Dumitru Tinu, acum 6 ani

Regele nu abdica

Editorial aparut in ziarul Adevarul, 22 mai 2001

La cateva saptamani dupa ce fusese nevoit sa paraseasca tara, in urma loviturii de palat de la 30 decembrie 1947, regele Mihai I anunta de la tribuna Asociatiei Presei Americane din Washington: N-am abdicat, am fost fortat sa semnez un act de abdicare de la tron. Si, intr-adevar, regele n-a abdicat niciodata de la credinta sa in tara si popor si de la hotararea de a se reintoarce intr-o buna zi acasa. Il ascultam evocand acel moment tragic pentru destinul sau si al tarii, luni seara, la Palatul Elisabeta, unde am avut privilegiul de a fi invitat la o cina la care au participat doar familia regala si consilierul personal al regelui. Vorbea cu ton scazut, dar ferm, parand ca are aievea in fata chipurile de brute ale executorilor sai, Petru Groza si Gheorghiu Dej. Privirea ii ramasese fixata pe usa biroului sau, unde odinioara i se aruncase in fata hartia de condamnare la exil. Brusc, peste chipu-i trist se asterne o parere de zambet. Acolo, pe o parte a peretelui se mai poate vedea crapatura lasata de usa trantita nervos de Vasinski, cand regele il infruntase cu demnitate, in martie 1945, opunandu-se ordinului Kremlinului de instalare prin frauda la urne a guvernului Petru Groza. Cand am venit, am cerut sa vina un preot sa faca o sfestanie, sa alunge duhurile rele. A fost aici si l-am condus mai ales in acele cateva locuri care imi trezesc amintiri foarte triste”. Si din nou se cufunda in trecut, repetand ceea ce spusese la sosirea in palat cu cateva zile in urma. Soarta a facut ca toti cei care au avut un rol in izgonirea sa din tara sa nu mai fie. Sunt singurul care a mai ramas”.

Si ce soarta! Ce film ar fi facut un Bertolucci, realizatorul Ultimului imparat” al Chinei! Urcarea pe tron a unui copil de 6 ani, regenta, inlaturarea din scaunul regesc de catre propriul tata, Carol al II-lea, intrarea in scena a maresalului Antonescu, revenirea pe tron, rebeliunea legionara, razboiul, rasturnarea de la 23 august ’44, venirea comunistilor la putere, inlaturarea de la tron, exilul cu toate vicisitudinile, prabusirea comunismului, incercarile de revenire in tara, intoarcerea din drum si, in sfarsit, stabilirea definitiva acasa… Vizitand o scoala din Bucuresti, regele ii indemna pe elevi sa-si cunoasca istoria. Cunoscand istoria, se va intelege ca Mihai I face parte integranta din patrimoniul national. Este una din personalitatile secolului abia incheiat care a facut istorie si a carei recuperare este in beneficiul tarii.

Ceea ce m-a frapat in convorbirea cu regele este acea liniste adanca in care s-a instalat de la venirea in tara. Dupa o viata atat de zbuciumata, este acasa. Asta e tot. Se incheie o epoca. Nu, el nu este Simeon al II-lea al Bulgariei, care s-a avantat in lupta politica, formatiunea sa devansand toate partidele in competitia preelectorala. Ar fi bizar pentru o personalitate de statura lui morala. Prin consilierul sau, cunoscutul politolog Jonathan Eyal, Mihai I si-a reafirmat opinia, neschimbata de 10 ani. Nu a sustinut si nu va sustine nici un partid promonarhist. Oricat de binevoitoare, asemenea optiune nu este in interesul Romaniei. Atat cat va fi nevoie si cat va putea, va lucra pentru Romania.

Cat de ridicole apar in lumina acestei profesiuni de credinta, probate de intregul comportament al regelui, frustrarile celor ce incearca sa atenueze valoarea acestui moment doar pentru ca initiativa normalizarii definitive a relatiilor cu fostul suveran apartine actualului presedinte al tarii! Numai fiindca n-au avut ei inteligenta si curajul politic de a reglementa aceasta problema, liderii taranisti au inceput sa caraie: Care este in definitiv logica? Sa fii contra si acum sa te schimbi… E destul de ieftin… Iliescu, ca lider al acestei politici antimonarhiste, sa vina acum si sa sustina… Este o convertire care nu pare sa fie sincera”. Revin cu asertiunile domnului Ion Diaconescu, artizanul dezastrului acestui partid, pe care le-am mai citat o data, pentru ca ele dau masura obtuzitatii unei parti a clasei noastre politice, derutata de gestul presedintelui. Ce importanta are daca este sincera sau nu convertirea lui Ion Iliescu? El nu este calugar, ci om politic. A fi contra ceva si a reveni apoi asupra propriei pozitii nici nu tine de logica, tine de arta politicii. Presedintele a avut barbatia sa recunoasca deschis ca a gresit fata de rege, iar acest lucru arata ca este un om politic veritabil. Repet intrebarea pe care am mai pus-o: de ce n-au retrocedat ei Castelul Savarsin ori Palatul Elisabeta cat timp s-au aflat la putere? Vrand sa-si castige sprijinul unei parti a romanilor din diaspora, Emil Constantinescu se lansase imprudent, in vara anului 1996, in declaratii promonarhiste de pe urma carora a avut de tras toata campania electorala. Odata ajuns insa la Cotroceni, s-a distantat si l-a evitat cat a putut pe rege. Lamentabila atitudine, cum lamentabila a fost si iesirea sa din scena.

Multi ar vrea sa foloseasca prilejul revenirii in tara a fostului suveran pentru a-si adauga cat de cat din prestigiul, influenta si – de ce nu – nobletea regala. Din subteranele opozitiei, taranistii spera sa se reapropie de rege. Liberalii nici nu stiu daca sa mai spere ceva dupa gafa monumentala a primului lor lider postdecembrist, Radu Campeanu. Vor incerca insa, in mod sigur. Debusolati de o vreme, cei ce se pretind reprezentanti ai societatii civile, adica ai nostri, celor neinregimentati politic, asteapta si ei un semn al milei mariei sale. PDSR-ul crede ca i se cuvine sa contabilizeze un ce castig si pentru sine. Si, desigur, va castiga Iliescu. Exista chiar o ingrijorare ca nu cumva sa castige prea mult. Ei, si? Problema care se pune nu este insa, dupa parerea mea, cine pierde si cine castiga. Nu stiu si nici nu intereseaza cine va pierde. Va castiga, in orice caz, Romania. E bine de stiut ca in Occident restituirea proprietatilor regale, invitarea regelui pentru totdeauna, acordandu-i-se regimul unui fost sef de stat, au fost foarte bine primite. Nu datorita faptului ca unele din tarile vestice sunt monarhii, ci pentru ca Occidentul vede in aceasta un semn de normalitate. Apoi, va conta cuvantul regelui. Prezenta sa la unele intalniri de genul celei care a avut loc la inceputul acestei saptamani cu investitorii straini este intr-un fel o garantie, care in lumea capitalista inseamna ceva. In plus, regele este bine cunoscut si respectat in capitalele occidentale, eventualele misiuni incredintate in noua sa pozitie pot avea o influenta benefica asupra sanselor Romaniei de integrare in structurile euro-atlantice.

De fostul suveran este insa nevoie in primul rand in tara. Departe de zbaterile politicariei dambovitene, Mihai I poate contribui la repunerea in circuit a valorilor morale de care este atata nevoie in vremurile pe care le traim. Regele, asa cum l-am cunoscut, este deasupra nimicniciilor politicii si ale vietii. Poate ca nu intamplator a si dorit sa aiba una din putinele intalniri private din aceste zile dupa venirea in tara cu directorul unui ziar cunoscut pentru orientarea sa republicana.

Copyright S.C. ADEVARUL S.A.

Lasa un comentariu

© 2007-2021 Casa Majestății Sale Custodele Coroanei. Toate drepturile rezervate

Visits: 36220774
Fundația Regală Margareta a României           Asociația pentru Patrimoniul Regal Peleș
Politica de cookie-uri    Politica de confidentialitate