am pierdut guvernul, domnule Brătianu, ce ne facem?”. La care acesta a răspuns: “fii liniştit, nu va dura mult: Regele are nevoie de un guvern eficient!”. Şi aşa a fost. Curând după aceea a urmat una din cele mai rodnice guvernări liberale, cea din intervalul 1922-1926. Printre altele, în acest interval a fost adoptată Constituţia din 1923, recunoscută încă de atunci ca fiind una din cele mai democratice din Europa.
În consecinţă, soluţia pe care o propun eu este Revenirea la Constituţia din 1923. Întrucât nu au avut, paşoptiştii au fost obligaţi să importe o Constituţie şi un arbitru al jocului politic, un garant al Constituţiei! România de astăzi are noroc: nu mai trebuie să importe Constituţie pentru că o are! Are şi garantul Constituţiei! Să ne amintim că regretatul om politic, Corneliu Coposu, ne-a spus: “am convingerea că România nu se va redresa până când Regele Mihai nu-şi va fi reluat rolul pe care i L-a rezervat Istoria”. Cred că abia după un asemenea eveniment vom putea vorbi de sfârşitul tranziţiei, de o schimbare a cursului, de un punct de inflexiune in viaţa politică a României. Şi mai afirm că timpul presează: atât situaţia internă a României, cât şi cea internaţională, impun această soluţie.
Cum să se înfăptuiască acest lucru? Cred că avem, în principiu, două variante de abordare.
Varianta 1: Să declanşăm o largă dezbatere naţională pe această temă, o acţiune de clarificare şi argumentare adresată întregului popor român până se va ajunge la conştientizarea celor susţinute mai sus, urmând ca un puternic curent de opinie în acest sens să oblige clasa politică la acest demers. Această soluţie are două mari dezavantaje: pe de o parte necesită mult timp (poate fi chiar de ordinul deceniilor, pentru că noi nu avem 800 de ani de Universitate, ca englezii), iar, pe de altă parte, cred că societatea civilă încă nu dispune de pârghiile necesare pentru a exercita presiuni asupra clasei politice.
Varianta 2: Clasa politică să ajungă ea însăşi la concluzia că, în condiţiile actualului “sistem”, alte rezultate sunt imposibile şi, prin urmare, să procedeze aşa cum au făcut spaniolii în deceniul 8 al secolului trecut, când au reinstaurat Monarhia Constituţională, în frunte cu Regele Juan Carlos, sau aşa cum au făcut românii la 1866: să accepte un compromis. Să accepte că jocul politic, ca orice joc, are nevoie de un arbitru imparţial. Dacă se acceptă compromisul, soluţia formală este foarte simplă: Curtea Constituţională are posibilitatea oricând să ia în discuţie şi să constate nulitatea actului de abdicare de la 30 Decembrie 1947, ca fiind efectuat prin violenţă şi peste voinţa poporului român. Pasul următor este să-L rugăm pe Majestatea Sa Regele Mihai I să-şi reia rolul şi să facă încă o dată ceea ce a făcut la 30 August 1944: să semneze un Inalt Decret Regal de repunere în vigoare a Constituţiei din 1923. Mai cred, de asemenea, că la acest pact trebuie chemate toate partidele. Nimeni nu trebuie să fie sau să se simtă exclus a priori de la acest proces. Orice partid, orice politician serios, îşi poate găsi locul în noul regim.
În încheiere mă adresez tuturor cititorilor dumneavoastră, tineri sau vârstnici, lucrători cu braţele sau cu mintea, politicieni sau simpli cetăţeni, cu apelul: să ne unim cu toţii în jurul Casei Regale a României, al Majestăţii Sale Regele Mihai I, pentru un nou început!
Alteţa Voastră Regală,
Astfel se încheia demersul meu, adresat Conducerii ziarului România liberă în Ianuarie 2002.
Îmi aduc aminte dintr-o lectură că, la începutul secolului trecut, Preşedintele american Theodore Roosevelt s-a adresat unuia dintre colaboratorii săi tineri cam aşa: “te văd energic, talentat, bine pregătit: într-o bună zi vei deveni preşedinte al Statelor Unite. Dar, să ştii de la mine: nici o idee, nici un proiect politic nu vei putea promova înainte să-i vină vremea!”. În acelaşi sens, într-un interviu mai vechi, Alteţa Sa Regală Principesa Margareta, fiind întrebată: “de ce Regele Mihai nu a luat primul avion spre România la sfârşitul lui Decembrie 1989 pentru a se pune în fruntea forţelor anticomuniste ale vremii?”, a răspuns: “lumea s-ar fi întrebat: cine mai este şi acest domn?” Un răspuns înţelept: a avut dreptate!
Astăzi, după trecerea a 18 ani şi după ce Majestatea Sa Regele Mihai I a semnat Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României, am sentimentul benefic că a venit vremea închiderii nefericitei paranteze deschise în istoria noastră acum 60 de ani, că acesta este un eveniment necesar, posibil şi apropiat. Sunt convins că Alteţa Sa Regală Principesa Margareta are toate datele necesare pentru a onora cum se cuvine imensa responsabilitate ce-I va reveni în virtutea acestui document istoric.
Rog pe Alteţa Voastră Regală să transmită Majestăţii Sale Regelui Mihai I, tuturor membrilor Casei Regale a României, urarea noastră La Mulţi Ani, cu sănătate deplină şi succes în toate.
Cu smerită plecăciune,
Constantin-Valeriu Trifan.
Bucureşti, 05 Ianuarie 2008
Domnule Trifan,
Scrisoarea dumneavoastra a fost mult apreciata de familia noastra. Prin generoasa expunere a ei in aceste pagini, ati oferit posibilitatea multor mii de oameni sa citeasca ganduri pertinente, responsabile si atent cantarite.
Sunt de acord cu tot ce spuneti. Daca va veti apleca privirea pe volumul “Biblioteca in flacari”, publicat de curand la Polirom, veti gasi multe randuri care ar putea sa va raspunda la unele intrebari. Este o incercare de a explica felul in care Casa Regala poate fi utila Romaniei secolului XXI si in ce masura este de neinlocuit.
Totodata, Casa Regala a publicat la inceputul anului 2007, in mod simbolic, o viziune pentru Romania, intinsa pe 30 de ani, ca un legamant al generatiei noastre, a 5-a in devenirea Familiei Regale. O varianta a ei o gasiti in josul paginii acestui blog. O puteti descarca in format .pdf.
Va invit sa scrieti in aceste pagini ori de cate ori aveti ceva de spus. Sper ca macar o parte din ceea ce va framanta sa ajunga la ceilalti.
Cu toata consideratia,
Principele Radu