Valorile Regalităţii: Demnitatea naţională (3)

Romulus Dan Busnea

 
,,Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos. (…) Cele mai importante lucruri de dobândit după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea”. (Fragment din discursul Majestăţii Sale Regelui Mihai I, rostit în Parlamentul României la 25 octombrie 2011, cu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani)

 
Demnitatea nu este doar o calitate a fiinţei umane bazată pe conştiinţa propriei valori şi pe modestie raportate la conştiinţa valorii celorlalţi, dar şi una a popoarelor, ca valoare supremă a acestora, legată intrinsec de trecutul istoric, de adevăr şi de credinţă, întru dăinuirea lor istorică. Se pare că cei aflaţi la conducerea statului în ultimii ani, au uitat marile lecţii ale trecutului, iar măsurile de austeritate luate de către aceştia, la care se adaugă atitudinea lor dispreţuitoare, respingătoare, sfidătoare, ostilă, dezinteresul faţă de valorile neamului românesc, au călcat în picioare demnitatea acestui popor, mult, poate prea mult încercat de vicisitudinile istoriei. Valori care determină identitatea şi demnitatea naţională, ambele legate de sentimentul naţional, de obiceiurile şi tradiţiile strămoşeşti, de patrimoniul cultural, de limbă, de mândria naţională.

România nu-şi va recâştiga locul ce i se cuvine în rândul statelor care au jucat un rol important în evoluţia istorică a Europei, dacă cei din fruntea ei nu vor ţine cont de experienţa înaintaşilor, de acele exemple, modele care ne-au arătat importanţa pe care o are în afirmarea şi dezvoltarea unei ţări, demnitatea naţională.

Pornind de la discursul Regelui Mihai I, o adevărată lecţie de caracter, de atitudine demnă, lipsită de ostentaţie sau răutate, pe măsura verticalităţii pe care trebuie să o aibă un conducător de stat, consider necesar a readuce în memoria colectivă personalitatea celui care a jucat unul dintre cele mai importante roluri în istoria ţării, mai cu seamă că pe 26 martie s-au împlinit 131 de ani de la proclamarea sa ca rege, iar la 20 aprilie, se vor împlini 173 de ani de la naşterea sa: Regele Carol I (1839-1914), primul rege al României, ,,ctitorul primei demnităţi naţionale unitare, cel care a asigurat cea mai mare stabilitate şi o nemaiântâlnită prosperitate românilor”, după cum afirma istoricul Ovidiu Pecican. ,,Domnitorul Carol I a avut tăria şi demnitatea de a răspunde ameninţărilor ţarului Alexandru II, scriindu-i că armata română poate fi nimicită în luptă, dar că ea nu poate fi dezarmată iar, succesorul său, regele Ferdinand I, a avut tăria de a refuza să-şi pună semnătura pe un tratat nedrept şi înrobitor”, a spus şi istoricul Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române.

Să ne amintim că Regele Carol I a avut tăria şi demnitatea de a nu accepta să se încline în faţa sultanului, aşa cum îi prezisese cancelarul Bismarck şi a reuşit să obţină independenţa României conducând personal trupele române în războiul de la 1877, astfel că la 10 mai 1877, la Bucureşti, era proclamată Independenţa României. Acesta a fost un moment foarte important în schimbarea României şi transformarea ei într-o ţară modernă. Să nu uităm că, în timpul domniei sale, a fost adoptată prima Constituţie- una dintre cele mai democratice constituţii din Europa, ţara şi-a câştigat independenţa iar Dobrogea a fost redobândită, leul românesc şi-a consolidat puterea sa monetară, au continuat reformele agrare, s-a dezvoltat infrastructura şi industria, România devenind unul dintre principalii producători de materii prime ai Europei. Tot în această perioadă au fost construite Castelul Peleş – Scaunul Familiei Regale a Romaniei, Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, Podul Feteşti-Cernavodă, portul Constanţa precum şi Atheneul Român, pe lângă alte mii de clădiri publice şi private, Bucureştiul devenind un oraş ce-şi merita pe deplin supranumele de ,,micul Paris”.

Înfloritoare este şi cultura română, nucleul societăţii dezvoltându-se în jurul unor modele, a unor valori de necontestat, care au marcat o efervescenţă culturală fără precedent. ,,Împlinirile lui Carol I rămân în istorie nu fiindcă au fost monarhice, ci fiindcă au fost fondatoare de stat modern, vizionare şi aducătoare de statornicie. Ele au validat profesionalismul, ca element structural al societăţii româneşti. România europeană, folosind fără complexe de inferioritate aceste valori, va fi o ţară mai puternică, pragmatică şi capabilă să înfrunte timpuri ce nu se anunţă nici liniştite şi nici paşnice”, scria pe blogul său, Alteţa Sa Regală Principele Radu al României.

Elocventă mi se pare atitudinea plină de demnitate, responsabilitate şi patriotism atât a Regelui Carol I, cât şi a membrilor Parlamentului, oamenilor politici ai vremii , care nu au precupeţit niciun efort în  acţiunea lor comună ce a avut în centrul preocupărilor sale, consolidarea şi stabilitatea statului român, suveranitatea şi integralitatea ţării. Iată în acest sens, un scurt frgament din cartea ,,Memoriile Regelui Carol I al României (De un martor ocular) –volumul XV”: ,,25 martie 1879- Duminica Floriilor după calendarul ortodox. Camerele au lucrat toată noaptea pentru ca să voteze, afară de buget, rezilierea contractului pentru tutunuri, precum şi câteva proiecte de legi importante, deorece pe ziua de azi, după a treia citire a legii pentru modificarea Constituţiei, se termină durata mandatului acestor Camere. La ora 1 şi jumătate, prinţul se duce la Cameră pentru ca să citească în persoană, discursul Tronului. E un act solemn acesta şi în tribune toate locurile sunt ocupate; Principesa Paulina de Waldeck şi întregul Corp diplomatic asistă la ceremonie. Prinţul spune că Adunările Legiuitoare şi-au scurtat ele însele durata legală, spre a face loc cât mai curând Camerelor de revizuire şi a pune astfel ţara în stare să aducă la îndeplinire prescripţiile Tratatului de la Berlin. Această hotărâre înţeleaptă şi patriotică va face, poate, să dispară în străinătate neâncrederea ce mai există încă. Motivul pentru care nu s-a recunoscut încă de toate Puterile mari independenţa ţării, proclamată mai întâi de Corpurile Legiuitoare şi apoi câştigată de naţiune prin energie şi eroism, este a se căuta în împrejurări trecătoare. Când întreaga Peninsulă Balcanică se afla în flăcări, România, pentru ca să nu dea Europei niciun motiv de îngrijorare, s-a împotrivit tuturor ispitelor şi n-a intrat în luptă decât atunci când războiul luase o întindere şi o întorsătură care erau primejdie pentru Europa. Ieşind victorioasă din război, România a avut apoi puterea să-şi impună sacrificii, în interesul păcii generale, sacrificii care nu se cer decât de la cei biruiţi. România s-a supus Tratatului de la Berlin şi a dovedit prin aceasta că e un stâlp pentru pacea Europei şi că aceasta îi datorează dreptate, pe care o să i-o şi dea. În toate zguduirile ultimilor ani, sistemul constituţional al României a funcţionat în linişte şi a fost cea mai puternică pavăză a statului. Prinţul mulţumeşte la urmă Corpurilor Legiuitoare pentru patriotismul şi activitatea lor, exprimându-şi speranţa că şi în viitor naţiunea va da dovadă de aceste calităţi”. Este tot ceea ce în esenţă, poate fi concluzionat printr-un citat din La Rochefoucauld: ,,Există o demnitate care nu atârnă de noroc; este o anumită atitudine care ne distinge şi care pare a ne destina pentru lucruri mari; este preţuirea pe care ne-o dăm noi înşine fără a ne da seama; prin această calitate câştigăm respectul celorlalţi oameni şi, de obicei, ea este aceea care ne pune deasupra lor mai mult decât naşterea, funcţiile şi decât însuşi meritul”.