Nicolae-Serban Tanasoca

COROANA DE OŢEL

Instituirea monarhiei constituţionale ca formă de guvernământ şi întemeierea unei dinastii naţionale de către un principe creştin, ales de reprezentanţii Ţării dintre vlăstarele unei case suverane europene, alta decât a Romanovilor sau a Habsburgilor, au fost, dintru început, componente esenţiale ale blocului de revendicări formulate de făuritorii statului român modern faţă de Marile Puteri răspunzătoare de organizarea politică a păcii la gurile Dunării, după războiului, pierdut de Rusia, al Crimeii. Ele sunt cuprinse, împreună cu autonomia, unirea principatelor într-un singur stat numit România, neutralitatea şi regimul parlamentar reprezentativ, între “cele întâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţe ale ţării” exprimate, în numele Partidei Naţionale, de Mihail Kogălniceanu şi confirmate, unanim, de adunările ad-hoc ale Moldovei şi Ţării Româneşti, în 1857.
Reticenţele interesate, dacă nu chiar împotrivirea ostilă, cu care le-au întâmpinat una sau alta dintre marile puteri de atunci, au făcut să întârzie înfăptuirea lor deplină. A fost nevoie, din partea românilor, de iscusite manevre diplomatice, de îndrăzneţe şi ingenioase acţiuni politice, de jertfele unui război, pentru că aceste deziderate legitime să se împlinească. Ceremonia care a marcat, în chip simbolic, în istoria statului şi naţiunii române, realizarea integrală a aspiraţiilor afirmate de Mihail Kogălniceanu în 1857 a fost încoronarea, la 10 mai 1881, a domnitorului Carol, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, ca primul Rege al României. Coroana de oţel, făurită din metalul unui tun turcesc capturat la Plevna, conferită atunci de reprezentanţii naţiunii, după ce fusese sfinţită de Biserică, monarhului ca însemn al regalităţii lui ca însemn al regalităţii sale a fost primită de acesta ca “simbol al independenţei şi puterii României”. Şi aşa a rămas. După ce anacronicele imperii multinaţionale, stăpânitoare şi de români rupţi din unitatea organică a neamului, s-au năruit, prinse în marele vârtej al primului război mondial şi al răzvrătirii tuturor oprimaţiilor care l-a însoţit, în jurul acestui simbol de putere şi libertate naţională au hotărât să se adune, pentru a se uni, ei şi toate pământurile româneşti, într-o singură alcătuire politică firească, toţi românii. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Coroana de oţel consacra solemn în persoana Regelui Ferdinand I pe cel dintâi suveran al Marelui Regat al României întregite.
Monarhia românească nu a fost nici autocraţia de drept divin cu care ne îmbie uneori, neştiutori, nostalgicii teocraţiei de inspiraţie bizantino-rusească, nici ficţiunea de autoritate, cu servicii doar de protocol naţional, despre care ne vorbesc admiratorii despotismului luminat, inspiraţi de dogmele liberei cugetări. Coroana era o putere menită să garanteze unitatea, siguranţa, armonia şi libera dezvoltare a fiinţei naţionale. Într-un stat modern, laic, naţional şi democratic, în care toate puterile emanau de la naţiune şi nu puteau fi exercitate altfel decât după principiile şi regulile aşezate în Constituţie, puterile Regelui, izvorâte din acelaşi izvor de legitimitate al voinţei naţionale, aveau acelaşi regim. Definite strict, în termeni lipsiţi de ambiguitate, de Constituţie, ele erau exercitate după principiile şi regulile aşezate într-însa. Dar aceste puteri erau considerabile. Regele exercita împreună cu reprezentanţa naţională puterea legislativă, lui îi era încredinţată pentru a o exercita prin miniştrii săi, puterea executivă şi în numele lui erau executate hotărârile pronunţate de puterea judecătorească în virtutea legii, el era capul puterii armate. Coroana era un factor constituţional de iniţiativă, stabilitate şi arbitraj.
Regii României au ştiut să-şi îndeplinească misiunea de a păstra nealterat, aşa cum jurau în faţa lui Dumnezeu şi a poporului lor la urcarea pe tron, caracterul constituţional al monarhiei şi de a-şi folosi puterile constituţionale, singurele de care dispuneau potrivit Legii fundamentale, în serviciul intereselor ţării şi al binelui obştesc. Ei au ştiut să-şi înfrângă, dacă a fost nevoie, propriile înclinaţii şi opţiuni personale, supunându-se, în clipe de răscruce din istoria statului român, voinţei naţionale. Ei au ştiut deopotrivă să asume răspunderea unor iniţiative politice curajoase şi riscante, atunci când conştiinţa le-a dictat asemenea hotărâri. Din conlucrarea Regilor cu Naţiunea s-a ajuns, sub regimul monarhiei constituţionale, la dobândirea independenţei, la Unirea cea mare, la modernizarea societăţii româneşti, la înflorirea culturii naţionale. Este mai presus de orice îndoială adevărul că monarhia constituţională este regimul sub care România a cunoscut afirmarea ei deplină, în libertate.
La 30 decembrie 1947, printr-o lovitură de stat poruncită de Stalin şi executată de comuniştii români, fără consultarea voinţei naţionale şi împotriva ei, sub ameninţarea trupelor de ocupaţie ale unei puteri străine şi în interesul acesteia, monarhia constituţională a fost abolită în România şi în locul ei s-a instaurat, sub formele ipocrite ale republicii, totalitarismul. Dispărea, în urmă cu 45 de ani, în felul acesta, ultimul şi cel mai puternic bastion al libertăţii, naţionalităţii şi europenităţii noastre, cel construit de făuritorii statului român modern, între care liberalii Partidei Naţionale au jucat un rol hotărâtor. Oricare va fi forma pe care va dori să şi-o dea în viitor această ţară, este de datoria noastră să cinstim, pe potriva marelui ei rol istoric, Coroana de oţel a României şi pe aceia care s-au învrednicit să-i poarte povara.

1 comentariu

Lasa un comentariu

© 2007-2024 Casa Majestății Sale Custodele Coroanei. Toate drepturile rezervate

Visits: 50010110
Fundația Regală Margareta a României           Asociația pentru Patrimoniul Regal Peleș
Politica de cookie-uri    Politica de confidentialitate